Tragedia veacurilor

17/44

Capitolul 16 — Părinții peregrini

Reformatorii englezi, cu toate că renunțaseră la învățăturile romanismului, au păstrat totuși multe din formele lui. Astfel, cu toate că autoritatea și crezul Romei fuseseră respinse, nu puține dintre obiceiurile și ceremoniile ei fuseseră încorporate în slujbele religioase ale Bisericii Anglicane. S-a pretins că aceste lucruri nu erau probleme de conștiință; că, deși nu erau poruncite în Scriptură și deci nu erau esențiale, nefiind interzise, nu erau rele în ele însele. Păzirea lor tinde să îngusteze abisul care despărțea bisericile reformate de Roma și s-a susținut că ele ar fi provocat primirea credinței protestante de către romaniști. TV 289.1

Pentru cei conservatori și înclinați spre compromis, aceste argumente păreau hotărâtoare. Dar mai era o categorie care nu judeca în felul acesta. Faptul că aceste obiceiuri “tindeau să arunce un pod peste abisul dintre Roma și Reformă” (Martyn, vol. 5, p. 22) era după părerea lor un argument puternic împotriva păstrării lor. Ei le priveau ca simboluri ale sclaviei din care fuseseră eliberați și la care nu erau dispuși să se întoarcă. Ei socoteau că Dumnezeu stabilise în Cuvântul Său rânduieli care să dirijeze serviciul divin și că oamenii nu sunt liberi să adauge sau să scoată din ele. De fapt, începutul marii apostazii a fost încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu aceea a bisericii. Roma a început să recomande ceea ce Dumnezeu interzisese și a sfârșit prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar. TV 289.2

Mulți doreau cu înfocare să se întoarcă cu sinceritate la curăția și simplitatea care a caracterizat biserica primară. Ei priveau multe din obiceiurile practicate de biserica anglicană ca monumente ale idolatriei și nu puteau cu bună știință să se unească în felul ei de închinare. Dar biserica, fiind susținută de autoritatea civilă, nu îngăduia nici o abatere de la formele ei. Participarea la serviciile divine era cerută prin lege, iar adunările de cult neautorizate erau interzise sub pedeapsa cu închisoarea, exilul sau moartea. TV 290.1

La începutul secolului al XVII-lea, monarhul care tocmai venise pe tronul Angliei și-a făcut cunoscută hotărârea de a-i face pe puritani să se supună, sau ... să fie dați afară din țară, sau altceva mai rău (George Bancroft, History of the United States of America, pt. 1, cap. 12, p. 6). Alungați, persecutați și întemnițați, ei nu puteau vedea în viitor nici o speranță de zile mai bune și mulți s-au supus convingerii că pentru cei care doreau să-L slujească pe Dumnezeu după dictatele conștiinței lor, “Anglia înceta pentru totdeauna de a mai fi un loc ospitalier.” (J.G.Palfrey, History of New England, cap. 3, par. 43). Unii s-au hotărât până la urmă să caute adăpost în Olanda. Au întâmpinat greutăți, pierderi și întemnițare. Planurile lor au fost zădărnicite și au fost trădați în mâinile vrăjmașilor lor. Dar stăruința neabătută a învins în cele din urmă și au găsit adăpost pe țărmurile prietenești ale Republicii Olandeze. TV 290.2

În fuga lor și-au părăsit casele, bunurile și mijloacele lor de trai. Erau străini într-o țară străină, în mijlocul unui popor cu o limbă și obiceiuri deosebite. Au fost siliți să recurgă la ocupații noi și nemaiîncercate pentru a-și câștiga pâinea. Bărbați de vârste mijlocii, care-și petrecuseră viața lucrând pământul, au trebuit acum să învețe diferite meserii. Dar au primit cu bucurie situația și n-au pierdut timpul lenevind sau cârtind. Cu toate că deseori erau chinuiți de sărăcie, ei mulțumeau lui Dumnezeu pentru binecuvântările care le erau încă date și-și găseau bucuria în comuniunea spirituală nestingherită. “Erau conștienți că sunt peregrini și nu căutau prea mult bunurile pământești, ci își înălțau ochii către cer, țara lor cea mai scumpă, și își linișteau astfel sufletul” (Bancroft, pt. 1, cap. 12, par. 15). TV 290.3

În exil și în greutăți, dragostea și credința lor se întărea. Ei se încredeau în făgăduințele Domnului, iar El nu i-a părăsit în timp de nevoie. Îngerii Săi erau lângă ei pentru a-i încuraja și a-i sprijini. Iar când mâna lui Dumnezeu le-a arătat drumul peste mare, către un pământ unde și-ar fi putut găsi o țară în care să lase copiilor lor o moștenire prețioasă a libertății religioase, au pornit întracolo, fără să oscileze, pe calea arătată de Providență. TV 291.1

Dumnezeu a îngăduit să vină încercări peste poporul Lui spre a-l pregăti pentru împlinirea planului Său minunat față de el. Biserica decăzuse prea mult ca să mai poată fi ridicată. Dumnezeu era gata să-Și reverse puterea asupra lor, pentru a da lumii altă dovadă că nu îi va uita pe aceia care se încred în El. El călăuzise evenimentele pentru a provoca ura lui Satana și uneltirile oamenilor răi, ca slava Sa să crească și să aducă poporul Său într-un loc sigur. Persecuția și exilul urmau să deschidă drumul libertății. TV 291.2

Atunci când pentru prima oară au fost siliți să se despartă de Biserica Anglicană, puritanii s-au unit printr-un legământ solemn, ca popor liber al Domnului, “să meargă împreună în toate căile Lui cunoscute sau pe cale de a fi făcute cunoscut”. (J.Brown, The Pilgrim Fathers, p. 74). Aici era adevăratul spirit al Reformei, principiul vital al protestantismului. Pentru motivul acesta au plecat peregrinii din Olanda, pentru a-și găsi un cămin în Lumea Nouă. John Robinson, pastorul lor, care a fost prevenit în mod providențial să nu-i însoțească, în cuvântul lui de adio către exilați a spus: TV 291.3

“Fraților, suntem pe cale să ne despărțim pentru multă vreme și Domnul știe dacă voi mai trăi ca să vă mai văd vreodată fața. Chiar dacă Domnul a hotărât să vă văd sau nu, vă conjur, înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui binecuvântați, să mă urmați numai atât cât L-am urmat eu pe Hristos. Dacă Dumnezeu vă va descoperi altceva, prin oricare instrument al Său, fiți tot atât de gata să-l primiți, precum ați fost totdeauna gata de a primi orice adevăr în timpul lucrării mele; căci sunt convins că Domnul mai are adevăr și lumină care să izvorască din sfântul Său Cuvânt. (Martyn, vol. 5, p. 70) TV 291.4

În ce mă privește, nu pot deplânge destul starea bisericilor reformate care au ajuns la stagnare în religie și nu vor merge mai departe decât instrumentele reformei lor. Lutheranii nu pot merge mai departe decât a văzut Luther ... iar calviniștii, precum vedeți, rămân fermi acolo unde i-a lăsat marele bărbat al lui Dumnezeu, care nici el n-a văzut toate lucrurile. Aceasta este o nenorocire pe care nu o putem deplânge îndeajuns, deoarece ei, cu toate că au fost lumini arzătoare și strălucitoare în vremea lor, totuși n-au cunoscut toate planurile lui Dumnezeu, însă dacă ar trăi acum, ar fi tot atât de gata să îmbrățișeze o lumină mai mare decât aceea pe care au primit-o la început.” (D.Neal, History of the Puritans, vol. 1, p. 269) TV 292.1

“Amintiți-vă de legământul bisericii voastre prin care v-ați angajat să mergeți în toate căile Domnului, cunoscute sau care urmează să vă fie făcute cunoscut. Amintiți-vă de făgăduința și legământul cu Dumnezeu și unul cu altul, de a primi toată lumina și adevărul care va fi adus la cunoștință din Cuvântul Său scris; dar în același timp luați aminte, vă îndemn la ceea ce primiți ca adevăr și să-l comparați și să-l cântăriți cu alte texte din Scripturi înainte de a-l primi; căci nu este cu putință ca lumea creștină, care a ieșit atât de târziu dintr-un întuneric potrivnic creștinismului, să ajungă dintr-o dată la o deplină desăvârșire a cunoștinței.” (Martyn, vol. 5, pp. 70.71). TV 292.2

Dorința după libertatea de conștiință a fost aceea care i-a însuflețit pe toți peregrinii să înfrunte primejdiile unei călătorii lungi peste ocean, să suporte greutățile și pericolele pustiurilor și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pună temelia unei națiuni puternice, pe țărmurile Americii. Totuși așa, cinstiți și temători de Dumnezeu cum erau, peregrinii nu înțelegeau încă marele principiu al libertății religioase. Libertatea, pentru asigurarea căreia jertfiseră atât de mult, n-au mai fost dispuși să o mai acorde și altora. “Foarte puțini, chiar și dintre gânditorii de frunte și moraliștii secolului al XVII-lea, aveau o concepție justă cu privire la acest important principiu, produs al Noului Testament, care Îl recunoaște pe Dumnezeu ca singurul judecător al credinței omenești.” (Idem, vol. 5, p. 297). Învățătura că Dumnezeu a încredințat bisericii dreptul de a stăpâni conștiința, de a defini și de a pedepsi erezia este una dintre cele mai adânc înrădăcinate dintre rătăcirile papale. În timp ce reformatorii au respins crezul Romei, ei n-au fost cu totul eliberați de spiritul ei de intoleranță. Întunericul dens în care, de-a lungul veacurilor de stăpânire, papalitatea învăluise întreaga creștinătate nu fusese încă risipit cu totul. Unul dintre pastorii care conduceau colonia din Massachusetts Bay spunea: “Toleranța a fost aceea care a făcut o lume anticreștină; iar biserica niciodată n-a fost păgubită de pedepsirea ereticilor”. (Idem, vol. 5, p. 335). Coloniștii au adoptat o reglementare prin care numai membrii bisericii puteau avea un cuvânt în guvernarea civilă. S-a format un fel de biserică de stat, tuturor oamenilor cerândulise să contribuie la întreținerea clerului, iar autoritățile au fost împuternicite să suprime erezia. În felul acesta puterea pământească era în mâinile bisericii. Astfel că n-a trecut multă vreme până când aceste măsuri au dus la rezultatul inevitabil — persecuția. TV 292.3

“Unsprezece ani după întemeierea primei colonii, Roger Williams a sosit în Lumea Nouă. Asemenea primilor peregrini, el venise să se bucure de libertatea religioasă; dar, altfel decât ei, el a văzut — ceea ce puțini din vremea aceea văzuseră — că această libertate era dreptul inalienabil al tuturor, oricare le-ar fi fost crezul. El era un cercetător sincer al adevărului susținând împreună cu Robinson, că este cu neputință ca toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu să fi fost primită. Williams a fost primul om în creștinătatea modernă care a stabilit guvernarea civilă pe învățătura despre libertatea de conștiință, despre egalitatea concepțiilor în fața legii.” TV 293.1

(Bancroft. pt. 1 cap. 15, par. 16). El a declarat că “este datoria autorităților de a pedepsi crima, dar niciodată a stăpâni conștiința”. “Poporul sau autoritatea pot hotărî”, spunea el, “care este datoria omului față de om; dar atunci când încearcă să prescrie datoriile omului față de Dumnezeu, ei ies din atribuțiile lor și nu mai poate fi nici o siguranță; căci este clar că, dacă magistratul are puterea, el poate hotărî o serie de păreri sau crezuri astăzi și altele mâine; așa cum au făcut în Anglia diferiți regi și regine, diferiți papi și concilii în Biserica Romană; astfel credința ar deveni o confuzie.” (Martyn, vol. 5, p. 340) TV 294.1

Participarea la slujbele bisericii majoritare a fost cerută sub amenințarea pedepsei cu întemnițarea sau amendă. “Williams a dezaprobat această lege; cea mai rea prescripție din codul de legi englez a fost aceea care impune participarea la biserică. A-i obliga pe unii oameni să se unească cu alții de o altă convingere era o călcare flagrantă a drepturilor lor naturale; să târăști la slujba religioasă publică pe cei care nu cred și nu doresc însemna să-i obligi la fățărnicie.... Nimeni nu trebuie obligat să se închine sau să susțină o închinare împotriva consimțământului său. ‘Cum, exclamau împotrivitorii uimiți de susținerile lui, nu este vrednic lucrătorul de plata lui?’ ‘Desigur, a răspuns el, dar să i-o dea aceia care îl cheamă.’” (Bancroft pt.1, cap. 15, par. 2) TV 294.2

Roger Williams era respectat și iubit ca un slujitor credincios al Evangheliei, un bărbat cu daruri deosebite, o integritate neclintită și o amabilitate adevărată; cu toate acestea, negarea categorică a dreptului magistraților civili la autoritate asupra bisericii și cererea lui pentru libertate religioasă nu puteau fi tolerate. Se susținea că aplicarea acestei învățături noi ar “submina temelia statului și a guvernului țării”. (Idem, pt. 1, cap. 15, par. 10). Din cauza aceasta s-a hotărât alungarea lui din colonii și, în cele din urmă, pentru a evita arestarea, a fost silit să fugă prin gerul și viscolul iernii într-o pădure neumblată. TV 294.3

“Timp de paisprezece săptămâni”, spunea el, “am rătăcit printr-o vreme aspră, neștiind de mâncare sau de somn”. TV 294.4

Dar “corbii m-au hrănit în pustie” și un trunchi scorburos mi-a slujit de adăpost (Martyn, vol. 5, pp. 349, 350). În felul acesta și-a continuat fuga plină de chin prin zăpadă și păduri neumblate, până când și-a găsit refugiu într-un trib de indieni cărora le-a câștigat încrederea și dragostea, încercând să-i învețe adevărurile Evangheliei. TV 295.1

Continuându-și drumul, în cele din urmă, după luni de schimbări și rătăciri, până la Narragansett Bay, acolo a pus temelia primului stat al vremurilor moderne, care în modul cel mai deplin a recunoscut dreptul libertății religioase. Principiul fundamental al coloniei lui Roger Williams era “că orice om trebuie să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu după lumina propriei conștiințe” (Idem, vol. 5, p. 354). Micul său stat, Rhode Island, a devenit azilul celor apăsați, care a crescut și a progresat până când principiul de temelie — libertatea civilă și religioasă — a devenit piatra unghiulară a Republicii Americane. TV 295.2

În acel document vechi și măreț pe care strămoșii noștri l-au socotit ca fiind declarația drepturilor lor — Declarația de Independență — ei declarau: “Susținem aceste adevăruri de la sine înțelese că toți oamenii sunt creați egali; că sunt înzestrați de Creatorul lor cu drepturi inalienabile printre care sunt viața, libertatea și dobândirea fericirii”. Iar Constituția garantează, în termenii cei mai expliciți, inviolabilitatea conștiinței: “Nici o credință religioasă nu trebuie să fie cerută vreodată ca o condiție pentru obținerea vreunui serviciu public în Statele Unite”. “Congresul nu trebuie să facă nici o lege care să urmărească respectarea unei religii stabilite sau care să interzică exercitarea liberă a ei.” TV 295.3

“Inițiatorii constituției au recunoscut principiul veșnic, prin care legătura omului cu Dumnezeul său este mai presus de legislația omenească, iar drepturile conștiinței sunt inalienabile. N-au fost necesare discuții pentru a stabili acest adevăr; îl simțim în pieptul nostru. Această conștiință a fost aceea care, în ciuda legilor omenești, a susținut atâția martiri în chinuri și flăcări. Ei simțeau că datoria lor față de Dumnezeu era mai presus de legislațiile omenești și că omul nu are nici o autoritate asupra conștiinței lor. Este un principiu înnăscut pe care nimic nu-l poate șterge.” (Congressional documents, USA, seria nr. 200, document nr. 271) TV 295.4

Când s-a răspândit în țările Europei vestea despre o țară în care orice om se poate bucura de rodul muncii lui și poate asculta de convingerile conștiinței lui, mii de oameni s-au îndreptat spre țărmurile Lumii Noi. Coloniile s-au înmulțit cu repeziciune. “Massachusetts, printr-o lege specială, oferea o primire bună și un ajutor, din subscripție publică, creștinilor de orice naționalitate, care fugeau peste Atlantic, ‘pentru a scăpa de războaie, de foamete sau de apăsarea persecutorilor lor’. În felul acesta fugarii și oprimații deveneau prin lege oaspeții statului.” (Martyn vol 5, p. 417). În timpul celor douăzeci de ani de la prima debarcare la Plymouth, mii de peregrini se stabiliseră în Noua Anglie. TV 296.1

Pentru a-și asigura idealul urmărit, “se mulțumeau să aibă o existență sărăcăcioasă, printr-o viață de trudă și de simplitate. Nu cereau de la pământul lor decât rodul muncii. Nu se lăsau îmbătați de visuri care să aducă ceața amăgirii pe calea lor.... Se mulțumeau cu un progres încet, dar continuu al stării lor sociale. Suportau cu răbdare privațiunile vieții deșertului, udând pomul libertății cu lacrimile lor și cu sudoarea frunții până și-a înfipt adânc rădăcinile în pământ.” TV 296.2

Biblia era privită ca temelia credinței lor, izvorul înțelepciunii, cartă a libertății. Principiile ei erau prezentate cu sârguință în cămin, în școală și în biserică, iar roadele se vedeau în economie, în inteligență, în curăție și în cumpătare. Cineva putea trăi ani de zile într-o așezare puritană “fără a vedea vreun bețiv, fără să audă vreun blestem sau să întâlnească un cerșetor”. (Bancroft, pt. 1, cap. 19, p. 25). Se demonstra că principiile Bibliei constituie cele mai sigure garanții ale demnității naționale. Coloniile, la început slabe și izolate, au devenit o federație de state puternice, iar lumea privea cu uimire pacea și prosperitatea unei “biserici fără papă și a unui stat fără rege”. TV 296.3

Un număr din ce în ce mai mare de oameni erau continuu atrași către țărmurile Americii, mânați însă de motive cu totul diferite de ale primilor peregrini. Deși credința și curăția de la început exercitau o putere larg răspândită și modelatoare, influența ei a început să scadă pe măsură ce creștea numărul acelora care căutau numai câștiguri materiale. TV 296.4

Rânduiala adoptată de primii coloniști, de a îngădui numai membrilor bisericii să voteze sau să dețină o slujbă în guvernarea civilă, a dus la urmările cele mai dezastruoase. Această măsură fusese acceptată ca mijloc pentru a păstra curăția statului, dar ea a avut ca urmare corupția în biserică. Mărturisirea religiei fiind condiția votului și a deținerii unei slujbe, mulți, mânați numai din motive politice, s-au unit cu biserica fără să-și schimbe inima. În felul acesta, bisericile au ajuns să fie formate într-o mare măsură din persoane nepocăite; și chiar printre slujitorii bisericii erau unii care nu numai că susțineau învățături rătăcite, dar nu cunoșteau nici puterea înnoitoare a Duhului Sfânt. Din nou s-au demonstrat consecințele nefaste, prea adesea văzute în istoria bisericii din zilele lui Constantin și până în prezent, ale încercării de a clădi cu ajutorul statului, de a face apel la puterea pământească pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia care declarase: “Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. (Ioan 18, 36). Unirea bisericii cu statul, în oricât de mică măsură, chiar dacă pare că aduce lumea mai aproape de biserică, în realitate aduce biserica mai aproape de lume. TV 297.1

Marele principiu apărat cu atâta noblețe de Robinson și de Roger Williams, că adevărul este în continuu progres și că orice creștin trebuie să fie gata a primi toată lumina care poate străluci din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, a fost pierdut din vedere de către urmașii lor. Bisericile protestante din America — precum și cele din Europa — atât de mult favorizate de primirea binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea ei. Cu toate că, din timp în timp, s-au ridicat oameni credincioși pentru a vesti adevărul cel nou și pentru a demasca rătăcirea cultivată vreme îndelungată, majoritatea, asemenea iudeilor din zilele lui Hristos sau ca papistașii din timpul lui Luther, s-au mulțumit să creadă așa cum au crezut părinții lor și să trăiască așa cum au trăit ei. De aceea religia a degenerat iarăși în formalism; iar rătăcirile și superstițiile ar fi fost înlăturate dacă biserica ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu așa au fost păstrate și cultivate. În felul acesta spiritul inspirat de Reformă a dispărut treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă aproape tot atât de mare în bisericile protestante cum fusese nevoie și în biserica Romei din timpul lui Luther. Exista același spirit lumesc, aceeași toropeală spirituală, un respect asemănător față de părerile oamenilor, substituind teoriile oamenilor învățăturilor Cuvântului lui Dumnezeu. TV 297.2

Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a secolului al XIX-lea împreună cu marea lumină răspândită asupra lumii n-a fost urmată de o înaintare corespunzătoare în cunoașterea adevărului descoperit sau în viața religioasă practică. Satana nu mai putea, ca în veacurile trecute, să țină Cuvântul lui Dumnezeu departe de popor; el fusese pus la îndemâna tuturor, dar pentru a-și aduce planul la îndeplinire, i-a făcut pe mulți să-i acorde o mică valoare. Oamenii au neglijat să cerceteze Scripturile și în felul acesta au continuat să primească interpretări false și să cultive învățături care nu-și aveau temeiul în Biblie. TV 298.1

Văzând nereușita eforturilor lui de a zdrobi adevărul, prin persecuție, Satana a recurs din nou la planul de compromis care dusese la marea apostazie și la formarea bisericii Romei. El i-a făcut pe creștini să se unească acum nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin devoțiunea lor față de lucrurile lumii acesteia, se dovedeau a fi tot atât de adevărați idolatri ca și închinătorii la chipuri cioplite. Urmările acestor alianțe nu erau mai puțin dăunătoare acum decât în primele veacuri; mândria și extravaganța erau cultivate sub masca religiei, iar bisericile au devenit corupte. Satana a continuat să pervertească învățăturile Bibliei, iar tradițiile, care urmau să ruineze milioane de oameni, prindeau rădăcini adânci. Biserica susținea și apăra aceste tradiții, în loc să lupte pentru “credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna”. În felul acesta au fost degradate principiile pentru care reformatorii luptaseră și suferiseră atât de mult. TV 298.2