Tragedia veacurilor

18/44

Capitolul 17 — Vestitorii dimineții

Unul dintre cele mai solemne și mai glorioase dintre adevărurile descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos, pentru a desăvârși marea lucrare de mântuire. Pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, atât de mult timp lăsat să pribegească în “negura și umbra morții”, este dată o nădejde, prețioasă și inspiratoare, de bucurie în făgăduințele revenirii Aceluia care este “învierea și viața”, pentru a-i conduce acasă “pe cei alungați ai Săi”. Învățătura cu privire la a doua venire este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinței au așteptat venirea Celui Făgăduit pentru a doborî puterea nimicitorului și a-i aduce iarăși în paradisul pierdut. Bărbații sfinți din vechime priveau înainte către venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a nădejdii lor. Lui Enoh, al șaptelea urmaș al acelora care locuiseră în Eden, cel care timp de trei secole de viețuire pe pământ umblase cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. “Iată”, zicea el, “că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor.” (Iuda 14, 15). Patriarhul Iov, în noaptea suferinței lui, exclama cu o încredere neclintită: “Știu că Răscumpărătorul meu trăiește și că Se va arăta la urmă pe pământ ... voi vedea totuși pe Dumnezeu. Ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia”. (Iov 19, 25-27) Revenirea lui Hristos pentru a inaugura domnia neprihănirii a inspirat cele mai sublime și mai arzătoare declarații tuturor scriitorilor sfinți. Poeții și profeții Bibliei s-au ocupat de acest subiect în cuvinte care ardeau de foc ceresc. Iar psalmistul cânta despre puterea și maiestatea Regelui lui Israel: “Din Sion desăvârșirea frumuseții, de acolo strălucește Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine și nu tace.... El strigă spre ceruri sus, și spre pământ, ca să judece pe poporul Său”. (Psalmii 50, 2-4). “Să se bucure cerurile și să se veselească pământul ... înaintea Domnului, căci El vine, vine să judece pământul; El va judeca lumea cu dreptate și popoarele după credincioșia Lui.” (Psalmii 96, 11-13) TV 299.1

Profetul Isaia spunea: “Treziți-vă și săriți de bucurie, cei ce locuiți în țărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viață și pământul va scoate iarăși afară pe cei morți.” “...Să învie dar morții Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte!... Nimicește moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu șterge lacrimile de pe toate fețele, și îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: ‘Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim, și să ne bucurăm de mântuirea Lui!’” (Isaia 26, 19; Isaia 25, 8.9) TV 300.1

Apoi Habacuc, răpit în viziune sfântă, privea venirea Lui. “Dumnezeu vine din Teman, și Cel sfânt vine din muntele Paran.... Măreția Lui acoperă cerurile, și slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui. Se oprește și măsoară pământul cu ochiul; privește, și face neamurile să tremure; munții cei veșnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veșnice.... Ai încălecat pe caii Tăi și Te-ai suit în carul Tău de biruință.... La vederea Ta, se cutremură munții; adâncul își ridică glasul, și își înalță valurile în sus. Soarele și luna se opresc în locuința lor, de lumina săgeților Tale care pornesc, de strălucirea suliței Tale care lucește. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău, să izbăvești pe unsul Tău! Sfărâmi acoperișul casei celui rău, o nimicești din temelii până în vârf.” (Habacuc 2, 3.4.6.8.10.11.13) TV 300.2

Când Mântuitorul era pe punctul de a Se despărți de ucenicii Săi, i-a mângâiat în necazurile lor cu asigurarea că va veni iarăși. “Să nu vi se tulbure inima.... În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri.... Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine.” (Ioan 14, 1-3). “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui.” (Matei 25, 31.32) TV 301.1

Îngerii care au mai zăbovit pe Muntele Măslinilor după înălțarea lui Hristos au repetat și ei ucenicilor făgăduința revenirii Sale: “Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”. (Faptele Apostolilor 1, 11). Iar apostolul Pavel, vorbind prin Duhul inspirației, mărturisea: “Căci, Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer”. (1 Tesaloniceni 4, 16). Proorocul de pe Patmos spunea: “Iată că El vine pe nori, și orice ochi Îl va vedea. Da! Amin”. (Apocalipsa 1, 7) TV 301.2

În jurul venirii Sale se adună slava acelei “restatorniciri a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinților Săi prooroci încă de la întemeierea lumii” (Faptele Apostolilor 3, 21). Atunci stăpânirea de lungă durată a răului va fi nimicită; “împărățiile lumii acesteia” vor deveni “împărățiile Domnului nostru și ale Hristosului Său; și El va domni în veci de veci” (Apocalipsa 11, 15). “Slava Domnului se va descoperi și orice făptură o va vedea.... Domnul va face să răsară mântuirea și lauda în fața tuturor neamurilor.... El va fi ca o cunună strălucitoare și o podoabă măreață pentru rămășița poporului.” (Isaia 40, 5; 61, 11; 28, 5) Atunci va fi întemeiată sub întregul cer împărăția pașnică și multă vreme așteptată a lui Mesia. “Tot astfel, Domnul are milă de Sion, și mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai, și pământul lui uscat ca o grădină a Domnului.... I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului.... Nu te vor mai numi Părăsită, și nu-ți vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: ‘Plăcerea Mea este în ea’; și țara ta o vor numi Beula.... Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine.” (Isaia 51, 3; 35, 2; 62, 4.5) TV 301.3

Revenirea Domnului a fost în toate veacurile nădejdea urmașilor Săi adevărați. Făgăduința Mântuitorului la despărțirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie și nădejde pe care suferința n-o putea stinge și încercările să o umbrească. În mijlocul suferinței și a persecuției, “arătarea marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” a fost “fericita nădejde”. Când creștinii tesaloniceni erau copleșiți de întristare la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a fi martorii revenirii Domnului, Pavel, învățătorul lor, le îndrepta atenția către învierea care urma să se producă la revenirea Mântuitorului. “Atunci cei morți în Hristos vor învia și împreună cu cei vii vor fi răpiți pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh.... Și astfel, spunea el, vom fi pentru totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4, 16-18). TV 302.1

Pe Patmosul cel stâncos, ucenicul iubit a auzit și el făgăduința: “Iată Eu vin curând”, iar răspunsul lui plin de adorare dă glas rugăciunii bisericii de-a lungul peregrinării ei: “Amin, vino Doamne Isuse”. (Apocalipsa 22, 20). TV 302.2

Din temniță, de la rug, de pe eșafod, unde sfinții și martirii au mărturisit despre adevăr, vine de-a lungul veacurilor exprimarea credinței și a nădejdii lor. Fiind “asigurați de învierea Sa și în consecință și de a lor, la revenirea Sa, pentru motivul acesta”, spune unul dintre acești creștini, “ei nu se temeau de moarte și se constata că erau mai presus de ea”. (Daniel T. Taylor, The Reign of Christ on Earth: or, The Voice of the Church in All Ages, 33). “Erau gata să meargă în mormânt pentru a putea învia liberi.” (Idem, p. 54). Ei Îl așteptau pe Domnul lor “să vină din cer, pe nori cu slava Tatălui Său, ca să aducă celui drept vremurile împărăției. Valdenzii nutreau aceeași credință (Idem, pp. 129-133). Wycliffe privea înainte la revenirea Răscumpărătorului ca nădejde a bisericii.” (Idem, pp. 132-134) TV 302.3

Luther declara: “Sunt convins cu adevărat că ziua judecății nu va întârzia trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea îngădui mai mult această lume păcătoasă.... Ziua cea mare se apropie, zi în care împărăția nelegiuiților va fi nimicită.” (Idem, pp. 158, 134) TV 303.1

“Această lume îmbătrânită nu este departe de sfârșitul ei”, spunea Melanchton. Iar Calvin îi îndemna pe creștini “să nu ezite a dori cu ardoare ziua venirii lui Hristos ca cel mai remarcabil dintre toate evenimentele” și declara că “întreaga familie a celor credincioși va avea în vedere ziua aceasta. Trebuie să flămânzim după Hristos, trebuie să-L căutăm, să-L contemplăm”, zicea el, “până în zorii acelei zile mari, când Domnul nostru Își va manifesta deplin slava împărăției Sale”. (Idem, pp. 158, 134) TV 303.2

“Nu a dus Domnul Isus trupul nostru în ceruri?”, spunea Knox, reformatorul scoțian, “și nu se va reîntoarce oare? Știm că El va reveni, și aceasta cu mare grabă”. Ridley și Latimer, care și-au dat viața pentru adevăr, așteptau cu credință revenirea Domnului. Ridley scria: “Fără îndoială, lumea — cred și de aceea spun — merge către sfârșit. Să strigăm în inimile noastre împreună cu Ioan, slujitorul lui Dumnezeu, către Mântuitorul Hristos: ‘Amin, vino Doamne Isuse’”. (Idem, pp. 151, 145) TV 303.3

“Gândul revenirii Domnului”, spunea Baxter, “îmi este atât de plăcut și plin de bucurie”. (Richard Baxter, Works, vol, 17, p. 555). “A iubi revenirea Sa și a aștepta această fericită nădejde este lucrarea credinței și caracterului sfinților Lui.... Dacă moartea este ultimul vrăjmaș care va fi distrus la înviere, ne putem da seama cât de stăruitor trebuie să se roage și să dorească credincioșii a doua venire a lui Hristos, până când va fi făcută această cucerire deplină și finală.” (Idem, vol. 17, p. 500). “Aceasta este ziua pe care toți credincioșii trebuie să o dorească, să o nădăjduiască și să o aștepte, ca fiind împlinirea întregii lucrări a mântuirii lor și toate dorințele și străduințele sufletelor lor.... Grăbește, o, Doamne, această zi binecuvântată!” (Idem, vol. 17, pp. 182, 183). Aceasta era nădejdea bisericii apostolice, a “bisericii din pustie” și a reformatorilor. TV 303.4

Proorocia nu numai că profetizează modul și scopul revenirii lui Hristos, ci prezintă și semnele prin care oamenii pot ști când venirea Lui este aproape. Isus spunea: “Vor fi semne în soare, în lună și în stele”. (Luca 21, 25). “Soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu o mare putere și cu slavă.” (Marcu 13, 24-26). Descoperitorul descrie astfel primul dintre semnele care preced a doua venire: “S-a făcut un mare cutremur de pământ, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, și luna s-a făcut ca sângele”. (Apocalipsa 6, 12) TV 304.1

Aceste semne au fost văzute înainte de începutul secolului al XIX-lea. Și ca o împlinire a acestei proorocii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur care a fost cunoscut vreodată. Deși în general este cunoscut sub numele de cutremurul din Lisabona, el s-a întins pe o mare parte din Europa, Africa și America. A fost simțit în Gröenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia și Suedia, Marea Britanie și Irlanda. El s-a extins pe o suprafață de 4 milioane de mile pătrate. În Africa, șocul a fost aproape tot atât de puternic ca și în Europa. O mare parte a orașului Alger a fost distrusă; iar la o mică distanță de Maroc, un sat de 8 sau 10.000 de locuitori a fost înghițit cu totul. Un val uriaș a măturat coasta Spaniei și Africii, inundând orașe și provocând o mare distrugere. TV 304.2

În Spania și Portugalia, șocul s-a manifestat cu o violență extremă. La Cadix, valul fluxului se spune că a fost de 18 metri înălțime. “Munții cei mai mari din Portugalia au fost zguduiți puternic, din temelie, iar unii dintre ei s-au despicat din vârf și s-au rostogolit într-un mod ciudat, părți mari dintre ei fiind aruncate în văile învecinate. S-a spus că au ieșit flăcări din acești munți.” (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495) TV 304.3

“La Lisabona, în adâncurile pământului s-a auzit un bubuit de tunet și îndată după aceea o zguduitură puternică a distrus o mare parte din oraș. În timp de aproximativ șase minute, au pierit 60.000 de persoane. La început apele oceanului s-au retras lăsând țărmul uscat, apoi au revenit cu violență, ridicându-se cu 15 metri și chiar mai mult deasupra nivelului obișnuit. Printre alte ravagii care au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei, a fost și prăbușirea unui chei nou construit, în întregime din marmură, foarte costisitor. Un mare număr de oameni se refugiaseră acolo, căci părea un loc sigur de scăpare, în care ar fi fost la adăpost de căderea zidurilor; dar deodată cheiul s-a prăbușit cu toți oameni de pe el și nici un om n-a mai ieșit la suprafață.” (Idem, p. 495) TV 305.1

“Zguduitura cutremurului a fost urmată imediat de prăbușirea tuturor bisericilor și mănăstirilor și aproape a tuturor clădirilor publice mari și a peste un sfert din celelalte case. La aproape două ore după cataclism, focul a izbucnit în mai multe cartiere, mistuind orașul cu deosebită violență timp de trei zile, încât acesta a fost cu totul pustiit. Cutremurul s-a produs într-o zi de sărbătoare, când bisericile și mănăstirile erau arhipline de oameni, dintre care foarte puțini au scăpat” (Encyclopedia Americana, art. “Lisabon”, ed. 1831). “Groaza poporului era dincolo de orice imaginație. Nimeni nu plângea, era mai presus de lacrimi. Toți alergau încoace și încolo, înnebuniți de groază și uimire, bătându-și fețele și pieptul strigând: ‘Misericordia! A venit sfârșitul lumii!’ Mamele își uitaseră copiii și alergau ținând crucifixuri în brațe. Din nefericire, mulți au alergat în biserici pentru ocrotire; dar în zadar se invocau lucrurile sfinte, în zadar îmbrățișau altarele sărmanele făpturi; statui, preoți și oameni au fost îngropați într-o ruină comună”. S-a apreciat că 90.000 de persoane și-au pierdut viața în acea zi fatală. TV 305.2

Douăzeci și cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menționat în profeție: întunecarea soarelui și a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie și mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuția Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică — cei 1260 de ani de persecuție papală — cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menționat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa și a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar “în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei”. (Marcu 13, 24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuția aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuții, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeție s-a împlinit. TV 306.1

“Aproape cel mai tainic și încă neexplicat fenomen de felul acesta, dacă nu chiar singurul ..., este ziua întunecată de la 19 mai 1780, întunecarea cea mai inexplicabilă a întregii părți vizibile a cerului și a atmosferei din Noua Anglie.” (R.M. Devens, Our First Century, p. 89) TV 306.2

Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: “Dimineața soarele a răsărit pe un cer curat, dar în scurtă vreme a fost acoperit. Norii au coborât negri și amenințători și din ei izbucneau fulgere și se rostogoleau tunete, căzând și puțină ploaie. Către ora nouă, norii s-au subțiat și au căpătat o culoare ca arama sau alama, iar pământul, stâncile, copacii, clădirile, apele și oamenii au fost schimbați de această lumină ciudată, nepământeană. Câteva minute mai târziu, un nor negru și greu s-a răspândit pe tot cerul, în afară de o fâșie îngustă la orizont, și era atât de întuneric cum este de obicei vara la ora nouă seara.... TV 306.3

Teama, îngrijorarea și groaza au umplut treptat sufletele oamenilor. Femeile stăteau la ușă privind tabloul întunecat; oamenii s-au întors de la câmp; tâmplarul și-a lăsat uneltele, fierarul și-a părăsit foalele, negustorul tejgheaua. Școlile și-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit tremurând acasă. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. Ce se va întâmpla? șopteau toate buzele și se întrebau toate inimile. Părea că un uragan era gata să sufle peste toată țara sau ca și cum venise ziua încheierii tuturor lucrurilor.” TV 306.4

“Au fost aprinse lumânări, iar focul din cămin lucea ciudat ca într-o seară de toamnă fără lună.... Păsările s-au retras în cotețe și s-au dus la culcare, vitele s-au înapoiat în staul ca pentru noapte și rumegau. Broaștele orăcăiau, păsările cântau cântece de seară, iar liliecii zburau. Însă oamenii știau că nu venise noaptea....” TV 307.1

“Dr. Nathanael Whittaker, pastorul bisericii Tabernacol din Salem, a ținut slujba religioasă în casa de rugăciune, ținând o predică în care a susținut că întunecimea era supranaturală. S-au ținut adunări în multe alte locuri. Textele biblice pentru aceste predici neprevăzute erau fără excepție acelea care arătau că întunericul era în acord cu profeția Scripturii.... Întunericul a fost foarte dens la scurtă vreme după ora 11.” (The Essex Antiquarian, April 1899, vol. 3, nr. 4, pp. 53.54). Într-o mare parte a țării întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii n-au putut vedea cât este ceasul, n-au putut mânca și nici nu și-au putut îndeplini treburile lor casnice fără lumina lumânărilor. TV 307.2

Întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară. A fost văzută cu mult mai spre răsărit decât la Falmouth. Către apus, ea a ajuns la cea mai îndepărtată parte din Connecticut și la Albany. Spre sud, a fost observată de-a lungul țărmului mării, iar spre nord la limita până la care se întind așezările americane (William Gordon, History of the Rise, Progress, and Establishment of the Independence of the U.S.A, vol. 3, p. 57). TV 307.3

Întunecimea intensă a zilei a fost urmată, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer în parte curat, iar soarele a apărut cu toate că era încă voalat de o ceață întunecată și deasă. TV 307.4

“După apusul soarelui, norii s-au îngrămădit și s-a întunecat foarte repede.... Nici întunericul nopții n-a fost mai puțin obișnuit și mai puțin înfricoșător decât acela al zilei; cu toate că era aproape lună plină, nu se putea vedea nici un obiect decât cu ajutorul unei lumini artificiale care, atunci când era privită din casele învecinate și din alte locuri îndepărtate, părea ca un întuneric egiptean prin care abia puteau pătrunde razele.” (Isaiah Thomas, Massachusetts Spy; or, American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, May 25, 1780). Un martor ocular al acestei scene spunea: “Nu puteam să înțeleg că, dacă orice corp luminos din univers ar fi fost îmbrăcat într-o întunecime de nepătruns sau și-ar fi încetat existența, întunericul n-ar fi fost mai complet”. (Scrisoarea trimisă de Dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire. December 1785, în Massachusetts, Historical Society Collections, 1792, prima serie, vol. 1, p. 97). Cu toate că la ora nouă în seara aceea răsărise luna și era aproape plină, “n-a avut puterea să risipească umbrele morții”. După miezul nopții întunericul a dispărut, iar luna, când a fost văzută imediat după aceea, avea culoarea sângelui. TV 308.1

Ziua de 19 mai 1780 a rămas în istorie ca “Ziua întunecoasă”. Din vremea lui Moise n-a mai fost o întunecime de aceeași densitate, întindere și durată, care să fi fost înregistrată vreodată. Și întreaga descriere a acestui eveniment, așa cum ne este redată de martorii oculari, este, desigur, confirmarea cuvintelor Domnului, raportate de proorocul Ioel cu douăzeci și cinci de veacuri mai înainte de a fi împlinite: “Soarele se va întuneca, iar luna se va preface în sânge înainte de a veni ziua cea mare și grozavă a Domnului”. (Ioel 2, 31) TV 308.2

Hristos îi îndemnase pe copiii Săi să fie atenți la semnele revenirii Sale și să se bucure, când vor vedea semnele revenirii Regelui lor. “Când vor începe să se întâmple aceste lucruri”, a spus El, “atunci să vă ridicați capetele; căci mântuirea voastră se apropie”. TV 308.3

El a îndreptat privirea urmașilor Săi către pomii care înmugureau primăvara și a zis: “Când înverzesc și îmbobocesc, știți că vara este aproape. Tot așa, când veți vedea aceste lucruri, să știți că Împărăția lui Dumnezeu este aproape.” (Luca 21, 28.30.31) TV 309.1

Dar, pe măsură ce spiritul umilinței și consacrării în biserică a făcut loc mândriei și formalismului, iubirea pentru Hristos și credința în revenirea Sa s-au răcit. Absorbiți în căutarea de plăceri și afaceri lumești, aceia care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu au fost orbi la sfaturile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii Sale. Învățătura cu privire la a doua venire fusese neglijată; Scripturile, care vorbeau despre aceasta, au fost întunecate de interpretări eronate, până când au fost ignorate și uitate într-o mare măsură. Această situație s-a manifestat îndeosebi în bisericile din America. Libertatea și confortul de care s-au bucurat toate clasele sociale, dorința ambițioasă după bogăție și lux, care dădea naștere unei închinări avide după câștigarea de bani și dorința nestăvilită după popularitate și putere, care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au făcut pe oameni să-și concentreze interesele și nădejdile asupra lucrurilor vieții acesteia și să îndepărteze cândva, în viitor, ziua solemnă, când ordinea actuală a lucrurilor va trece. TV 309.2

Când Mântuitorul a arătat urmașilor Săi semnele revenirii Sale, El a profetizat starea de păcătoșenie care va exista chiar înainte de a doua Sa venire. Ca și în zilele lui Noe, va fi o activitate și o alergare după afaceri lumești și după căutarea de plăceri — cumpărând, vânzând, clădind, zidind, căsătorindu-se și dând în căsătorie — împreună cu uitarea lui Dumnezeu și a vieții viitoare. Pentru aceia care vor trăi în vremea aceasta, sfatul lui Hristos este: “Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură, și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Vegheați dar în tot timpul și rugați-vă, ca să aveți putere să scăpați de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, și să stați în picioare înaintea Fiului omului.” (Luca 21, 34.36) TV 309.3

Starea bisericii în această vreme este arătată în cuvintele Mântuitorului din Apocalipsa: “Îți merge numele că trăiești, dar ești mort”. Iar acelora care refuză să se trezească din siguranța lor fără grijă, le este adresată avertizarea solemnă: “Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine”. (Apocalipsa 3, 1.3) TV 309.4

A fost necesar ca oamenii să fie treziți în fața primejdiei, spre a se pregăti pentru evenimentele solemne legate de închiderea timpului de probă. Profetul lui Dumnezeu declară: “Dar mare este ziua Domnului și foarte înfricoșată: cine o poate suferi?” “Cine poate sta în picioare atunci când se va arăta Acela ai cărui ochi sunt ‘atât de curați încât nu pot să vadă răul’, și nu poate privi nelegiuirea?” (Ioel 2, 11; Habacuc 1, 13). Pentru aceia care strigă: “Dumnezeule, noi Te cunoaștem”, dar care au călcat legământul Lui și s-au îndreptat în grabă spre alt dumnezeu, ascunzând păcatul în inima lor și iubind căile nedreptății — pentru aceștia ziua Domnului este “întunecime și nu lumină, chiar foarte întunecată și nici o lumină nu va fi încă”. (Osea 8, 2; Psalmii 16, 4; Amos 5, 20). “În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, și voi pedepsi pe toți oamenii care se bizuiesc pe drojdiile lor, și zic în inima lor: ‘Domnul nu va face nici bine, nici rău’” (Țefania 1, 12). “Voi pedepsi — zice Domnul — lumea, pentru răutatea ei și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi doborî semeția celor asupritori.” (Isaia 13, 11). “Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească.... Averile lor vor fi de jaf și casele lor vor fi pustiite.” (Țefania 1, 18.13). TV 310.1

Profetul Ieremia, privind înainte spre acest timp groaznic, exclama: “Cum mă doare înăuntrul inimii mele!... Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiței și strigătul de război. Se vestește dărâmare peste dărâmare.” (Ieremia 4, 19.20) TV 310.2

“Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz și de groază, o zi de pustiire și nimicire, o zi de întuneric și negură, o zi de nori și de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbița și strigătele de război.” (Țefania 1, 15.16). “Iată, vine ziua Domnului, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el.” (Isaia 13, 9) TV 310.3

În vederea acelei zile mari, Cuvântul Domnului, în limbajul cel mai solemn și mai impresionant, cheamă poporul Său să se trezească din letargia lui spirituală și să caute fața Lui cu pocăință și umilință: “Sunați din trâmbiță în Sion! Sunați în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toți locuitorii țării. Căci vine ziua Domnului, este aproape! Sunați cu trâmbița în Sion! Vestiți un post, chemați o adunare de sărbătoare! Strângeți poporul, țineți o adunare sfântă! Aduceți pe bătrâni, strângeți copiii.... Să iasă mirele din cămara lui, și mireasa din odaia ei! Preoții slujitorii Domnului, să plângă între tindă și altar.... Întoarceți-vă la Mine, cu toată inima, cu post, cu plânset și bocet! Sfâșiați-vă inimile nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate” (Ioel 2, 1.15-17.12.13). TV 311.1

Pentru a pregăti un popor care să stea în ziua Domnului, urma să fie adusă la îndeplinire o mare lucrare de reformă. Dumnezeu a văzut că mulți dintre aceia care se numesc poporul Său nu clădesc pentru veșnicie și, în mila Sa, este gata să le trimită o solie de avertizare pentru a-i trezi din indiferența lor și a-i determina să se pregătească pentru ziua Domnului. TV 311.2

Această avertizare este prezentată în Apocalipsa capitolul 14. Aici, întreita solie este prezentată ca fiind proclamată de ființe cerești și urmată imediat de venirea Fiului omului pentru a îndeplini “secerișul pământului”. Primul din aceste avertismente anunță apropierea judecății. Profetul a văzut un înger zburând “prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică pentru ca să o vestească locuitorilor pământului. El zicea cu glas tare: ‘Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!’” (Apocalipsa 14, 6.7) TV 311.3

Această solie este declarată a fi o parte din Evanghelia veșnică. Lucrarea predicării Evangheliei n-a fost încredințată îngerilor, ci a fost dată oamenilor. Îngerii sfinți au fost folosiți în dirijarea acestei lucrări și au răspunderea marilor evenimente pentru mântuirea oamenilor. Dar vestirea efectivă a Evangheliei este adusă la îndeplinire de slujitorii lui Hristos de pe pământ. TV 312.1

Bărbații credincioși, care au fost ascultători de îndemnurile Duhului lui Dumnezeu și ale învățăturilor Cuvântului Său, urmau să vestească lumii această avertizare. Ei au fost aceia care au luat seama la “cuvântul cel sigur al profeției”, la “lumina care strălucește într-un loc întunecos până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață”. (2 Petru 1, 19). Ei au căutat cunoașterea de Dumnezeu mai mult decât toate comorile ascunse, socotind-o “mai bună decât argintul și venitul adus de ea, mai de preț decât aurul”. (Proverbe 3, 14). Și Domnul le-a descoperit lucrurile mari ale Împărăției. “Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, și legământul făcut cu El le dă învățătură.” (Psalmii 25, 14) TV 312.2

Nu teologii școliți au înțeles acest adevăr și nu ei s-au angajat în vestirea lui. Dacă aceștia ar fi fost niște veghetori credincioși, cercetând cu stăruință și cu rugăciune Scripturile, ar fi cunoscut timpul din noapte, profețiile le-ar fi descoperit evenimentele gata să aibă loc. Dar ei n-au ocupat această poziție și solia a fost dată altor bărbați mai umili. Isus spunea: “Umblați ca unii care aveți lumina”. (Ioan 12, 35). Aceia care întorc spatele luminii pe care Dumnezeu le-a dat-o sau care neglijează să o caute atunci când ea este la îndemâna lor, sunt lăsați în întuneric. Iar Mântuitorul declară: “Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. (Ioan 8, 12). Toți aceia care caută având un singur scop, să facă voia lui Dumnezeu, luând seama la lumina dată deja, vor primi o lumină mai mare; o stea de lumină cerească va fi trimisă să călăuzească aceste suflete în tot adevărul. TV 312.3

La prima venire a lui Hristos, preoții și cărturarii din Cetatea Sfântă, cărora le-au fost încredințate revelațiile lui Dumnezeu, ar fi putut discerne semnele timpului și ar fi putut vesti venirea Celui Făgăduit. Astfel, profeția lui Mica arătase locul nașterii Sale; Daniel specificase timpul venirii Lui (Mica 5, 2; Daniel 9, 25). Dumnezeu încredințase aceste profeții conducătorilor iudei. Erau deci vinovați că n-au știut și n-au făcut cunoscut poporului că venirea lui Mesia era la ușă. Neștiința lor nu era decât urmarea unei neglijențe păcătoase. Iudeii clădeau monumente în cinstea proorocilor lui Dumnezeu omorâți, în timp ce, prin respectul față de oamenii mari ai pământului, aduceau cinstire slujitorilor lui Satana. Absorbiți de lupta lor ambițioasă pentru loc și putere printre oameni, au pierdut din vedere onorurile divine oferite de Regele cerului. TV 313.1

Cu un interes profund și plin de respect, bătrânii lui Israel ar fi trebuit să studieze locul, timpul și împrejurările celui mai mare eveniment din istoria omenirii: venirea Fiului lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire mântuirea omului. Tot poporul ar fi trebuit să vegheze și să aștepte pentru a fi printre primii care să-L fi salutat pe Răscumpărătorul lumii. Însă, iată că la Betleem doi călători obosiți, veniți din îndepărtatele coline ale Nazaretului, străbat străzile înguste către partea răsăriteană a orașului, căutând în zadar un loc de odihnă și un adăpost pentru noapte. Nici o ușă nu se deschide să-i primească. Într-un grajd mizerabil, pregătit pentru vite, au găsit în cele din urmă adăpost și acolo S-a născut Mântuitorul lumii. TV 313.2

Îngerii cerului au văzut slava pe care Fiul lui Dumnezeu o împărtășise cu Tatăl înainte de a fi lumea și priviseră înainte cu un interes profund spre venirea Sa pe pământ, ca fiind un eveniment însoțit de cea mai mare bucurie pentru toți oamenii. Îngerii aceștia au fost rânduiți să aducă vestea cea bună acelora care erau pregătiți să o primească și care erau plini de bucurie să o facă cunoscut locuitorilor pământului. Hristos Se coborâse să ia asupra Sa natura omului; El urma să poarte o povară infinită de suferință atunci când a trebuit să-Și dea viața ca jertfă pentru păcat; însă îngerii doriseră ca și în umilința Sa Fiul Celui Preaînalt să apară înaintea oamenilor cu o demnitate și cu o slavă corespunzătoare caracterului Său. Se vor aduna oare oamenii mari ai lumii în capitala lui Israel pentru a saluta venirea Lui? Îl vor prezenta oare legiunile de îngeri mulțimii celor care așteptau? TV 313.3

Un înger vizită pământul pentru a vedea câți sunt pregătiți să-L primească pe Isus. Dar nu a găsit nici un semn de așteptare. El nu a auzit nici un glas de laudă și de triumf pentru că timpul venirii lui Mesia era la uși. Îngerul zăbovi câtva timp asupra cetății alese și a templului, unde prezența divină se manifestase timp de veacuri, dar și acolo a văzut aceeași nepăsare. Preoții, în fastul și mândria lor, aduceau jertfe întinate la templu. Fariseii se adresau oamenilor cu glas tare sau făceau rugăciuni pline de încumetare la colțurile străzilor. În palatele regilor, în adunările filozofilor, în școlile rabinilor, toți erau la fel de ignoranți și nepăsători față de faptul minunat care umpluse tot cerul de bucurie și laudă, că Răscumpărătorul omenirii era gata să vină pe lume. TV 314.1

Nu era nici o dovadă că Isus era așteptat și nici o pregătire pentru Prințul Vieții. Plin de uimire, solul ceresc era gata să se întoarcă în ceruri cu vești pline de tristețe, când iată că a descoperit o grupă de păstori care vegheau lângă turma lor noaptea și priveau la cerul înstelat și cercetau profeția lui Mesia care urma să Se nască pe pământ, dorind după venirea Răscumpărătorului lumii. Iată aici o grupă pregătită să primească solia cerească. Și deodată, îngerul Domnului s-a descoperit, aducând cu mare bucurie veștile bune. Apoi, slava cerească inundă toată colina, în timp ce grupa nenumărată de îngeri s-a descoperit păstorilor, și, ca și când bucuria era prea mare ca să o aducă un singur sol din ceruri, o mulțime de glasuri izbucnesc într-un cor, pe care într-o zi îl vor cânta toate popoarele celor mântuiți: “Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, și pe pământ pace și bună învoire între oameni.” (Luca 2, 14) O, ce lecție este această istorie minunată a Betleemului! Cum mustră ea necredința noastră, mândria și mulțumirea noastră de sine! Cum ne avertizează ea să fim atenți ca nu cumva, prin indiferența noastră ucigătoare, să nu discernem semnele timpului și deci să nu cunoaștem ziua cercetării noastre. TV 314.2

Nu numai pe dealurile Iudeii, nu numai printre păstorii umili au găsit îngerii așteptători ai venirii lui Mesia. Și în țările păgâne erau unii care-L așteptau; erau oameni înțelepți, bogați și nobili, filozofi ai Orientului. Cercetători ai naturii, magii Îl văzuseră pe Dumnezeu în lucrarea mâinilor Sale. Din Scripturile evreilor, ei înțeleseseră că o stea se va ridica din Iacov și cu o dorință sinceră așteptau venirea Sa, care urma să fie nu numai “mângâierea lui Israel”, ci și o “Lumină care să lumineze Neamurile” și “pentru mântuire până la marginile pământului” (Luca 2, 25.32; Faptele Apostolilor 13, 47). Ei erau cercetători după lumină și lumina de la tronul lui Dumnezeu iluminase calea pentru picioarele lor. În timp ce preoții și rabinii din Ierusalim, păzitorii rânduiți și exponenții adevărului, erau învăluiți în întuneric, steaua trimisă de Cer i-a condus pe acești străini dintre neamuri la locul nașterii Regelui nou născut. TV 315.1

Pentru “aceia care-L caută”, Hristos “va veni pentru a doua oară fără păcat spre mântuire”. (Evrei 9, 28). Asemenea veștilor despre nașterea Mântuitorului, solia celei de a doua veniri n-a fost încredințată conducătorilor religioși ai poporului. Ei nu păstraseră legătura cu Dumnezeu și respinseseră lumina din cer; de aceea ei n-au fost în numărul descris de apostolul Pavel: “Dar voi fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului”. (1 Tesaloniceni 5, 4.5.) TV 315.2

Străjerii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit să fie primii care să prindă vestea venirii Mântuitorului, primii care să-și înalțe glasul spre a vesti apropierea Sa, primii care să-i avertizeze pe oameni să se pregătească pentru venirea Sa. Dar ei se simțeau bine, visând pace și siguranță, în timp ce oamenii dormeau în păcatele lor. Isus a văzut biserica Sa asemenea unui smochin neroditor, acoperit cu frunze pline de pretenții, dar fără rodul prețios. Îra o păzire îngâmfată a formelor religiei, în timp ce lipsea spiritul adevăratei umilințe, al pocăinței și credinței — singurul care putea oferi lui Dumnezeu o slujire pe care să o primească. În locul darurilor Duhului, se manifestau mândria, formalismul, slava deșartă și apăsarea. O biserică apostaziată, care a închis ochii față de semnele timpului. Dumnezeu nu i-a părăsit și nici n-a lăsat credincioșia Sa să slăbească, dar ei s-au depărtat de El și s-au despărțit de dragostea Lui. Pentru că ei au refuzat să aducă la îndeplinire condițiile, făgăduințele Sale nu s-au împlinit față de ei. TV 315.3

Aceasta este urmarea sigură a neglijării de a aprecia și folosi lumina și privilegiile pe care le revarsă Dumnezeu. Dacă biserica nu va urma providența pe care El o arată, primind orice rază de lumină și îndeplinind orice datorie cunoscută, religia va degenera în mod inevitabil în păzirea unor forme, iar spiritul unei evlavii vitale va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său faptele credinței și o ascultare corespunzătoare cu binecuvântările și privilegiile acordate. Ascultarea cere un sacrificiu și implică o cruce; și pentru motivul acesta, mulți dintre cei care se pretind urmași ai lui Hristos au refuzat să primească lumina din ceruri și asemenea iudeilor din vechime, n-au cunoscut timpul cercetării lor (Luca 19, 44). Din cauza mândriei și necredinței lor, Domnul a trecut pe lângă ei și a descoperit adevărul Său acelora, care, ca și păstorii din Betleem și magii din răsărit, au luat seama la lumina pe care au primit-o. TV 316.1