Tragedia veacurilor

20/44

Capitolul 19 — Lumină prin întuneric

Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mișcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleași. Mișcările importante ale prezentului își au paralele în acelea ale trecutului, iar experiența bisericii din primele veacuri are lecții de mare valoare pentru timpul nostru. TV 343.1

Nici un adevăr nu este mai clar arătat în Biblie ca acela că Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, îi conduce în mod deosebit pe slujitorii Săi de pe pământ în marile mișcări, pentru a face să înainteze lucrarea de mântuire. Oamenii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosiți de El pentru împlinirea planurilor Sale de har și de milă. Fiecare are o parte de îndeplinit; fiecăruia îi este acordată o măsură de lumină, adaptată la nevoile timpului său și îndestulătoare spre a-l face în stare să împlinească lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat s-o facă. Cu toate acestea, nici un om, oricât ar fi fost el onorat de Cer, n-a ajuns la o înțelegere deplină a marelui Plan de Mântuire sau chiar la o apreciere desăvârșită a planului divin în lucrarea timpului său. Oamenii nu înțeleg pe deplin ce ar dori Dumnezeu să aducă la îndeplinire prin lucrarea pe care le-o dă de făcut; ei nu înțeleg sub toate aspectele ei solia pe care o rostesc în numele Său. TV 343.2

“Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poți ajunge la cunoștința desăvârșită a Celui Atotputernic?” “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. TV 343.3

Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre!” “Eu sunt Dumnezeu, și nu este altul, Eu sunt Dumnezeu și nu este nici unul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit.” (Iov 11, 7; Isaia 55, 8.9; 46, 9.10). TV 344.1

Chiar și proorocii, care au fost favorizați cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înțeles pe deplin importanța descoperirilor încredințate lor. Înțelesul avea să fie dezvăluit de la un veac la altul, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumarea cuprinsă în ele. TV 344.2

Petru, scriind despre mântuirea adusă la lumină prin Evanghelie, spune: “Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri.” (1 Petru 1, 10-12). TV 344.3

Cu toate că nu le-a fost dat proorocilor să înțeleagă deplin lucrurile descoperite, ei au căutat cu stăruință să primească toată lumina pe care Dumnezeu le-o descoperise după buna Sa plăcere. Ei “cercetau cu stăruință, căutând să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei!” Ce lecție pentru poporul lui Dumnezeu din era creștină, pentru a cărui folosință au fost date aceste proorocii slujitorilor Săi! “Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru noi spuneau aceste lucruri”. Observați pe acești oameni sfinți ai lui Dumnezeu, cercetând cu stăruință descoperirile date lor pentru generațiile care nu se născuseră încă. Puneți în contrast zelul lor sfânt cu neglijența manifestată de cei favorizați din zilele sfârșitului față de acest dar al cerului. Ce mustrare pentru cei indiferenți, iubitori de comoditate și lume, care se mulțumesc să declare că profețiile nu pot fi înțelese! TV 344.4

Deși mințile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să pătrundă în sfaturile Celui Infinit sau să înțeleagă deplin realizarea scopurilor Sale, se întâmplă adesea ca, din cauza vreunei greșeli sau vreunei neglijențe din partea lor, să înțeleagă slab soliile Cerului. Nu rareori mintea oamenilor și chiar a slujitorilor lui Dumnezeu este atât de orbită de părerile omenești, de tradiții și de învățăturile false ale oamenilor, încât nu sunt în stare să prindă decât în parte lucrurile mari pe care El le-a descoperit în Cuvântul Său. Așa au stat lucrurile cu ucenicii lui Hristos, chiar atunci când Mântuitorul era cu ei în persoană. Mintea lor era îmbibată de concepția populară cu privire la Mesia, ca prinț pământesc, care urma să-l ridice pe Israel pe tronul împărăției universale, și nu puteau înțelege însemnătatea cuvintelor Lui prin care prevestea suferințele și moartea Sa. TV 344.5

Însuși Hristos îi trimisese cu solia: “S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape: pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”. (Marcu 1, 15). Această solie era întemeiată pe profeția capitolului 9 din Daniel. Cele șaizeci și nouă de săptămâni erau arătate de înger că se întind până la “prințul Mesia”, iar ucenicii priveau înainte, cu speranțe sigure și cu anticipări pline de bucurie, spre întemeierea împărăției lui Mesia la Ierusalim, pentru a conduce pământul întreg. TV 345.1

Ei predicau solia pe care Hristos le-o încredințase, cu toate că înțelegeau greșit sensul ei. În timp ce vestirea lor se întemeia pe pasajul din Daniel 9, 25, ei nu vedeau în versetul următor al aceluiași capitol că Mesia avea să fie stârpit. Încă de la nașterea Sa, inimile lor se opriseră la slava anticipată a unei împărății pământești, și aceasta le-a orbit înțelegerea atât față de prevederile proorociei, cât și față de cuvintele lui Hristos. TV 345.2

Cu toate acestea, ei și-au adus la îndeplinire datoria, prezentând națiunii iudaice chemarea plină de milă și apoi, chiar atunci când se așteptau să-L vadă pe Domnul lor urcând pe tronul lui David, L-au văzut prins ca un răufăcător, biciuit, batjocorit, condamnat și înălțat pe crucea Calvarului. Ce TV 345.3

disperare și groază au înfrânt inimile ucenicilor în zilele când Domnul lor dormea în mormânt! TV 346.1

Hristos venise la timpul precis și în felul proorocit de profeție. Mărturia Scripturii se împlinise în toate amănuntele lucrării Sale. El predicase solia mântuirii și “Cuvântul Lui era plin de putere”. Inimile ascultătorilor mărturisiseră că El era din ceruri. Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu atestaseră însărcinarea divină a Fiului Său. TV 346.2

Ucenicii se țineau neîntrerupt, cu o dragoste ce nu piere, de Domnul lor iubit. Și cu toate acestea, mintea lor era învăluită în nesiguranță și îndoială. În chinul lor, nu și-au amintit de cuvintele lui Hristos care arătau înainte către suferințele și moartea Sa. Dacă Isus din Nazaret fusese adevăratul Mesia, ar fi fost ei aruncați în durere și dezamăgire? Aceasta era întrebarea care le tortura sufletele, în timp ce Mântuitorul zăcea în mormântul Său, în ceasurile disperate ale acelui Sabat care despărțea moartea de învierea Sa. TV 346.3

Cu toate că noaptea durerii adusese întuneric în jurul acestor urmași ai lui Isus, ei n-au fost uitați. Profetul spunea: “Chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea! El mă va scoate la lumină, și voi privi dreptatea Lui” (Mica 7, 8.9) “Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru tine: ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul ca lumina”. Dumnezeu spune: “Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări neștiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, și locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, și nu-i voi părăsi.” (Psalmii 139, 12; 112, 4; Isaia 42, 16). TV 346.4

Vestirea pe care o duseseră ucenicii în numele Domnului era corectă în toate amănuntele, iar evenimentele către care arătase ea aveau loc chiar atunci. TV 346.5

“S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este la uși”, fusese solia lor. La încheierea “vremii” — a celor șaizeci și nouă de săptămâni, din Daniel capitolul 9, care urmau să se întindă până la “Unsul”, Mesia — Hristos primise ungerea Duhului, după ce fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar Împărăția lui Dumnezeu, despre care ei spuseseră că este la uși, fusese întemeiată prin moartea lui Hristos. Această împărăție nu era așa cum fuseseră ei învățați să creadă, o împărăție pământească. Nu era nici împărăția aceea veșnică, nemuritoare, care va fi întemeiată atunci când “domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor de sub cerul întreg, vor fi date poporului sfinților Celui Preaînalt”, acea împărăție veșnică în care “toate puterile Îl vor sluji și-L vor asculta”. (Daniel 7, 27). În Biblie, expresia “Împărăția lui Dumnezeu” este folosită pentru a desemna atât împărăția harului, cât și împărăția slavei. Împărăția harului este scoasă în evidență de Pavel în Epistola către Evrei. După ce arată spre Hristos, ca Mijlocitor plin de milă, care “este mișcat de simțul slăbiciunilor noastre”, apostolul spune: “Să ne apropiem cu încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har”. (Evrei 4, 15.16). Tronul harului reprezintă împărăția harului, deoarece existența unui tron implică existența unei împărății. În multe din parabolele Sale, Hristos întrebuințează expresia “împărăția cerurilor” pentru a descrie lucrarea harului divin asupra inimilor oamenilor. TV 347.1

În felul acesta tronul slavei reprezintă împărăția slavei; și la această împărăție se face referire în cuvintele Mântuitorului: “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui”. (Matei 25, 31.32). Această împărăție este încă în viitor. Nu se va întemeia, până la a doua venire a lui Hristos. TV 347.2

Împărăția harului însă a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost pus în aplicare planul pentru mântuirea neamului omenesc căzut. Până atunci, ea exista în planul și în făgăduința lui Dumnezeu; și prin credință oamenii pot deveni supușii ei. Dar în realitate n-a fost întemeiată până la moartea lui Hristos. Chiar după intrarea în lucrarea Sa pământească, Mântuitorul, împovărat de încăpățânarea și nerecunoștința oamenilor, Se putea retrage de la jertfirea pe Calvar. În Ghetsemani, paharul de amărăciune a tremurat în mâna Sa. El putea chiar și atunci să-Și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să lase neamul omenesc vinovat să piară în nelegiuirea lui. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, n-ar mai fi fost răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Și-a dat viața și cu ultima suflare a strigat “S-a sfârșit”, atunci împlinirea Planului de Mântuire a fost asigurată. Făgăduința mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăția harului, care până acum existase prin făgăduința lui Dumnezeu, a fost atunci întemeiată. TV 347.3

În felul acesta moartea lui Hristos — chiar evenimentul pe care ucenicii îl socotiseră ca fiind nimicirea finală a nădejdii lor — a fost aceea care a asigurato pentru vecie. În timp ce îi aruncase în cea mai crudă dezamăgire, ea era dovada culminantă a corectitudinii credinței lor. Evenimentul care-i umpluse de jale și disperare era acela care deschidea ușa nădejdii pentru orice fiu al lui Adam și în care se concentra viața viitoare și fericirea veșnică pentru toți cei credincioși ai lui Dumnezeu din toate veacurile. TV 348.1

Planurile milei infinite și-au ajuns împlinirea chiar și în dezamăgirea ucenicilor. În timp ce inimile lor fuseseră câștigate de harul divin și de puterea învățăturilor lui Isus, care “a vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuși, aurul curat al iubirii lor pentru Domnul, era amestecat de mândrie lumească și ambiții egoiste. Chiar și în camera unde au mâncat Paștele, în ora aceea solemnă când Domnul lor intrase deja în întunericul din Ghetsemani, “se luptau între ei, care să fie socotit cel mai mare”. (Luca 22, 24). Gândul lor era la tron, coroană și slavă, în timp ce chiar în fața lor se afla rușinea, agonia din grădină, sala de judecată și crucea Calvarului. Mândria inimii lor, setea lor de slavă pământească, era aceea care-i făcuse să se prindă, cu atâta încăpățânare, de învățătura rătăcită a vremii lor și să treacă neatenți pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau natura adevărată a Împărăției Sale și către agonia și moartea Sa. Și aceste rătăciri au dus la încercarea — dureroasă, dar necesară — care fusese îngăduită pentru îndreptarea lor. Cu toate că ucenicii înțeleseseră greșit însemnătatea soliei lor și nu-și dăduseră seama de așteptările lor, predicaseră totuși avertizarea dată de Dumnezeu, iar Domnul urma să le răsplătească credința și să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredințată lucrarea de predicare, către toate neamurile, a Evangheliei slăvite despre Domnul lor înviat. Aceasta trebuia să-i pregătească pentru lucrarea în vederea căreia le fusese îngăduită experiența ce li se păruse atât de amară. TV 348.2

După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus și, începând “de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24, 27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credința s-a aprins. Ei erau “născuți din nou la o nădejde vie”, chiar înainte ca Isus să li Se descopere. Planul Lui era să le lumineze înțelegerea și să le prindă credința de “Cuvântul temeinic al profeției”. El dorea ca adevărul să prindă o rădăcină puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susținut de mărturia Sa personală, ci datorită dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile și umbrele legii tipice și de către profețiile Vechiului Testament. Trebuie ca urmașii lui Hristos să aibă o credință inteligentă nu numai pentru ei, ci și pentru a putea duce lumii cunoștința despre Hristos. Și, ca prim pas în răspândirea acestei cunoștințe, Isus i-a îndreptat pe ucenici către “Moise și toți proorocii”. Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea și importanța Scripturilor Vechiului Testament. TV 349.1

Ce schimbare s-a produs în inimile ucenicilor când au privit încă o dată fața iubită a Mântuitorului! (Luca 24, 32). Într-un sens mai deplin și mai desăvârșit decât înainte, ei “L-au găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege și prooroci”. Nesiguranța, chinul și disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârșite, unei credințe neumbrite. Nu e de mirare că după înălțarea Sa ei “erau continuu în templu lăudându-L și binecuvântându-L pe Dumnezeu”. Oamenii, știind numai despre moartea infamă a Mântuitorului, se așteptau să vadă pe fața lor expresia amărăciunii, a confuziei și a înfrângerii; dar au văzut bucurie și biruință. Ce pregătire primiseră acești ucenici pentru lucrarea care le stătea înainte! Ei trecuseră prin cele mai adânci încercări care fuseseră posibile în experiența lor și au văzut cum, atunci când orice viziune omenească era pierdută, Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise triumfând. De aici înainte ce putea slăbi credința și ce putea răci zelul iubirii lor? În cea mai aprigă durere, ei avuseseră “o mângâiere puternică”, o nădejde care era ca “o ancoră a sufletului, tare și neclintită” (Evrei 6, 18.19). Ei fuseseră martori ai înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu și erau încredințați că “nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, și nici o altă făptură” nu erau în stare să-i despartă “de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru”. “În toate aceste lucruri, spuneau ei, suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8, 38.39.37). “Cuvântul lui Dumnezeu dăinuiește în veac.” (1 Petru 1, 25). “Și cine ne osândește? Hristos a murit, mai mult, El a înviat și este chiar la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” (Romani 8, 34) TV 349.2

“Poporul Meu”, zice Domnul, “nu va mai fi niciodată de ocară”. (Ioel 2, 26). “Seara vine plânsul iar dimineața vine veselia.” (Psalmii 30, 5). Când în ziua învierii acești ucenici s-au întâlnit cu Mântuitorul, inimile lor ardeau în ei când ascultau cuvintele Sale; când au văzut fruntea, mâinile și picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei, când, înainte de înălțarea Sa, Isus i-a condus afară din Betania, și ridicându-și mâinile în semn de binecuvântare, le-a poruncit: “Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia”, adăugând: “Iată, că Eu sunt cu voi întotdeauna” (Marcu 16, 15; Matei 28, 20); când în Ziua Cincizecimii Mângâietorul făgăduit a coborât și a fost dată putere de sus, iar sufletele credincioșilor au tresărit de conștiența prezenței Domnului lor înălțat, atunci, chiar dacă, asemenea Lui, ar fi trebuit să treacă prin sacrificiu și martiraj, ei nu ar fi dat slujirea Evangheliei harului Său și “coroana neprihănirii”, care va fi primită la venirea Sa, pentru slava unui tron pământesc care fusese nădejdea de la început a uceniciei lor. El, care “va face cu mult mai mult decât putem noi cere sau gândi”, le-a acordat părtășia suferințelor Sale, comunicarea bucuriei Sale, “bucuria de a aduce multe suflete la slavă, o bucurie negrăită”, “o greutate veșnică de slavă”, față de care, spune Pavel, suferințele noastre de o clipă nu merită să fie comparate. TV 350.1

Experiența ucenicilor care au predicat “Evanghelia Împărăției” la prima venire a lui Hristos își are corespondentul în experiența acelora care au predicat solia celei de a doua veniri a Sa. După cum ucenicii au mers predicând: “S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, tot astfel Miller și tovarășii lui au predicat că perioada profetică din urmă și cea mai lungă, scoasă în evidență de Biblie, era gata să se încheie, că judecata era aproape, iar împărăția veșnică urma să se arate. Predicarea venirii, de către ucenici, se întemeia pe cele șaptezeci de săptămâni din Daniel capitolul 9. Dar solia lui Miller și a tovarășilor săi anunța încheierea celor 2300 de zile, din Daniel 8, 14, din care cele șaptezeci de săptămâni erau doar o parte. Predicarea fiecăruia s-a întemeiat pe împlinirea unei alte părți din aceeași mare perioadă profetică. TV 351.1

Asemenea primilor ucenici, William Miller și tovarășii lui n-au înțeles deplin importanța soliei pe care o vesteau. Rătăciri, care fuseseră împământenite de multă vreme în biserică, i-a împiedicat să ajungă la o interpretare corectă a unui punct important al profeției. De aceea, cu toate că au vestit solia pe care Dumnezeu le-a încredințat-o să o ducă lumii, printr-o înțelegere greșită a sensului ei, au suferit dezamăgirea. TV 351.2

În explicarea pasajului din Daniel 8, 14: “Până vor trece 2300 de zile apoi sfântul locaș va fi curățit”, Miller, așa cum s-a stabilit, a adoptat concepția, primită unanim, că pământul este sanctuarul și a crezut că, de fapt, curățirea sanctuarului reprezenta curățirea pământului prin foc la venirea Domnului. Și când a descoperit că încheierea celor 2300 de zile era profetizată cu precizie, el a tras concluzia că aceasta descoperea timpul celei de a doua veniri. Greșeala lui a rezultat din acceptarea concepției populare de atunci cu privire la Sanctuar. TV 352.1

În sistemul tipic, care era o umbră a jertfei și a preoției lui Hristos, curățirea sanctuarului era ultimul serviciu îndeplinit de marele preot în ciclul anual de slujbe. Aceasta era lucrarea de încheiere a ispășirii — o îndepărtare a păcatului din Israel. Ea prefigura lucrarea de încheiere în slujba Marelui nostru Preot din ceruri, prin îndepărtarea sau ștergerea păcatelor poporului Său, care sunt scrise în rapoartele cerului. Acest serviciu cuprinde o lucrare de cercetare, o lucrare de judecată; și precede imediat venirea lui Hristos pe norii cerului cu putere și slavă mare; căci atunci când vine, toate cazurile au fost hotărâte. Isus spune: “Răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după faptele lui”. (Apocalipsa 22, 12). Lucrarea aceasta de judecată, care precede imediat a doua venire, este anunțată în prima solie îngerească din Apocalipsa 14, 7: “Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă căci a venit ceasul judecății Lui”. TV 352.2

Aceia care au vestit această avertizare au avut solia potrivită pentru timpul potrivit. Dar, așa cum primii ucenici au declarat: “S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, întemeiați pe proorocia din Daniel capitolul 9, fără să înțeleagă că moartea lui Mesia era profetizată în aceeași Scriptură, tot astfel Miller și tovarășii lui au predicat solia întemeiată pe Daniel capitolul 8, 14 și Apocalipsa capitolul 4, 7, fără să vadă că în Apocalipsa capitolul 14 mai erau și alte solii scoase în evidență care trebuiau de asemenea să fie vestite înainte de venirea Domnului. După cum ucenicii au greșit cu privire la împărăția care urma să fie întemeiată, la încheierea celor șaptezeci de săptămâni, tot astfel adventiștii au greșit cu privire la evenimentul care urma să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile. În ambele cazuri a fost o primire sau mai degrabă o subscriere la credințele populare, care le-a orbit mintea față de adevăr. Ambele categorii au împlinit voia lui Dumnezeu, vestind solia care El dorea să fie dată, și amândouă, prin greșita înțelegere a soliei lor, au suferit dezamăgirea. TV 352.3

Dar Dumnezeu Și-a împlinit planul Său binefăcător, îngăduind ca avertizarea cu privire la judecată să fie dată exact așa cum trebuia. Ziua cea mare era aproape și, în providența Sa, oamenii au fost cercetați la timpul hotărât, pentru a le descoperi ce era în inimile lor. Solia avea ca scop să încerce și să curețe biserica. Ei au fost determinați să vadă dacă sentimentele lor erau legate de lumea aceasta sau de Hristos și de cer. Ei mărturiseau că Îl iubesc pe Mântuitorul și acum trebuiau să-și dovedească iubirea. Erau ei gata să renunțe la nădejdile și ambițiile lor pământești și să întâmpine cu bucurie venirea Domnului lor? Solia urmărea să-i facă în stare să vadă adevărata lor stare spirituală; a fost trimisă din milă pentru a-i trezi să-L caute pe Domnul, cu pocăință și umilință. TV 353.1

Chiar și dezamăgirea, cu toate că era urmarea greșitei lor înțelegeri a soliei pe care o dăduseră, urma să fie schimbată în bine. Ea trebuia să încerce inimile acelora care mărturisiseră că au primit avertizarea. Oare, în fața dezamăgirii urmau să renunțe la experiența lor și să părăsească încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu? Sau vor căuta în rugăciune și umilință să vadă unde au greșit în înțelegerea profeției? TV 353.2

Câți au fost mânați de teamă sau de impuls și emoție? Câți erau cu inima împărțită și necredincioasă? Mulțimi mărturiseau că iubesc venirea Domnului. Când sunt chemați să sufere batjocura și mustrarea lumii și încercarea amânării și dezamăgirii, vor renunța ei la credință? Din cauză că n-au înțeles imediat procedeele lui Dumnezeu cu ei, vor respinge adevărurile sprijinite de mărturia cea mai clară a Cuvântului Său? TV 354.1

Această încercare avea să descopere puterea acelora care, cu o credință adevărată, ascultaseră de ceea ce crezuseră a fi învățătura Cuvântului și a Duhului lui Dumnezeu. Ea urma să-i învețe, așa cum numai o astfel de experiență putea s-o facă, primejdia de a primi teoriile și interpretările oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul interpret. Pentru copiii credinței, nedumerirea și amărăciunea, care au fost urmarea greșelii lor, trebuiau să lucreze îndreptarea necesară. Ei aveau să fie conduși la un studiu mai atent al Cuvântului profetic. Urmau să fie învățați să examineze mai cu atenție temeiul credinței lor și să respingă orice lucru, oricât de mult ar fi acceptat de lumea creștină, care nu era întemeiat pe Scripturile adevărului. TV 354.2

Pentru acești credincioși, ca și cu primii ucenici, ceea ce în ceasul încercării părea întunecat pentru înțelegerea lor urma să fie clarificat după aceea. Când urmau să vadă sfârșitul pe care-l va da Domnul, aveau să știe că, în ciuda încercării, care a fost urmarea greșelilor lor, planurile Sale de iubire față de ei se împliniseră fără greș. Ei aveau să învețe printr-o experiență binecuvântată că El este “foarte îndurător și plin de milă”, că toate căile Sale sunt “milă și adevăr pentru aceia care păzesc legământul Său și mărturiile Sale”. TV 354.3