Tragedia veacurilor

19/44

Capitolul 18 — Un reformator american

Un fermier cinstit și drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor și care totuși dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieții cu sărăcia și a învățat astfel marile lecții ale perseverenței și ale tăgăduirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independență și iubitori de libertate, prin putere de rezistență, de patriotism fierbinte — trăsături care predominau și în caracterul său. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluției și sacrificiilor făcute de el în lupte și suferințelor din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieții lui Miller. TV 317.1

Avea o constituție fizică sănătoasă și chiar în copilărie făcuse dovadă că are o putere intelectuală mai mult decât obișnuită. Pe măsură ce creștea, aceasta devenea și mai accentuată. Mintea lui era activă și bine dezvoltată și avea o sete neobișnuită de a cunoaște. Cu toate că nu se bucurase de avantajele educației dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu și deprinderea unei cugetări îngrijite, precum și a unui spirit critic au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă și cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproș și o reputație de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul și dărnicia lui. Prin consecvență și perseverență a câștigat de timpuriu competență, menținându-și în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile și militare de încredere, iar drumurile către bogăție și onoruri îi păreau larg deschise. TV 317.2

Mama lui avea o evlavie curată și el, din copilărie, fusese impresionat de problemele religioase. Cu toate acestea, din tinerețe fusese dus în societatea deiștilor, a căror influență era foarte puternică datorită faptului că aceștia erau în majoritate cetățeni buni, oameni cu trăsături umanitare și caritabile. Trăind așa cum trăiau ei, în mijlocul unor instituții creștine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Capacitățile deosebite care le-au câștigat respectul și încrederea se datorau Bibliei; și totuși aceste daruri bune deveniseră atât de pervertite, încât exercitau o influență împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu acești bărbați, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăți care îi păreau de netrecut; totuși această credință nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, așa că a rămas mai departe nemulțumit. Totuși, timp de 12 ani a continuat să susțină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat și sumbru. Referindu-se mai târziu la simțămintele lui din vremea aceea, spunea: TV 318.1

“Gândul nimicirii mă îngheța și mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toți o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama, deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veșnicia — ce era oare? Și moartea — de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicație. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înțelegeam cauza. Am murmurat și m-am plâns, dar nu știam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu știam cum și unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde”. TV 318.2

În această stare a continuat timp de câteva luni. “Deodată”, spunea el, “caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o ființă atât de bună și de miloasă care să ispășească nelegiuirile noastre, și prin aceasta să ne salveze de suferință și de pedeapsa păcatului. Imediat am simțit cât de iubitoare poate fi această ființă și mi-am închipuit că mă pot arunca în brațele Sale și să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Ființă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găsește nici o dovadă de existența unui așa Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare.... TV 319.1

Și am înțeles că Biblia scotea în evidență tocmai un astfel de Mântuitor de care aveam eu nevoie; și am fost uimit să descopăr cum o carte neinspirată dezvoltă niște principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuiau să fie o descoperire de la Dumnezeu. Studiul lor a devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii de prieteni; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate și contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniștit și mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în mijlocul oceanului vieții. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie și pot spune cu adevărat că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am găsit acea jumătate despre care nu mi s-a vorbit niciodată. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumusețea și măreția ei și m-am minunat cum de am putut-o respinge. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima și un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură și mi-am îndreptat inima să primesc înțelepciune de la Dumnezeu.” (S.Bliss, Memoirs of W.Miller, p. 65-67) TV 319.2

Miller și-a mărturisit în mod deschis credința în religia pe care o disprețuise. Dar prietenii lui necredincioși n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuși le susținuse împotriva autorității divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raționat că, dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăși; și dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înțelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine și să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. TV 319.3

Încercând să pună deoparte părerile preconcepute și renunțând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor și ale concordanței. Și-a continuat studiul într-un mod ordonat și metodic; începând cu Geneza și citind verset cu verset, n-a mers mai repede decât pe măsura înțelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeași legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-și aibă propria greutate asupra subiectului din text și, dacă înțelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înțeles, găsea explicația în alte părți ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înțelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: “Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate” (Psalmii 119, 130). TV 320.1

Cu un interes profund a studiat cartea lui Daniel și Apocalipsa, folosind aceleași principii de interpretare ca și în celelalte cărți ale Bibliei, și a descoperit, spre marea lui bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înțelese. A văzut că toate profețiile “se împliniseră literal”; că toate figurile, metaforele, parabolele, asemănările etc., fie că erau explicate într-o legătură imediată, fie că termenii în care erau exprimate erau definiți în altă parte a Scripturii, și când se explicau în felul acesta trebuiau înțelese literal. “Am fost în felul acesta satisfăcut”, spunea el, “că Biblia este un sistem al adevărurilor descoperite, date atât de clar și simplu, încât omul nestatornic, oricât de nepriceput ar fi, nu poate să se rătăcească în ea.” (Bliss, p. 70). Verigă după verigă din lanțul adevărului i-au răsplătit eforturile, atunci când a schițat, pas cu pas, liniile mari ale profeției. Îngerii din ceruri îi călăuzeau mintea, clarificând Scripturile înțelegerii sale. TV 320.2

Luând apoi ca un criteriu modul în care se împliniseră profețiile din trecut, prin care să judece împlinirea acelora care erau încă în viitor, s-a convins că credința populară cu privire la o domnie spirituală a lui Hristos — un mileniu pământesc înainte de sfârșitul lumii — nu era susținută de Cuvântul lui Dumnezeu. Această învățătură, indicând către o mie de ani de neprihănire și pace înainte de venirea personală a Domnului, îndepărta grozăviile zilei lui Dumnezeu. Dar oricât de plăcut părea acest gând, el era contrar învățăturilor lui Hristos și ale apostolilor, care arătau că grâul și neghina trebuie să crească împreună până la seceriș, adică sfârșitul lumii; că “oamenii nelegiuiți și amăgitorii vor merge din rău în mai rău”; că “în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele”; și că împărăția întunericului va continua să existe până la venirea Domnului și va fi nimicită prin suflarea gurii Sale și distrusă cu strălucirea arătării Sale. (Matei 13, 30.38-41; 2 Timotei 3, 13.1; 2 Tesaloniceni 2, 8) TV 321.1

Învățătura cu privire la pocăința întregii lumi și la domnia spirituală a lui Hristos n-a fost susținută de către biserica apostolică. În general, n-a fost primită nici de creștini până pe la începutul secolului al XVIII-lea. Ca oricare altă rătăcire, urmările ei aveau să fie rele. Ea îi învăța pe oameni să aștepte venirea Domnului ca având loc târziu în viitor și-i făcea să nu dea atenție semnelor care anunțau revenirea Sa. Această învățătură producea un simțământ de încredere și de siguranță care nu avea nici un temei sigur și îi conducea pe mulți să neglijeze pregătirea necesară pentru a-L întâlni pe Domnul lor. TV 321.2

Miller a înțeles că venirea lui Hristos, literală și personală, este prezentată clar în Scripturi. Pavel spune: “Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu Se va pogorî din cer”. (1 Tesaloniceni 4, 16). TV 321.3

Iar Mântuitorul declară: “Vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi venirea Fiului omului”. (Matei 24, 30.27). El va fi însoțit de toate oștile cerului. “Va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri.” (Matei 25, 31). “El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare, și vor aduna pe aleșii Lui.” (Matei 24, 31). TV 322.1

La venirea Sa morții cei drepți vor fi înviați, iar drepții cei vii vor fi schimbați. “Nu vom adormi toți, spune Pavel, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51-53). Iar în Epistola către Tesaloniceni, după descrierea venirii Domnului, spune: “Întâi vor învia cei morți în Hristos: apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. (1 Tesaloniceni 4, 16.17). TV 322.2

Poporul Său nu va primi împărăția până la a doua venire personală a lui Hristos. Mântuitorul spunea: “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui, El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’”. (Matei 25, 31-34). Am văzut din Scripturile deja citate că, atunci când vine Fiul omului, cei morți sunt înviați în neputrezire, iar cei vii sunt schimbați. Prin această schimbare mare ei sunt pregătiți să primească Împărăția; căci Pavel zice: “Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu; nici putrezirea nu poate moșteni neputrezirea”. (1 Corinteni 15, 50). Omul în starea lui actuală este muritor, supus putrezirii; dar împărăția lui Dumnezeu nu va fi supusă putrezirii, ea dăinuind veșnic. De aceea omul, în starea lui actuală, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. Dar când va veni Isus, El va da nemurire poporului Său; și îi va chema să primească Împărăția ai cărei moștenitori fuseseră până atunci. TV 322.3

Aceste texte, precum și multe altele, au dovedit cu claritate lui Miller că evenimentele care erau așteptate în general să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cum ar fi domnia universală a păcii și întemeierea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, urmau să se realizeze după a doua venire. Mai mult decât atât, toate semnele timpului, cât și starea lumii corespundeau cu descrierea profetică a zilelor din urmă. A fost constrâns să conchidă, numai pe baza studiului Scripturii, că timpul rezervat pentru rămânerea pământului în starea lui actuală era gata să se încheie. TV 323.1

“O altă dovadă care mi-a impresionat mintea cu putere”, spunea el, “a fost cronologia Scripturilor. Am înțeles că evenimentele profetizate care se împliniseră în trecut avuseseră loc adeseori într-un timp anume. Cei o sută douăzeci de ani ai potopului (Geneza 6, 3); cele șapte zile care urmau să-l preceadă împreună cu cele patruzeci de zile de ploaie amintite în Geneza 7, 4; cei patru sute de ani de robie ai seminției lui Avraam (Geneza 15, 13); cele trei zile din visul pitarului și al paharnicului (Geneza 40, 12-20); cei șapte ani ai lui Faraon (Geneza 41, 28-54); cei patruzeci de ani din pustie (Numeri 14, 34); cei trei ani și jumătate de foamete (1 Regi 17, 1; vezi Luca 4, 25); cei șaptezeci de ani de robie (Ieremia 25, 11); cele șapte vremi ale lui Nebucadnețar (Daniel 4, 13-16); și cele șapte săptămâni, șaizeci și două de săptămâni și o săptămână, totalizând șaptezeci de săptămâni hotărâte asupra iudeilor (Daniel 9, 24-27) — toate evenimentele cuprinse în aceste perioade fuseseră odinioară numai profeții și se împliniseră în conformitate cu cele profetizate.” (Bliss, pp. 74.75) TV 323.2

Apoi, când a găsit în studiul său, din Biblie, diferite perioade cronologice care, după înțelegerea lui, se întindeau până la a doua venire a lui Hristos, nu le-a putut considera decât ca “vremi dinainte stabilite”, pe care Dumnezeu le descoperise slujitorilor Săi. “Lucrurile ascunse”, zicea Moise, “sunt ale Domnului Dumnezeului nostru; dar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri pentru veșnicie”, iar Domnul declară prin profetul Amos că “El nu face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci”. (Deuteronom 29, 29; Amos 3, 7). Cercetătorii Cuvântului lui Dumnezeu pot, deci, să aștepte cu încredere împlinirea celor mai uimitoare evenimente din istoria omenirii, arătate clar în Scripturi. TV 324.1

“Când m-am convins pe deplin”, spune Miller, “că toată Scriptura dată prin inspirația lui Dumnezeu este de folos (2 Timotei 3, 16); că n-a apărut prin voia oamenilor, ci a fost scrisă așa cum au fost conduși oamenii sfinți de Duhul lui Dumnezeu (2 Petru 1, 21) și a fost scrisă pentru învățătura noastră, ca prin răbdarea și mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde (Romani 15, 4), n-am putut decât să privesc părțile cronologice ale Bibliei ca fiind o parte a Cuvântului lui Dumnezeu, tot atât de îndreptățită la atenția noastră serioasă ca oricare altă parte din Scripturi. De aceea am simțit că, în încercarea de a înțelege ceea ce Dumnezeu a socotit de bine să ne descopere în mila Sa, nu aveam dreptul să trec peste perioadele profetice.” (Bliss, p. 75) TV 324.2

Profeția care părea să descopere în modul cel mai clar timpul celei de a doua veniri era aceea din Daniel 8, 14: “Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul Locaș va fi curățit”. Folosind regula lui de a face din Scriptură propriul interpret, Miller a văzut că o zi în profeție reprezintă simbolic un an (Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6); a văzut că perioada de 2300 zile profetice, sau ani literali, se întindea până departe, dincolo de încheierea dispensațiunii iudaice, deci, nu se poate referi la sanctuarul acelei dispensațiuni. Miller a acceptat concepția unanim recunoscută pe atunci și a înțeles că în era creștină pământul este sanctuarul și, ca urmare, curățirea sanctuarului, profetizată în Daniel 8, 14, reprezintă curățirea pământului prin foc, la a doua venire a lui Hristos. Dacă punctul corect de început pentru cele 2300 zile ar fi găsit, susținea el, timpul celei de a doua veniri putea fi precizat cu ușurință. Numai așa putea fi descoperit timpul acelei mari împliniri, vremea când starea actuală, cu “toată mândria și puterea ei, pompa și vanitatea ei, nelegiuirea și apăsarea, își va găsi sfârșitul; când blestemul va fi îndepărtat de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu, profeților și sfinților, celor care se tem de numele Său, și îi va nimici pe aceia care prăpădesc pământul.” (Bliss, p. 76) TV 324.3

Astfel, cu o stăruință înnoită și mai profundă, Miller a continuat cercetarea profețiilor, zile și nopți întregi fiind devotate studiului a ceea ce găsea acum de o importanță vitală și de un interes care absorbea totul. În capitolul opt din Daniel n-a găsit nici o cheie pentru începutul celor 2300 de zile; îngerul Gabriel, cu toate că i se poruncise să-l facă pe Daniel să înțeleagă viziunea, i-a dat numai o explicație parțială. Și atunci când persecuția teribilă care urma să se abată peste biserică a fost descoperită viziunii profetului, puterea fizică l-a părăsit. El n-a mai putut suporta, iar îngerul l-a lăsat singur pentru o vreme. Daniel “a leșinat și a fost bolnav timp de câteva zile”. “Eram uimit de vedenia aceasta, spunea el, dar nimeni n-a înțeles-o”. TV 325.1

Însă Dumnezeu a poruncit solului Său: “Fă pe acest om să înțeleagă vedenia”. Această însărcinare trebuia îndeplinită. În ascultare de această însărcinare, îngerul s-a întors la Daniel și i-a zis: “Am venit să-ți dau pricepere și înțelegere ... de aceea ia aminte și înțelege vedenia”. (Daniel 8, 27.16; 9, 22.23.25-27). În vedenia din capitolul 8 era un punct important care fusese lăsat neexplicat, referitor la timp — perioada de 2300 de zile, de aceea îngerul, rezumând explicația, a zăbovit mai ales asupra acestui punct. TV 325.2

“Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra Cetății Sfinte.... Să știi deci și să înțelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul, Mesia, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Mesia va fi stârpit și nu va avea nimic.... El va face legământ cu mulți timp de o săptămână; dar la jumătatea săptămânii, va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.” TV 326.1

Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul pe care nu-l înțelesese în viziunea din capitolul opt, declarația cu privire la timp — “până vor trece două mii trei sute de zile, apoi sfântul locaș va fi curățit”. După aceea i se porunci lui Daniel: “Ia aminte dar la cuvântul acesta și înțelege vedenia”, primele cuvinte ale îngerului au fost: “Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău și cetății tale cele sfinte”. Cuvântul tradus aici prin “hotărât” înseamnă literal “tăiat”, șaptezeci de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declarați de înger a fi tăiați, ca aparținând îndeosebi iudeilor. Însă din ce au fost tăiați? Cele 2300 de zile erau singura perioadă de timp menționată în capitolul 8, deci aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele șaptezeci de săptămâni; ele sunt deci o parte din cele 2300 de zile, iar aceste două perioade trebuie să înceapă în același timp. Cele șaptezeci de săptămâni erau declarate de înger să înceapă la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Și dacă se putea găsi data acestei porunci, atunci putea fi precizat punctul de plecare pentru marea perioadă de 2300 de zile. TV 326.2

Decretul căutat se găsea în capitolul șapte din Ezra, versetele 12-26. În forma lui cea mai completă fusese dat de Artaxerxe, împăratul Persiei, în anul 457 în. Hr. Însă, în Ezra 6, 14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim “după porunca (decretul) lui Cirus, Darius și Artaxerxe, împăratul Persiei”. Acești trei împărați, prin emiterea, reafirmarea și completarea decretului, l-au adus la desăvârșirea prevăzută de profeție, pentru a marca astfel începutul celor 2300 de ani. Luând deci anul 457 în. Hr. timpul când a fost completat decretul, ca dată a poruncii, s-a văzut că toate precizările profeției cu privire la cele șaptezeci de săptămâni se împliniseră. TV 326.3

“De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Mesia, Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni apoi șaizeci și două de săptămâni”, adică șaizeci și nouă de săptămâni sau 483 de ani. Decretul lui Artaxerxe a intrat în vigoare în toamna anului 457 în. Hr. Începând cu această dată, cei 483 de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. (vezi notele suplimentare). Atunci s-a încheiat această profeție. Cuvântul “Mesia” înseamnă “Cel Uns”. În toamna anului 27 d.Hr., Hristos a fost botezat de Ioan și a primit ungerea Duhului. Apostolul Petru mărturisește că “Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere de sus pe Isus din Nazaret”. (Faptele Apostolilor 10, 38). Iar Mântuitorul Însuși declara: “Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia”. (Luca 4, 18). Și după botez s-a dus în Galileea “predicând Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”. (Marcu 1, 14.15) TV 327.1

“El va încheia un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână”. “Săptămâna” amintită aici este ultima dintre cele șaptezeci; ea reprezintă ultimii șapte ani din perioada pusă deoparte pentru iudei. În vremea aceasta, care începe de la anul 27 până la anul 34 d.Hr., Hristos în mod personal, apoi prin ucenicii Săi, a adresat invitația Evangheliei îndeosebi iudeilor. De asemenea, atunci când apostolii au pornit cu vestea cea bună a Împărăției, îndrumarea Mântuitorului era: “Să nu mergeți pe calea Neamurilor și să nu intrați în vreo cetate a Samaritenilor; ci mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”. (Matei 10, 5.6) TV 327.2

“La mijlocul săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare”. În anul 31 d.Hr., la trei ani și jumătate după botez, Domnul nostru a fost răstignit. Astfel, o dată cu marea jertfă oferită pe Calvar s-a încheiat și sistemul jertfelor care arătase timp de patru mii de ani către Mielul lui Dumnezeu. Tipul se întâlnise cu Antitipul și toate jertfele și darurile de mâncare din sistemul ceremonial trebuiau să înceteze. TV 327.3

Cele șaptezeci de săptămâni, sau 490 de ani, rezervați îndeosebi iudeilor, s-au încheiat așa cum am văzut, în anul 34. La această dată, prin acțiunea Sinedriului iudeilor, s-a pecetluit respingerea Evangheliei prin uciderea lui Ștefan și prin persecutarea urmașilor lui Hristos. Așa că, începând de atunci, solia mântuirii n-a mai fost restrânsă la poporul ales, ci a fost dată lumii. Ucenicii, obligați fiind de persecuții să fugă din Ierusalim, au mers pretutindeni vestind Cuvântul. “Filip a mers în cetatea Samariei și le-a predicat pe Hristos”. Petru, prin călăuzire divină, a făcut cunoscut Evanghelia sutașului din Cezareea, Corneliu cel temător de Dumnezeu; iar zelosul Pavel, câștigat la credința lui Hristos, a fost însărcinat să ducă vestea cea bună “departe la neamuri”. (Faptele Apostolilor 8, 4.5; 22, 21) TV 328.1

Până aici, toate precizările profeției s-au împlinit în mod izbitor, și începutul celor șaptezeci de săptămâni s-a stabilit fără îndoială în anul 457 în. Hr., iar încheierea lor în anul 34 d.Hr. De la această dată nu mai este nici o dificultate în a găsi încheierea celor 2300 de zile. Cele șaptezeci de săptămâni — 490 de zile — fiind tăiate din cele 2300, mai rămâneau încă 1810 zile. Deci, după terminarea celor 490 de zile, trebuia să se mai împlinească încă 1810 zile. Astfel că, începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se continuau până în anul 1844. Ca urmare, cele 2300 de zile — ani din Daniel 8, 14 se încheiau în anul 1844. Și atunci, la încheierea acestei lungi perioade profetice, după mărturia îngerului lui Dumnezeu, “sanctuarul va fi curățit”. În felul acesta, timpul pentru curățirea sanctuarului — care era aproape în mod general prevăzut că va avea loc la a doua venire — a fost stabilit cu precizie. TV 328.2

Miller și tovarășii lui au crezut la început că cele 2300 de zile se vor încheia în primăvara anului 1844, cu toate că profeția arăta către toamna acelui an (vezi notele suplimentare). Înțelegerea greșită a acestui punct a adus dezamăgirea și încurcătura acelora care stabiliseră o dată mai devreme pentru venirea Domnului. Dar lucrul acesta n-a afectat puterea argumentului care arăta că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844 și că marele eveniment reprezentat prin curățirea sanctuarului trebuia să aibă loc atunci. TV 328.3

Începând din nou studiul Sfintelor Scripturi, așa cum făcuse pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu, Miller nu se aștepta câtuși de puțin să ajungă, atunci când a început studiul la concluzia la care ajunsese acum. Dar dovada Scripturii era prea clară și prea convingătoare pentru a nu fi luată în seamă. TV 329.1

Consacrase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea solemnă că în aproximativ douăzeci și cinci de ani Hristos urma să Se arate pentru mântuirea poporului Său. “Nu este nevoie să vorbesc”, spunea Miller, “despre bucuria care mi-a umplut inima în așteptarea fericită, nici despre dorința arzătoare a sufletului meu, de a lua parte la bucuriile mântuiților. Acum Biblia era pentru mine o carte nouă. Era într-adevăr o sărbătoare a rațiunii; tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învățăturile ei se risipise din minte în fața luminii clare care răsărea acum din paginile ei sfinte; și cât de strălucitor și măreț se arăta adevărul! Toate contrazicerile și inconsecvențele pe care le găsisem înainte în Cuvânt se spulberaseră; și, cu toate că mai erau încă multe părți de care nu eram mulțumit, pentru că nu avusesem o înțelegere deplină, cât de multă lumină izvora din ea spre a ilumina mintea mea atât de întunecată mai înainte, încât simțeam o desfătare în studiul Scripturii, pe care nu o bănuisem că poate rezulta din învățăturile ei.” (Bliss, pp. 76.77) TV 329.2

“Dar având convingerea solemnă că astfel de evenimente importante erau profetizate în Scripturi, pentru a se împlini într-un interval de timp atât de scurt, a pus stăpânire pe mine, cu o mare putere, problema cu privire la datoria mea față de lume, înțelegând dovada care-mi captivase mintea.” (Idem, p. 81). Miller nu putea să nu simtă că era datoria lui să facă și altora parte de lumina pe care o primise. Se aștepta să întâmpine și împotrivire din partea celor neevlavioși, dar avea încredere că toți creștinii se vor bucura în nădejdea întâlnirii Mântuitorului pe care mărturiseau că-L iubesc. Singura lui teamă era că, în marea lui bucurie produsă de așteptarea glorioasei eliberări, care urma să aibă loc atât de curând, mulți vor primi doctrina fără să cerceteze îndeajuns Scripturile care arătau acest adevăr. De aceea a ezitat să-l prezinte de teama de a nu greși și astfel să-i ducă și pe alții în rătăcire. A început deci să revadă dovezile în sprijinul concluziilor la care ajunsese și să ia în considerație, cu atenție mărită, toate greutățile care se prezentau înaintea minții lui. Dar curând a constatat că toate obiecțiile sale dispăreau ca ceața dinaintea razelor soarelui în fața luminii Cuvântului lui Dumnezeu. Cinci ani petrecuți astfel l-au convins pe deplin cu privire la corectitudinea poziției lui. TV 329.3

Și acum, datoria de a face cunoscut altora ceea ce credea a fi clar susținut de Scripturi a pus din nou stăpânire cu putere asupra lui. “Când eram la ocupațiile mele”, spunea el, “îmi suna continuu în urechi: ‘Du-te și spune lumii despre primejdia în care se găsește’”. Textul următor îmi venea mereu în minte: “Când spun celui nelegiuit, nelegiuitule vei pieri; dacă nu-i spui ca să avertizezi pe cel nelegiuit de calea lui, nelegiuitul acela va muri în nelegiuirea sa; dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă avertizezi pe cel nelegiuit să se întoarcă de la calea lui, și dacă nu se întoarce din calea lui, el va muri în nelegiuirea lui; dar tu îți vei mântui sufletul”. (Ezechiel 33, 8.9). “Simțeam că, dacă nelegiuiții puteau fi avertizați în mod eficient, mulți dintre ei se vor pocăi, iar dacă ei nu erau avertizați, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea.” (Bliss, p. 92) TV 330.1

A început să prezinte vederile sale în particular, când avea ocazia, rugându-se ca un predicator să le simtă puterea și să se consacre vestirii lor. Dar nu putea alunga convingerea că el însuși avea o datorie personală de adus la îndeplinire — să dea avertizarea. Îi reveneau mereu în minte cuvintele: “Mergi și spune lumii; sângele lor îl voi cere din mâna ta”. A mai așteptat nouă ani, povara apăsând asupra sufletului său, până în anul 1831, când pentru prima dată a prezentat în public motivele credinței sale. TV 330.2

După cum Elisei fusese odinioară chemat de la coarnele plugului de pe câmp pentru a primi mantia consacrării la slujba de profet, tot astfel William Miller a fost chemat să-și lase plugul și să descopere oamenilor tainele Împărăției lui Dumnezeu. A intrat în această lucrare tremurând, conducându-și ascultătorii pas cu pas prin perioadele profetice, până la a doua venire a lui Hristos. Cu fiecare efort făcut, câștiga putere și curaj când vedea interesul general deșteptat de cuvintele sale. TV 331.1

Miller a consimțit să-și prezinte vederile în public numai la cererea fraților săi, în ale căror cuvinte el a recunoscut chemarea Domnului. Era acum în vârstă de cincizeci de ani, neobișnuit cu vorbirea în public și apăsat de simțământul nedestoiniciei pentru lucrarea pe care o avea în față. Dar de la început lucrările lui au fost binecuvântate într-un mod deosebit pentru mântuirea sufletelor. Prima lui lectură a fost urmată de o trezire religioasă, în care treisprezece familii, cu excepția a două persoane, au fost convertite. Imediat a fost chemat să predice și în alte locuri și aproape în fiecare loc lucrarea lui avea ca rezultat o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu. Păcătoșii se converteau, creștinii se trezeau la o mai mare consacrare, iar deiștii și necredincioșii erau aduși să recunoască adevărurile Bibliei și ale religiei creștine. Mărturia acelora în mijlocul cărora lucra era: “El poate ajunge la o anumită clasă de oameni fără influența altora” (Idem, p. 138). Predicarea lui avea scopul de a trezi atenția publicului la marile lucrări ale religiei și să oprească senzualitatea și spiritul lumesc ce creșteau și în epoca aceea. TV 331.2

În aproape fiecare oraș erau zeci, iar în altele sute de convertiți ca urmare a predicării sale. În multe locuri, bisericile protestante din aproape toate denominațiunile îi erau deschise, iar invitațiile pentru a lucra veneau de obicei de la slujitorii bisericilor. Principiul lui neschimbat era acela de a nu lucra în nici un loc unde nu fusese invitat și, cu toate acestea, în curând nu a mai putut face față nici măcar la jumătate din cererile care-i erau adresate. Mulți care n-au primit vederile sale, cu privire la timpul exact al celei de a doua veniri, erau totuși convinși de siguranța apropierii venirii lui Hristos și a nevoii lor de pregătire. În unele orașe mari, lucrarea lui a produs o impresie profundă. Comercianții de băuturi alcoolice și-au părăsit negustoria și au transformat magazinele în case de adunare; casele de jocuri de noroc au fost dărâmate; necredincioșii, deiștii, universaliștii și chiar desfrânații cei mai josnici se schimbau, unii dintre ei nu mai intraseră într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite denominațiuni formau adunări de rugăciune, în unele cartiere, aproape în fiecare oră, oamenii de afaceri adunându-se la miezul zilei pentru rugăciune și proslăvire. N-a fost o emanație bizară, ci o solemnitate aproape generală asupra minții oamenilor. Lucrarea lui, asemănătoare cu cea a primilor reformatori, tindea mai degrabă să convingă și să trezească conștiința, decât doar să stimuleze emoțiile. TV 331.3

În anul 1833, Miller a primit o aprobare de predicare din partea Bisericii Baptiste, al cărui membru era. Un mare număr de slujitori ai denominațiunii au acceptat lucrarea lui și, având consimțământul lor oficial, și-a continuat lucrarea. A călătorit și a predicat fără încetare, cu toate că lucrarea personală era limitată îndeosebi la statul New England și statele din mijloc. Timp de câțiva ani, cheltuielile au fost suportate de el și niciodată după aceea n-a primit destul pentru a face față cheltuielilor de călătorie spre locurile în care era invitat. În felul acesta lucrarea publică, departe de a fi o afacere, era o povară grea asupra averii lui, care treptat a scăzut în această perioadă a vieții. El era capul unei familii numeroase, dar, pentru că toți erau economi și harnici, ferma lor era îndestulătoare pentru întreținerea lor, ca și a lui. TV 332.1

În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci Însuși Isus spusese: “Stelele vor cădea din cer”. (Matei 24, 29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara și el că a văzut în viziune semnele care trebuiau să vestească ziua Domnului: “Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic”. (Apocalipsa 6, 13). Această profeție și-a găsit o împlinire impresionantă și izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 November 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă și magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, “întregul firmament deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ore întregi, într-o mișcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această țară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admirație atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o așa de mare groază și zbucium de o altă categorie”. “Frumusețea maiestuoasă și măreția ei zăbovesc încă în mintea multora.... Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă cum au căzut meteoriții spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte și la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mișcare. Manifestarea, așa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord.... De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind foarte clar și fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare și orbitoare s-a menținut pe tot cerul.” (R.M.Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, pp. 1-5) TV 333.1

“Nici o limbă, desigur, nu poate descrie splendoarea acelei manifestări mărețe ... și nimeni dintre aceia care n-au văzut-o nu-și poate forma o idee despre slava ei. Părea că toate stelele cerului s-au adunat într-un singur punct aproape de zenit, de unde izbucneau simultan, cu iuțeala fulgerului, spre toate părțile orizontului; și cu toate acestea nu se consumau — mii veneau în urma altor mii, ca și când ar fi fost create pentru ocazia aceea.” (F.Reed, în The Cristian Advocate and Journal, decembrie 13, 1833). “Un tablou mai real al unui smochin care își scutură smochinele când este bătut de un vânt puternic nu s-a putut vedea până atunci.” (“The Old Countryman”, în Portland Evening Advertiser, nov. 26. 1833) TV 333.2

În New York, în Journal of Commerce, din 14 November 1833, a apărut un articol lung cu privire la acest fenomen minunat, conținând următoarea declarație: “Nici un filozof sau savant cred că n-a vorbit și nici n-a scris despre un eveniment ca acela de ieri dimineață. Acum optsprezece secole, un profet a prevestit cu exactitate, dacă ne va fi greu să înțelegem că stelele care cad sunt stele căzătoare ... singurul sens în care acest lucru este posibil să fie adevărat”. TV 334.1

În felul acesta s-a manifestat ultimul din acele semne ale venirii Sale, cu privire la care Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi: “Când veți vedea toate aceste lucruri, să știți că Fiul omului este aproape, este chiar la uși”. (Matei 24, 33). După aceste semne, Ioan a văzut petrecându-se următorul mare eveniment, și anume cerurile strângându-se ca un sul, în timp ce pământul se cutremura, munții și insulele erau mutate din locul lor, iar cei nelegiuiți îngroziți căutând să fugă dinaintea Fiului omului. (Apocalipsa 6, 12-17) TV 334.2

Mulți dintre aceia care au fost martorii căderii de stele au socotit acest eveniment ca fiind vestitor al judecății viitoare, “un tip înfricoșat, un înainte mergător sigur, un semn al milei despre ziua aceea mare și înfricoșată”. (“The Old Countryman”, în Portland Evening Advertiser, 26 November 1833). În felul acesta, atenția oamenilor a fost îndreptată către împlinirea profeției și mulți au fost conduși să dea atenție avertizării cu privire la a doua venire. TV 334.3

În anul 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeției a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua veniri, a publicat o expunere cu privire la Apocalipsa capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie zdrobită “în anul 1840, în luna August”; cu doar câteva zile înainte de împlinire, el scria: “Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce pe tron cu îngăduința turcilor, și ținând seamă că cei 391 de ani și cincisprezece zile au început la încheierea acelei prime perioade, ea se va termina la 11 August 1840, când puterea otomană din Constantinopol se aștepta ca să cadă. Și lucrul acesta cred că se va produce.” (Josiah Litch, in The Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840) TV 334.4

Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecția puterilor aliate ale Europei, așezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creștine. Evenimentul a împlinit profeția cu exactitate (vezi notele suplimentare). Când s-a aflat, mulțimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller și colaboratorii săi și un impuls minunat a fost dat mișcării advente. Bărbați de cultură cu poziție s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât și în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune. TV 335.1

William Miller avea o forță intelectuală puternică, disciplinată prin meditație și prin studiu; și el a adăugat la acestea înțelepciunea cerului, legându-se de Izvorul înțelepciunii. Era un bărbat de o valoare veritabilă, care nu putea decât să impună respect și stimă oriunde integritatea caracterului și superioritatea morală erau apreciate. Unind o bunătate reală a inimii cu umilința creștină și cu puterea stăpânirii de sine, era atent și curtenitor cu toți, gata să asculte părerile altora și să le cântărească argumentele. Fără pasiune sau stimulare, el punea la probă toate teoriile și învățăturile prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar raționamentul lui sănătos și o cunoaștere temeinică a Scripturilor îl făceau în stare să respingă rătăcirea și să demaște falsitatea. TV 335.2

Cu toate acestea, Miller nu și-a îndeplinit lucrarea fără să întâmpine o aspră ostilitate. Așa cum se întâmplase și cu primii reformatori, era și acum: adevărurile pe care le prezenta nu erau privite favorabil de învățătorii religioși populari din vremea aceea. Deoarece aceștia nu-și puteau susține poziția cu Scripturile, erau obligați să recurgă la afirmațiile și învățăturile oamenilor, precum și la tradițiile părinților bisericii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu era singura mărturie acceptată de către predicatorii adevărului advent. “Biblia și numai Biblia” era cuvântul lor de ordine. Lipsa de argumente din Scriptură a împotrivitorilor era înlocuită cu batjocură și ridiculizare. Timp, mijloace și talente erau folosite pentru a-i înfiera pe aceia a căror singură vină era că așteptau cu bucurie revenirea Domnului lor și se străduiau să trăiască o viață sfântă și să-i îndemne și pe alții să se pregătească pentru revenirea Sa. TV 335.3

Eforturile depuse pentru a distrage mintea oamenilor de la subiectul celei de a doua veniri erau neobosite. S-a ajuns chiar să se considere un păcat, ceva de care oamenii să se rușineze, studiul profețiilor în legătură cu venirea lui Hristos și cu sfârșitul lumii. În felul acesta, slujitorii bisericilor din vremea aceea subminau credința în Cuvântul lui Dumnezeu. Învățăturile lor îi făceau pe oameni necredincioși și mulți își luau libertatea să meargă după poftele lor nelegiuite. Apoi, autorii acestor mașinații au aruncat toată vina asupra adventiștilor. TV 336.1

Iar atunci când oamenii inteligenți și atenți se adunau să-l asculte, numele lui Miller era rar amintit în presa religioasă, și atunci numai în batjocură și denigrare. Cei nelegiuiți și neglijenți, încurajați de poziția învățătorilor religioși, recurgeau la epitete rușinoase și la glume josnice și hulitoare, în eforturile lor de a aduce batjocură asupra lui și a lucrării sale. Omul cu părul cărunt, care-și părăsise un cămin confortabil pentru a călători pe propria cheltuială, din oraș în oraș și din sat în sat, străduindu-se fără încetare să ducă cuvântul de avertizare solemnă cu privire la judecata care se apropia, era denunțat în mod batjocoritor ca un fanatic, un mincinos, un escroc și speculant. TV 336.2

Ridicolul, înșelăciunea și abuzul puse în seama lui au provocat un protest plin de indignare, chiar din partea presei laice. “A trata un subiect de o așa măreție copleșitoare și având consecințe atât de grozave” cu ușurință și dispreț era declarat de oamenii din lume “nu numai o batjocură față de sentimentele propagatorilor și apărătorilor lui”, ci “se făcea o glumă din ziua judecății, o batjocură la Însăși adresa Dumnezeirii și dispreț față de grozăviile barei Sale de judecată.” (Bliss, p. 183) TV 336.3

Instigatorul răului căuta nu numai să facă fără efect solia adventă, dar să-l distrugă chiar și pe sol. Miller făcea o aplicație a adevărului Scripturii pentru inimile ascultătorilor, mustrându-le păcatele și tulburându-le mulțumirea de sine, dar cuvintele lui clare și tăioase le trezea vrăjmășia. Împotrivirea manifestată de către membrii bisericii față de această solie îi încuraja pe cei josnici să-și îngăduie libertăți și mai mari; dușmanii complotau chiar să-i ia viața când va părăsi locul de adunare. Dar îngerii sfinți erau în mijlocul mulțimii și o dată unul dintre ei, în chip de om, l-a luat de braț pe slujitorul Domnului și l-a condus în siguranță prin mijlocul mulțimii înfuriate. Lucrarea lui nu era încă terminată, iar Satana împreună cu emisarii lui au fost dezamăgiți în toate planurile lor. TV 336.4

În ciuda oricărei împotriviri, interesul față de mișcarea adventă continua să crească. De la zeci și sute, numărul ascultătorilor crescuse cu miile. Aceștia se bucuraseră un timp de o acceptare deplină din partea diferitelor lor biserici, dar după o vreme, spiritul de împotrivire s-a manifestat chiar și asupra acestor noi convertiți, iar bisericile au început să ia măsuri disciplinare față de aceia care îmbrățișaseră vederile lui Miller. Această acțiune cerea un răspuns din partea lui Miller care, printr-o scrisoare deschisă către creștinii din toate denominațiunile, le solicita ca, în cazul în care învățăturile lui erau rătăcite, să i se dovedească rătăcirea cu Scripturile. TV 337.1

“Ce am crezut noi”, spunea el, “care nu ni s-a poruncit prin Cuvântul lui Dumnezeu, despre care voi înșivă declarați că este singura regulă de credință și practică? Ce am făcut noi care să provoace denunțări atât de violente împotriva noastră, de la amvoane și prin presă, și vă determină să ne excludeți pe noi (adventiștii) din bisericile și din mijlocul frăției?... Dacă suntem greșiți, vă rugăm arătaține în ce constă greșeala noastră. Arătaține din Cuvântul lui Dumnezeu că suntem în rătăcire; am fost destul batjocoriți, aceasta nu ne va convinge niciodată că suntem greșiți; numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate schimba concepțiile. Concluziile noastre s-au format în mod deliberat și cu rugăciune, când am văzut dovezile din Scripturi.” (Idem, pp. 250. 252) TV 337.2

De la un veac la altul, avertizările pe care Dumnezeu le-a trimis lumii prin slujitorii Săi au fost primite cu aceeași neîncredere și necredință. Când nelegiuirea antediluvienilor L-au determinat să aducă un potop de ape peste pământ, El le-a făcut cunoscut mai dinainte planul Său pentru ca ei să se întoarcă de la căile lor rele. Timp de o sută două zeci de ani a răsunat în urechile lor avertizarea să se pocăiască, până ce mânia lui Dumnezeu s-a manifestat în distrugerea lor. Dar solia li s-a părut ca o poveste stupidă și n-au crezut-o. Așa că, încurajați în nelegiuirea lor, ei și-au bătut joc de solul lui Dumnezeu, au tratat cu ușurință chemările lui și l-au acuzat chiar de încumetare. Cum îndrăznește un om să se ridice împotriva tuturor oamenilor mari ai pământului? Dacă solia lui Noe ar fi adevărată, de ce nu a înțeles toată lumea lucrul acesta și n-a crezut-o? Susținerea unui om împotriva înțelepciunii a mii de oameni! Ei nu vor crede avertizarea și nu-și vor căuta adăpost în corabie. TV 337.3

Batjocoritorii arătau către lucrurile din natură — la succesiunea neabătută a anotimpurilor, la cerul albastru din care nu plouase niciodată sau la câmpiile verzi înviorate de roua nopții și strigau: “Nu ne spune el povești?” Și, în mod disprețuitor, l-au declarat pe predicatorul neprihănirii un exaltat entuziast, continuând cu mai multă stăruință în căutarea plăcerii și mai hotărâți pe căile lor rele decât înainte. Dar necredința lor n-a anulat evenimentul prevestit. Dumnezeu a avut îndelungă răbdare cu nelegiuirea lor, dându-le o ocazie deosebită pentru pocăință; dar la timpul stabilit, judecățile Sale au căzut peste aceia care respinseseră mila Sa. TV 338.1

Hristos a spus că se va manifesta aceeași necredință și cu privire la a doua Sa venire. Așa cum oamenii din zilele lui Noe “n-au știut nimic până ce a venit potopul și i-a luat pe toți”, tot astfel, după cuvintele Mântuitorului nostru, “va fi și la venirea Fiului omului”. (Matei 24, 39). Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se unește cu lumea, trăind așa cum trăiește ea și uninduse cu ea în pofte vinovate, când luxul lumii devine luxul bisericii; când clopotele căsătoriei sună și toți privesc înainte către mulți ani de prosperitate pământească, atunci, deodată, așa cum fulgerul strălucește pe cer, va veni sfârșitul visurilor și nădejdilor amăgitoare. TV 338.2

Așa cum Dumnezeu l-a trimis pe slujitorul Său să avertizeze lumea cu privire la venirea potopului, tot așa i-a trimis pe solii Săi aleși să facă cunoscut apropierea judecății finale. După cum contemporanii lui Noe au râs batjocoritor la prevestirile predicatorului neprihănirii, tot astfel în zilele lui Miller mulți, chiar dintre aceia care se socoteau din poporul lui Dumnezeu, și-au bătut joc de cuvintele de avertizare. TV 339.1

Dar de ce oare învățătura și predicarea celei de a doua veniri a lui Hristos nu au fost bine primite de biserică? În timp ce pentru cei nelegiuiți venirea Domnului aduce vai și dezamăgire, pentru cel neprihănit este încărcată de bucurie și nădejde. Acest mare adevăr fusese mângâierea celor credincioși ai lui Dumnezeu în toate veacurile; de ce devenise el, asemenea Autorului, “o piatră de poticnire și o stâncă de blestem” pentru pretinsul Său popor? Domnul Însuși făgăduise ucenicilor Săi: “După ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14, 3). Mântuitorul milostiv a fost Acela care, anticipând singurătatea și necazul urmașilor Săi, a însărcinat pe îngeri să-i mângâie cu asigurarea că El va veni iarăși la fel cum Se înălța la cer. Și atunci când ucenicii stăteau cu ochii pironiți spre cer, pentru a prinde ultima privire a Aceluia pe care-L iubeau, atenția le-a fost atrasă de cuvintele îngerului: “Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” (Faptele Apostolilor 1, 11). Nădejdea le-a fost aprinsă iarăși de solia îngerului. Ucenicii “s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; și stăteau totdeauna în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.” (Luca 24, 52.53). Ei nu se bucurau pentru că Isus se despărțise de ei și erau lăsați să se lupte cu încercările și ispitele lumii, ci datorită asigurării îngerilor că El urma să vină iarăși. TV 339.2

Vestea revenirii lui Hristos ar trebui să fie acum ca atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o veste plină de o mare bucurie. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Mântuitorul nu pot decât să salute cu bucurie vestea care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu, că Acela în care sunt concentrate nădejdile de viață veșnică vine iarăși, nu ca să fie insultat, disprețuit și lepădat, așa cum a fost la prima venire, ci în putere și slavă ca să-Și răscumpere poporul. Cei care nu-L iubesc pe Mântuitorul sunt aceia care doresc ca El să rămână acolo și nu poate fi o dovadă mai convingătoare că bisericile s-au depărtat de Dumnezeu decât supărarea și frământarea provocată de această solie trimisă de Cer. TV 339.3

Aceia care au primit solia adventă simțeau nevoia de pocăință și umilință înaintea lui Dumnezeu. Mulți oscilaseră multă vreme între Hristos și lume, dar acum simțeau că a venit timpul să ia o atitudine. “Lucrurile veșnice le apăreau într-o realitate neobișnuită. Cerul era adus aproape și ei se vedeau vinovați înaintea lui Dumnezeu.” (Bliss 147). Creștinii erau treziți la o nouă viață spirituală. Erau determinați să simtă că timpul era scurt, că tot ce aveau de făcut pentru aproapele lor trebuia făcut repede. Cele pământești își pierdeau valoarea, veșnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce se raporta la fericirea sau la nenorocirea lor eternă, întuneca în ochii lor orice țintă vremelnică. Duhul lui Dumnezeu era asupra lor și dădea putere apelurilor arzătoare făcute atât fraților, cât și păcătoșilor, ca ei să se pregătească pentru Ziua lui Dumnezeu. Mărturia tăcută a vieții lor zilnice era o mustrare continuă pentru membrii bisericii, formaliști și neconsacrați. Aceștia nu doreau să fie tulburați în urmărirea plăcerilor lor, în devoțiunea lor față de câștigul de bani și în ambiția lor după onoare lumească. Astfel apărea vrăjmășia și împotrivirea contra credinței advente și a acelora care o vesteau. TV 340.1

Când au văzut că argumentele din perioadele profetice nu puteau fi contrazise, împotrivitorii au încercat să descurajeze cercetarea subiectului, susținând învățătura că proorociile erau sigilate. În felul acesta, protestanții urmau căile romaniștilor. În timp ce biserica papală ascundea Biblia (vezi notele suplimentare) de popor, bisericile protestante pretindeau că o parte importantă a Cuvântului Sfânt — și anume aceea care aduce la cunoștință adevăruri speciale aplicabile timpului nostru — nu puteau fi înțelese. TV 340.2

Pastorii și poporul declarau că profețiile din Daniel și Apocalipsa erau niște taine neînțelese. Dar Hristos i-a îndreptat pe ucenicii Săi către cuvintele profetului Daniel, privitoare la evenimentele care aveau să aibă loc în vremea lor, și a spus: “Cine citește să înțeleagă”. (Matei 24, 15). Iar susținerea că Apocalipsa era o taină ce nu poate fi înțeleasă este contrazisă de însuși titlul cărții: “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru a arăta robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.... Ferice de cine citește și de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzește lucrurile scrise în ea; căci vremea este aproape.” (Apocalipsa 1, 1-3) TV 341.1

Profetul spunea: “Ferice de cine citește!” Sunt unii care nu vor citi; binecuvântarea nu este pentru ei. “Și de cine ascultă”. Sunt alții, de asemenea, care nu vor să asculte nimic cu privire la profeți; binecuvântarea nu este nici pentru această categorie. “Și păzesc lucrurile scrise în ea”; mulți refuză să ia seama la avertizările și îndemnurile cuprinse în Apocalipsa; dar nici unul din aceștia nu poate cere binecuvântarea făgăduită. Toți aceia care iau în râs subiectele proorociei și-și bat joc de simbolurile date aici cu solemnitate, toți aceia care refuză să-și schimbe viața și să se pregătească pentru venirea Fiului omului vor rămâne nebinecuvântați. TV 341.2

Ținând seama de mărturia inspirației, cum îndrăznesc oamenii să învețe că Apocalipsa este o taină dincolo de puterea de pătrundere a înțelepciunii omenești? Ea este o taină descoperită, o carte deschisă. Studiul Apocalipsei îndreaptă mintea către profețiile lui Daniel și amândouă prezintă cele mai importante directive date de Dumnezeu oamenilor, cu privire la evenimentele care vor avea loc la încheierea istoriei acestei lumi. TV 341.3

Lui Ioan i-au fost descoperite scene de un interes profund și emoționant în experiența bisericii. A văzut poziția, primejdiile, conflictele și eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. El raportează soliile de încheiere care vor coace secerișul pământului fie ca roade pentru grânarul ceresc, fie ca paie pentru focul nimicitor. Subiecte de o importanță colosală i-au fost descoperite, îndeosebi pentru biserica sfârșitului, ca aceia care se vor întoarce de la rătăcire la adevăr să fie instruiți cu privire la primejdiile și luptele ce le stau înainte. Nimeni nu trebuie să fie în întuneric față de ceea ce va veni peste pământ. TV 341.4

Atunci de ce această neștiință larg răspândită cu privire la o parte atât de importantă a Sfintelor Scripturi? De ce această împotrivire generală de a cerceta învățăturile ei? Nu este decât materializarea unui efort studiat al prințului întunericului, de a ascunde de oameni ceea ce descoperă amăgirile lui. Pentru motivul acesta Hristos, Descoperitorul, prevăzând lupta ce se va duce împotriva studierii Apocalipsei, a pronunțat o binecuvântare asupra tuturor acelora care vor citi, vor asculta și vor păzi cuvintele proorociei. TV 342.1