Tragedia veacurilor

13/44

Capitolul 12 — Reforma în Franța

Protestul din Speier și Confesiunea de la Augsburg, care au marcat biruința Reformei în Germania, au fost urmate de ani de luptă și întuneric. Slăbit de neînțelegerile dintre susținătorii săi și asaltat de dușmani puternici, se părea că protestantismul avea să fie total distrus. Mii de credincioși și-au pecetluit mărturia cu sângele lor. A izbucnit războiul civil; cauza protestantă a fost trădată de unii dintre partizanii ei de frunte; cei mai nobili dintre prinții reformați au căzut în mâinile împăratului și au fost târâți ca prizonieri din oraș în oraș. Dar în clipa aparentei lui biruințe, împăratul a fost înfrânt. El a văzut prada scăpându-i din mâini și a fost obligat, în cele din urmă, să dea libertate învățăturilor pe care, ca o ambiție a vieții sale, a vrut să le distrugă. Își irosise împărăția, comorile și chiar viața pentru a nimici erezia. Acum și-a văzut armatele slăbite de lupte, vistieria secată, multele lui regate amenințate cu răscoală, în timp ce peste tot credința pe care el se străduise zadarnic să o distrugă se răspândise cu putere. Carol al V-lea se luptase împotriva Dumnezeului Atotputernic. Dumnezeu spusese: “Să fie lumină”, dar împăratul dorise ca întunericul să nu fie îndepărtat. Planurile lui se năruiseră și, îmbătrânit înainte de vreme, obosit de lupte îndelungate, a abdicat de la tron, sfârșind într-o mănăstire. TV 211.1

În Elveția, ca și în Germania, au venit zile întunecate pentru Reformă. În timp ce multe cantoane au primit credința reformată, altele s-au prins cu o stăruință oarbă de crezul Romei. Persecutarea acelora care doreau să primească adevărul a dat naștere în cele din urmă la un război civil. Zwingli și mulți dintre aceia care se uniseră cu el în lucrarea de reformă au căzut pe câmpul însângerat de la Cappel. Oecolampadius, doborât de aceste dezastre grozave, a murit la scurtă vreme după aceea. Roma era biruitoare și în multe locuri se părea că va câștiga tot ce pierduse. Dar Acela ale cărui sfaturi sunt veșnice nu Și-a uitat nici cauza și nici poporul Său. Mâna Sa urma să le aducă eliberarea. El a ridicat în alte țări lucrători pentru a duce mai departe Reforma. TV 211.2

În Franța, mai înainte de a se auzi de numele lui Luther ca reformator, începuse deja să se arate zorile. Unul dintre primii care au primit lumina a fost bătrânul Lefevre, bărbat de o cultură vastă, profesor la universitatea din Paris și în același timp un catolic sincer și zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, atenția i-a fost atrasă către Biblie și a introdus studiul ei printre studenți. TV 212.1

Lefevre era un adorator înflăcărat al sfinților și și-a făcut planul să alcătuiască o istorie a sfinților și martirilor așa cum era dată în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă; când făcuse deja un progres considerabil în această direcție, gândind că ar putea avea un ajutor din Biblie, a început studiul ei cu acest scop. Aici a găsit desigur sfinți, dar nu ca aceia care figurau în calendarul roman. Un potop de lumină divină i-a inundat atunci mintea. Cu uimire și dezgust, s-a îndepărtat de scopul pe care și-l propusese și s-a devotat cu totul Cuvântului lui Dumnezeu. A început de îndată să predice adevărurile prețioase pe care le-a descoperit în el. TV 212.2

În anul 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea Reformațiunii, Lefevre scria: “Dumnezeu este acela care ne dă prin credință acea neprihănire care ne îndreptățește numai prin har pentru viața veșnică” (Wylie, b.13, cap.1). Și stăruind asupra tainelor mântuirii, el exclama: “O, ce măreție de nespus este în această tranzacție: Cel fără păcat este condamnat, iar cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul, iar cel blestemat este binecuvântat; Viața moare, iar cel mort primește viața; slava este acoperită de batjocură, iar cel care nu cunoștea decât ocara este îmbrăcat în slavă.” (D'Aubigné, b.12, cap.2, ed.engl.) TV 212.3

Și în timp ce învață că slava mântuirii aparține numai lui Dumnezeu, el declară, de asemenea, că aparține omului datoria de a asculta. “Dacă ești un membru al bisericii lui Hristos”, spunea el, “ești un membru al trupului Său; dacă ești din trupul Său, atunci ești plin de natură divină.... O, dacă oamenii ar putea pătrunde înțelesul acestui privilegiu, cât de curați, de neprihăniți și sfinți ar trăi ei, și ar privi atunci toată slava acestei lumi ca o ocară, în comparație cu slava lăuntrică pe care ochiul omenesc nu o poate vedea.” (Idem, b.12, cap.2) TV 213.1

Printre studenții lui Lefevre erau unii care ascultau cu atenție cuvintele lui și care, multă vreme după ce glasul învățătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue a vesti adevărul. Unul dintre aceștia a fost Guillaume Farel. Fiul unor părinți evlavioși era educat să accepte cu credință deplină învățăturile bisericii, el putea, împreună cu apostolul Pavel, să spună despre sine: “Ca Fariseu am trăit după cea mai strictă partidă a religiei noastre”. (Faptele Apostolilor 26, 5). Catolic devotat, el ardea de râvna de a-i distruge pe toți aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. “Aș fi scrâșnit din dinți ca un lup înfuriat”, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieții sale, “dacă aș fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei”. (Wylie, b.13, cap.2). Fusese neobosit în adorarea sfinților împreună cu Lefevre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare și împodobind cu daruri sfintele moaște. Dar aceste rânduieli nu i-au putut aduce pacea sufletului. Convingerea cu privire la păcat a pus stăpânire pe sufletul lui, deoarece toate faptele de penitență pe care le-a săvârșit nu îi aduseseră pacea. Asemenea unui glas din cer a ascultat cuvintele reformatorului: “Mântuirea este prin har. Cel nevinovat este condamnat, iar criminalul este achitat. Numai crucea lui Hristos este aceea care deschide porțile cerului și închide porțile iadului.” (Idem, b.13, cap.2) TV 213.2

Farel a primit adevărul cu bucurie. Printr-o pocăință ca aceea a lui Pavel, s-a întors din pustiul tradiției la libertatea fiilor lui Dumnezeu. “În locul unei inimi ucigașe de lup turbat, s-a întors”, spunea el, “liniștit ca un miel blând și nevinovat având inima cu totul depărtată de papa și predată lui Isus Hristos.” (D'Aubigne, b.12, cap.3). TV 214.1

În timp ce Lefevre continua să răspândească lumina printre studenți, Farel, tot atât de zelos pentru cauza lui Hristos cum fusese și pentru cauza papei, a ieșit să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit imediat după aceea cu ei. Alți profesori, care se bucurau de mare vază pentru priceperea și cultura lor, s-au unit și ei în vestirea Evangheliei, și aceasta a câștigat adepți în toate clasele, de la casele meseriașilor, țăranilor și până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul conducător de atunci, a primit credința reformată. Însuși regele și regina mamă păreau într-un timp că îi sunt favorabili, în timp ce reformatorii priveau cu mari speranțe către timpul când Franța avea să fie câștigată pentru Evanghelie. TV 214.2

Dar speranțele lor nu aveau să se împlinească. Încercări și persecuții îi așteptau pe ucenicii lui Hristos. Totuși, acestea erau ascunse cu îndurare de ochii lor. A intervenit un timp de pace, pentru ca ei să se întărească spre a face față furtunii, astfel că Reforma a progresat repede. Episcopul de Meaux lucra cu râvnă în dioceza lui pentru a instrui atât clerul, cât și poporul. Preoții ignoranți și imorali au fost îndepărtați și, atât cât a fost posibil, au fost înlocuiți cu bărbați instruiți și evlavioși. Episcopul dorea foarte mult ca poporul lui să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu și lucrul acesta a fost îndeplinit în scurtă vreme. Lefevre și-a luat răspunderea traducerii Noului Testament; și chiar în timp ce Biblia germană a lui Luther ieșea de sub tipar la Wittenberg, Noul Testament în limba franceză era publicat la Meaux. Episcopul n-a cruțat nici muncă, nici cheltuială pentru ca acesta să fie difuzat în parohiile lui și în curând țăranii din Meaux erau în posesia Sfintelor Scripturi. TV 214.3

După cum călătorii însetați salută cu bucurie un izvor de apă, tot așa au primit aceste suflete solia cerului. Lucrătorii câmpului, meseriașii din ateliere își ușurau truda lor zilnică, vorbind despre adevărurile prețioase ale Bibliei. Seara, în loc să plece la cârciumă, se adunau în casele unora sau altora pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu și a se uni în rugăciuni și laudă. O mare schimbare s-a văzut în scurtă vreme în aceste comunități. Deși aparținea clasei umile, țărănimea neînvățată, care trudea din greu, a primit puterea reformatoare și înălțătoare a harului divin în viața ei. Umili, iubitori și sfinți, ei stăteau ca martori pentru ceea ce va împlini Evanghelia cu aceia care o primesc în sinceritate. TV 215.1

Lumina aprinsă la Meaux și-a răspândit razele sale până în depărtări. În fiecare zi numărul convertiților creștea. Mânia ierarhiei romane a fost pentru o vreme ținută în frâu de rege, care disprețuia bigotismul îngust al călugărilor; dar în cele din urmă, conducătorii papali au biruit. S-au înălțat rugurile. Episcopul de Meaux, constrâns să aleagă între foc și retractare, a acceptat calea cea mai ușoară; dar, în ciuda căderii conducătorului, turma a rămas statornică. Totuși, mulți au mărturisit pentru adevăr în mijlocul flăcărilor. Prin curajul și credincioșia lor pe rug, acești umili creștini au vorbit înaintea a mii de oameni care în zilele de pace nu auziseră mărturia lor. TV 215.2

Nu numai cel umil și sărac a avut curajul să mărturisească pentru Hristos în mijlocul suferințelor și batjocurilor. În sălile domnești ale castelelor și palatelor, se aflau suflete nobile care prețuiau adevărul mai presus de bogăție, rang sau chiar viață. Armura regală ascundea inimi mai nobile și mai statornice decât mantia și mitra episcopală. Louis de Berquin era de origine nobilă. Era un cavaler curajos și curtenitor, devotat studiului, cuviincios și manierat și cu o morală fără pată. “El era, spune un scriitor, un mare adept al instituțiilor papale, precum și un serios ascultător al liturghiilor și al predicilor ... și a încoronat aceste virtuți tratând lutheranismul cu mare dispreț”. Dar, asemenea multor altora conduși în mod providențial la Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea “nu învățăturile Romei, ci învățăturile lui Luther”. (Wylie, b.13, cap.9). De aici înainte el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei. TV 215.3

“Cel mai cult dintre nobilii Franței”, geniul și elocvența lui, curajul și zelul lui eroic neînfricat și marea lui influență la curte — căci era un favorit al regelui — l-au făcut să fie privit de mulți ca fiind cel destinat a deveni reformatorul țării sale. Beza spunea: “Berquin ar fi putut fi un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea elector”. “El este mai rău decât Luther, se tânguiau papistașii.” (Idem, b.13, cap.9). Fără îndoială, era mai de temut pentru romaniștii din Franța. L-au aruncat în temniță ca pe un eretic, dar a fost pus în libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma și Reformă, uneori tolera și alteori restrângea zelul aprig al călugărilor. Berquin a fost întemnițat de trei ori de autoritățile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh care, admirându-i geniul și caracterul lui nobil, a refuzat să-l jertfească răutății ierarhiei papale. TV 216.1

Berquin a fost avertizat în repetate rânduri cu privire la primejdia care-l amenința în Franța și a fost îndemnat să urmeze calea acelora care și-au găsit siguranța într-un exil voluntar. Erasmus cel timid și oportunist, care, cu toată minunăția erudiției lui, n-a reușit niciodată să se ridice la măreția morală care ține mai puțin la viață și onoruri decât la adevăr, îi scria lui Berquin: “Cere să fii trimis ca ambasador în vreo țară străină; du-te și călătorește în Germania. Îl cunoști pe Beda și pe alții ca el — este un monstru cu o mie de capete, care aruncă venin în toate părțile. Vrăjmașii tăi se numesc legiune. Dacă ar fi cauza ta mai bună decât aceea a lui Isus Hristos, ei nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod mizerabil. Nu te încrede prea mult în protecția regelui. În orice caz, nu mă compromite la facultatea de teologie.” (Idem, b.13, cap.9). TV 216.2

Dar, pe măsură ce primejdiile se înmulțeau, râvna lui Berquin nu făcea decât să se întărească și mai mult. Departe de a adopta politica prudentă și sfatul lui Erasmus, el s-a hotărât să treacă la măsuri și mai îndrăznețe. El nu avea să rămână doar în apărarea adevărului, ci urma să atace rătăcirea. Acuzația de erezie pe care romaniștii căutau să i-o atribuie el o va arunca asupra lor. Cei mai activi și mai înverșunați adversari ai lui erau doctorii erudiți și călugării departamentului teologic al marii Universități din Paris, una dintre cele mai înalte autorități ecleziastice atât a orașului, cât și a națiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a extras douăsprezece propoziții pe care le-a declarat în public ca fiind “împotriva Bibliei și eretice” și a cerut regelui să judece această dispută. TV 216.3

Monarhul, bucuros de a pune la probă puterea și istețimea fruntașilor în luptă și mulțumit pentru ocazia ce o avea de a umili mândria acestor călugări îngâmfați, a poruncit romaniștilor să-și apere cauza cu Biblia. Dar ei știau că această armă nu-i va ajuta; întemnițarea, chinul și rugul erau armele pe care știau să le mânuiască mai bine. Zarurile erau aruncate și s-au văzut gata să cadă în groapa în care nădăjduiseră să îl arunce pe Berquin. Înspăimântați, priveau în jur să găsească o cale de scăpare. TV 217.1

“Chiar în vremea aceea, a fost batjocorită o icoană a fecioarei la colțul unei străzi.” S-a produs o mare agitație în oraș. Mulțimi de oameni s-au adunat în locul acela ca să-și exprime indignarea și mâhnirea. Însuși împăratul era profund mișcat. Aceasta era o situație pe care călugării o puteau întoarce în favoarea lor și s-au grăbit să tragă foloase. “Acestea sunt roadele învățăturii lui Berquin”, strigau ei. “Totul este gata să fie distrus — religia, legile și chiar tronul — de către această conspirație lutherană.” (Idem, b.13, cap.9) TV 217.2

Berquin a fost iarăși arestat. Regele a plecat din Paris, iar călugării au fost lăsați astfel să-și aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost cercetat și condamnat la moarte și, pentru ca Francisc să nu mai intervină în favoarea lui, sentința a fost executată chiar în ziua în care a fost pronunțată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuției. O mulțime imensă se adunase să fie martoră la acest eveniment și mulți au văzut cu uimire și cu presimțiri triste că victima fusese aleasă din cea mai bună și mai curajoasă dintre familiile nobile din Franța. Uimirea, indignarea, batjocura și ura amară întunecau fețele acelei mulțimi furioase; dar pe o singură față nu se vedea nici o umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină de frământare; el era conștient numai de prezența Domnului Său. TV 217.3

Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici fețele aspre și respingătoare ale persecutorilor lui și nici moartea groaznică la care mergea. Acela care trăiește, care a fost mort și care este viu în vecii vecilor, care are cheile morții și ale locuinței morților era alături de el. Fața lui Berquin radia de lumina și pacea cerului. Se îmbrăcase cu o haină frumoasă, purtând “o pelerină de catifea, o jiletcă de satin și damasc și pantaloni auriți”. (D'Aubigne, History of the Reformation in Europa in the Time of Calvin, b.2, cap.16). Era pe punctul de a-și mărturisi credința înaintea Împăratului împăraților și a universului care stătea ca martor și nici un murmur nu trebuia să-i întunece bucuria. TV 218.1

În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire pacea neumbrită de nor a sufletului său, triumful plin de bucurie din priviri și comportamentul său. “El este”, spuneau ei, “ca unul care stă într-un templu și meditează la lucrurile sfinte.” (Wylie, b.13, cap.9) TV 218.2

La rug, Berquin a încercat să adreseze câteva cuvinte poporului; dar călugării, temându-se de cuvântul său, au început să strige, ostașii să zăngăne armele, astfel că larma lor a acoperit glasul martirului. În felul acesta, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate literară și ecleziastică a Parisului cultivat “a dat gloatelor din anul 1793 exemplul mârșav de a înăbuși pe eșafod cuvintele sacre ale unui muribund.” (Idem, b.13, cap.9) TV 218.3

Berquin a fost strangulat, iar corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morții sale a provocat o mare întristare prietenilor Reformei din toată Franța. Dar exemplul lui n-a fost uitat. “Și noi suntem gata”, spuneau martorii adevărului, “să mergem cu bucurie la moarte, ațintindu-ne privirea către viața ce va să vie”. (D'Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.16) TV 218.4

În timpul persecuției din Meaux, învățătorilor credinței reformate li s-a luat dreptul de a predica și ei au plecat în alte locuri. Lefevre după un timp pleacă în Germania. Farel s-a reîntors în orașul lui natal din răsăritul Franței pentru a răspândi lumina în patria copilăriei lui. Abia sosiră aici veștile cu privire la cele întâmplate la Meaux și adevărul pe care el îl propovăduia cu zel neînfricat a și găsit ascultători. Imediat autoritățile l-au adus la tăcere și a fost alungat din oraș. Pentru că nu mai putea lucra în mod deschis, Farel străbătea câmpiile și satele, învățând în locuințe particulare, pe pajiști retrase, făcându-și adepți și găsind adăpost în păduri și peșterile stâncoase care fuseseră deseori umblate de el în copilărie. Dumnezeu îl pregătea pentru încercări și mai mari. “Necazurile, persecuțiile și uneltirile lui Satana, despre care am fost avertizat, nu mi-au lipsit”, spunea el, “sunt mult mai aspre decât aș fi putut purta, dar Dumnezeu este Tatăl meu; El S-a îngrijit și Se va îngriji totdeauna de puterea pe care o cer.” (D'Aubigne, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.12, cap.9) TV 219.1

Ca și în zilele apostolice, persecuția “a lucrat mai degrabă la înaintarea Evangheliei”. (Filipeni 1, 12). Alungați din Paris și Meaux, “ei s-au răspândit mergând din loc în loc și propovăduind Cuvântul”. (Faptele Apostolilor 8, 4). Și în felul acesta lumina și-a croit drum în multe din provinciile îndepărtate ale Franței. TV 219.2

Dumnezeu Își pregătea însă lucrători pentru extinderea cauzei Sale. Într-una din școlile Parisului, se afla un tânăr liniștit, prevăzător, dând dovadă de o minte puternică și pătrunzătoare, care se distingea atât prin curăția vieții lui, prin perseverența în studii, cât și prin evlavia sa. Talentele și sârguința lui au făcut din el în scurtă vreme mândria colegiului și se anticipa cu încredere că Jean Calvin va deveni unul dintre cei mai pricepuți și mai onorați apărători ai bisericii. TV 219.3

Dar o rază a luminii divine pătrunse înăuntrul zidurilor scolasticismului și superstiției de care era înconjurat Calvin. Nu fără teamă a aflat el despre noile învățăturile, dar nu se îndoia de nimic că ereticii meritau focul căruia îi erau încredințați. Dar, fără să-și dea seama, a fost adus față în față cu erezia și constrâns să pună la probă puterea teologiei romane în combaterea învățăturilor protestante. TV 220.1

La Paris, se afla un văr al lui Calvin care primise reforma. Cei doi veri se întâlneau adesea și discutau problemele care tulburau creștinătatea. În lume sunt doar două religii, spunea Olivetan, protestantul. Există o categorie de religii pe care le-au inventat oamenii și în care omul se mântuiește prin ceremonii și prin fapte bune; cealaltă este religia care este descoperită în Biblie și care îl învață pe om să caute mântuirea numai în harul fără plată al lui Dumnezeu. TV 220.2

“Mie nu-mi trebuie noile voastre doctrine”, exclamă Calvin, “îți închipui tu că am trăit toată viața mea în rătăcire?” (Wylie, b.13, cap.7). TV 220.3

Dar în mintea lui s-au trezit gânduri pe care nu le putea alunga. Singur în camera lui, cugeta la cuvintele vărului său. În curând s-a convins de starea sa de păcătoșenie și s-a văzut fără Mijlocitor, înaintea unui Judecător sfânt și drept. Mijlocirea sfinților, faptele bune, ceremoniile bisericii, toate acestea erau neputincioase pentru ispășirea păcatului. Nu vedea înainte nimic altceva decât întunericul disperării veșnice. În zadar au încercat savanții bisericii să-i aline durerea. Mărturisirile și penitențele erau îndeplinite în zadar; acestea nu puteau împăca sufletul cu Dumnezeu. TV 220.4

Pe când era încă cuprins în aceste lupte zadarnice, Calvin, vizitând într-o zi, din întâmplare, una din piețele publice, a văzut acolo arderea unui eretic. A rămas plin de uimire văzând pacea care cuprindea fața martirului. În mijlocul chinurilor acelei morți teribile și sub condamnarea cea mai grozavă a bisericii, el manifesta o credință și un curaj pe care tânărul student le-a pus în contrast dureros cu propria disperare și întunecime, deși trăia în cea mai strictă ascultare de biserică. El știa că ereticii își întemeiau credința lor pe Biblie. S-a hotărât să o studieze și să descopere, dacă va putea, taina bucuriei lor. TV 220.5

În Biblie L-a descoperit pe Hristos. “O, Tată”, striga el, “jertfa Lui a potolit mânia Ta, sângele Lui a spălat necurățiile mele; crucea Lui a purtat blestemul meu; moartea Lui a făcut ispășire pentru mine. Am săvârșit multe nebunii, dar Tu ai pus Cuvântul Tău înaintea mea ca o făclie și mi-ai atins inima pentru ca eu să socotesc o urâciune toate celelalte merite în afară de acelea ale lui Isus.” (Martyn, vol. 3, cap.13) TV 221.1

Calvin fusese pregătit pentru a deveni preot. Pe când avea numai 12 ani, fusese numit capelanul unei biserici mici și episcopul l-a tuns așa cum cereau canoanele bisericii. El n-a primit consacrarea și nici n-a îndeplinit îndatoririle unui preot, ci a devenit membru al clerului, purtând titlul slujbei și primind o indemnizație pentru aceasta. TV 221.2

Văzând că nu va putea deveni niciodată preot, s-a îndreptat peste o vreme către studiul dreptului, dar până la urmă părăsi și acest plan, hotărându-se să-și devoteze viața Evangheliei. Dar a ezitat să devină un învățător public. Era din fire timid și era împovărat de simțul gravei răspunderi a poziției lui, dorind să se devoteze în continuare studiului. Însă insistențele sincere ale prietenilor l-au ajutat în cele din urmă să aleagă partea cea bună. “Este un lucru minunat”, spunea el, “ca cineva cu o origine atât de umilă să fie înălțat la o atât de mare demnitate” (Wylie, b.13, cap.9). TV 221.3

În mod liniștit, Calvin și-a început lucrarea, iar cuvintele îi erau ca roua ce înviorează pământul. Părăsise Parisul și acum se afla într-un orășel de provincie sub protecția prințesei Margareta, care, din dragoste pentru Evanghelie, își întinsese protecția asupra ucenicilor acesteia. Calvin era încă tânăr, cu un comportament amabil și lipsit de pretenții. Lucrarea lui a început cu oamenii în căminele lor. Înconjurat de membrii familiei, el citea Biblia și descoperea adevărurile mântuirii. Aceia care auzeau solia duceau vestea cea bună și altora și în scurtă vreme învățătorul Calvin a pornit, a trecut în afara orașului, în cătunele și orașele din jur. El găsea intrare atât în castele, cât și în colibe și înainta punând temelia bisericilor care urmau să depună o mărturie neînfricată în favoarea adevărului. TV 221.4

Peste câteva luni se afla iarăși la Paris. În cercul învățaților și studenților domnea o agitație neobișnuită. Studiul limbilor vechi îi condusese pe oameni la Biblie și mulți, ale căror inimi nu fuseseră atinse de adevărurile ei, le puneau continuu în discuție și chiar se luptau cu apărătorii romanismului. Calvin, deși era un luptător aprig în domeniul disputei teologice, avea de îndeplinit o misiune mai înaltă decât aceea a scolasticilor zgomotoși. Mințile oamenilor fuseseră trezite și acum venise timpul să li se descopere adevărul. În timp ce sălile universității erau pline de zgomotul disputei teologice, Calvin își croise drum din casă în casă, deschizând Biblia înaintea oamenilor și vorbindu-le despre Hristos și El crucificat. TV 222.1

În providența lui Dumnezeu, Parisul trebuia să primească o nouă invitație de a primi Evanghelia. Chemarea lui Lefevre și cea a lui Farel fuseseră respinse, dar solia trebuia să fie auzită din nou de către toate clasele din marea metropolă. Pe de altă parte, regele, influențat fiind de considerente politice, nu se așezase cu totul de partea Romei pentru a lupta împotriva Reformei. Margareta mai nutrea încă nădejdea că protestantismul avea să triumfe în Franța. Ea era hotărâtă ca această credință reformată să fie predicată în Paris. În absența regelui, ea a poruncit unui pastor protestant să predice în bisericile orașului. Dar când demnitarii papali au interzis această acțiune, prințesa a deschis larg ușile palatului. Un apartament a fost amenajat drept capelă și s-a anunțat că, în fiecare zi la o anumită oră, urma să fie ținută o predică, iar oamenii de orice rang și stare erau invitați să participe. Mulțimile se îmbulzeau la slujbă. Nu numai capela, dar și anticamerele și sălile erau ticsite. În fiecare zi se adunau cu miile — nobili, bărbați de stat, juriști, negustori și meseriași. Regele, în loc de a interzice adunările, a poruncit ca două biserici din Paris să fie deschise. Niciodată mai înainte nu fusese orașul atât de mișcat de Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul vieții venit din ceruri părea să fie coborât peste oameni. Cumpătarea, curăția, ordinea și hărnicia au luat locul beției, moravurilor ușoare, certurilor și trândăviei. TV 222.2

Dar nici ierarhia papală nu era inactivă. Deoarece regele încă refuza să interzică predicarea, clerul s-a îndreptat către poporul de rând. N-a fost cruțat nici un mijloc pentru a trezi temerile, prejudecățile și fanatismul mulțimii neștiutoare și superstițioase. Supunându-se orbește învățătorilor falși, Parisul, ca și Ierusalimul din vechime, n-a cunoscut nici vremea cercetării lui și nici lucrurile care puteau să-i dea pacea. Timp de doi ani Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat în capitală; dar în timp ce mulți primiseră Evanghelia, majoritatea poporului o respinsese. Francisc făcuse o demonstrație de toleranță numai pentru a sluji scopurilor lui și papistașii au reușit să recâștige avantajul. Din nou bisericile au fost închise, iar rugul a fost din nou aprins. TV 223.1

Calvin era încă la Paris, pregătindu-se prin studiu, meditație și rugăciune pentru lucrările lui viitoare și continuând să răspândească lumina. În cele din urmă însă, suspiciunea s-a strâns în jurul său. Autoritățile s-au hotărât să-l ardă pe rug. Socotindu-se sigur în ascunzătoarea lui, nu era stăpânit de simțul primejdiei, când prietenii au dat buzna în camera lui cu vestea că autoritățile erau pe drum venind să-l aresteze. Chiar în clipa aceea se auzi o ciocănitură puternică în poarta de la intrare. Nu mai era nici o clipă de pierdut. Câțiva prieteni i-au ținut pe ofițeri la ușă, pe când ceilalți îl ajutau pe reformator să coboare pe o fereastră; apoi, cu mare grabă, și-a croit drum spre periferia orașului. Găsind adăpost în căsuța unui muncitor care era prieten al reformei, s-a îmbrăcat în hainele gazdei și, ducând pe umeri o sapă, a pornit mai departe. Călătorind spre miazăzi, și-a găsit refugiu pe moșiile Margaretei. (vezi D'Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.30) TV 223.2

Aici a rămas câteva luni în siguranță, sub protecția prietenilor săi puternici, și s-a angajat ca și mai înainte în studiu. Dar inima lui era împovărată de evanghelizarea Franței și nu putea rămâne multă vreme inactiv. De îndată ce furtuna s-a domolit puțin, a căutat un nou câmp de lucru în Poitiers, unde era o universitate și unde noile concepții fuseseră deja primite favorabil. Oameni din toate clasele sociale ascultau cu bucurie Evanghelia. Ea nu era predicată în public, ci în locuința primarului și adesea în grădina publică, unde Calvin desfășura cuvintele vieții veșnice acelora care doreau să-l asculte. După o vreme, când numărul ascultătorilor a crescut, au socotit că este mai sigur să se adune în afara orașului. O peșteră dintr-o trecere îngustă și adâncă, unde copacii și stâncile păreau suspendate și făceau ca ascunzătoarea să fie și mai tainică, a fost aleasă ca loc de adunare. Grupe mici de oameni care părăseau orașul, venind din direcții diferite, se întâlneau aici. În acest loc retras Biblia era citită cu glas tare și explicată. Tot aici s-a celebrat Cina Domnului pentru prima dată de către protestanții din Franța. Din această biserică mică au ieșit mulți evangheliști credincioși. TV 224.1

Dar Calvin s-a întors din nou la Paris. Încă nu putea renunța la speranța că Franța ca națiune va primi Reforma. Dar a găsit aproape toate ușile închise pentru lucrarea sa. A predica Evanghelia aici însemna să meargă direct la rug, așa că în cele din urmă s-a hotărât să plece în Germania. De abia a părăsit Franța, că o aprigă furtună s-a și dezlănțuit asupra protestanților; dacă ar fi rămas acolo, cu siguranță că ar fi fost cuprins și el în dezastrul dezlănțuit. TV 224.2

Reformatorii francezi, dorind să-și vadă patria în pas cu Germania și Elveția, s-au hotărât să dea o lovitură îndrăzneață împotriva superstițiilor Romei, care să trezească întreaga națiune. Ca urmare, într-o noapte au așezat în toată Franța pancarte în care atacau liturghia. Dar, în loc să facă să înainteze Reforma, acest act de un zel necontrolat și greșit plănuit a adus ruină nu numai peste propagatorii ei, ci și peste prietenii credinței reformate din întreaga Franță. Ea a dat romaniștilor ceea ce ei doriseră de multă vreme — un pretext pentru a cere distrugerea totală a ereticilor ca agitatori primejdioși pentru stabilitatea tronului și pentru pacea națiunii. TV 224.3

Una dintre aceste pancarte a fost așezată de o mână ascunsă — a unui prieten imprudent sau poate a unui dușman perfid — lucrul acesta nu se va ști niciodată — pe ușa camerei particulare a regelui. Monarhul s-a umplut de groază. În această publicație, superstițiile care primiseră venerarea de-a lungul veacurilor erau atacate de o mână necruțătoare. Dar cutezanța fără egal de a strecura aceste declarații clare și șocante chiar în locuința regelui a trezit mânia acestuia. Câteva momente, la vederea ei, rămase mut de uimire și tremurând. Apoi își manifestă mânia în această hotărâre teribilă: “Toți aceia care sunt bănuiți de erezia lutherană să fie prinși. Îi voi extermina pe toți.” (Idem, b.4, cap.10). Zarurile fuseseră aruncate. Regele s-a hotărât să treacă întru totul de partea Romei. TV 225.1

Imediat au fost luate măsuri pentru arestarea oricărui lutheran din Paris. Un biet meseriaș, adept al credinței reformate, care era obișnuit să-i invite pe credincioși la adunările lor secrete, a fost arestat și, sub amenințarea cu arderea pe rug, i s-a poruncit să-l conducă pe emisarul papal la casa fiecărui protestant din oraș. El a refuzat cu groază această propunere josnică, dar, în cele din urmă, teama de flăcări a învins, iar el a consimțit să devină trădătorul fraților lui. Precedat de ostie și înconjurat de o suită de preoți cu cădelnițe, de călugări și soldați, Morin, detectivul regal și cu trădătorul străbăteau încet și tăcut străzile orașului. Demonstrația se pretindea a fi făcută în cinstea “sfântului sacrament”, ca un act de ispășire pentru insulta adusă liturghiei de către protestanți. Dar în spatele acestei procesiuni fusese conceput un plan monstruos. Atunci când sosea în dreptul casei unui lutheran, trădătorul făcea un semn, dar nu rostea nici un cuvânt. Procesiunea se oprea, se intra în casă, familia era târâtă și pusă în lanțuri, iar ceata groaznică pornea mai departe în căutarea altor victime. “N-a fost cruțată nici o casă, mare sau mică, nici colegiile Universității din Paris.... Morin făcea tot orașul să tremure ... era domnia terorii.” (Idem, b.4, cap.10) TV 225.2

Victimele erau trimise la moarte în chinuri groaznice, dându-se porunci deosebite ca focul să fie potrivit spre a le prelungi agonia. Dar ei mureau ca niște biruitori. Statornicia lor a fost neclintită, iar pacea lor neumbrită. Prigonitorii, neputând să le clintească statornicia, se simțeau înfrânți. “Eșafodurile erau înălțate în toate cartierele Parisului, iar rugurile aprinse continuu, având drept scop să răspândească groaza de erezie prin extinderea execuțiilor. Dar în cele din urmă folosul a rămas de partea Evangheliei. Tot Parisul a fost în stare să vadă ce fel de oameni erau aceia care propagau noile învățături. Nu exista amvon care să vorbească asemenea rugului martirilor. Bucuria curată care strălucea de pe fețele acestor oameni atunci când mergeau spre locul de execuție, eroismul lor în mijlocul flăcărilor, blândețea cu care iertau batjocurile transformau, în câteva clipe, mânia în milă și ura în dragoste și pledau cu o elocvență irezistibilă în favoarea Evangheliei.” (Wylie, b.13, cap.20) TV 226.1

Preoții, hotărâți să țină aprinsă furia poporului, au pus în circulație cele mai groaznice învinuiri împotriva protestanților. Au fost acuzați, de exemplu, că ar fi pus la cale masacrul catolicilor, răsturnarea guvernării și asasinarea regelui. Dar nici o dovadă nu putea fi adusă în sprijinul acestor afirmații. Aceste prevestiri ale răului urmau să aibă totuși o împlinire, în împrejurări deosebite și din cu totul alte motive și alt caracter. Cruzimile la care au fost supuși protestanții nevinovați de către catolici au acumulat un fel de povară a răzbunării, care în veacurile următoare a adus chiar nenorocirea pe care ei și-o închipuiseră ca venind peste rege, peste guvernul lui și peste supuși; dar a fost adusă de necredincioși și de papistași. Nu întărirea, ci persecutarea protestantismului urma să aducă, după trei sute de ani, calamități groaznice asupra Franței. TV 226.2

Bănuiala, neîncrederea și teroarea au pătruns în toate clasele societății. În mijlocul alarmei generale s-a văzut cât de adânc prinsese rădăcini învățătura lutherană în inimile oamenilor care aveau cea mai înaltă educație, influență și noblețe de caracter. Și în această situație, deodată, au devenit libere multe posturi de încredere și de cinste, din cauză că mulți meseriași, tipografi, studenți, profesori din universități, scriitori și chiar oameni de la curte dispăruseră. Sute de oameni au fugit din Paris, exilându-se voluntar din locurile lor natale, în multe cazuri arătând în felul acesta că favorizaseră sau primiseră credința reformată. Papistașii priveau în jur cu uimire la gândul că rămăseseră mulți eretici în anonimat, care nu fuseseră nimiciți. Furia lor s-a revărsat atunci peste mulțimile de victime mai umile care erau sub puterea lor. Închisorile gemeau și chiar văzduhul părea că se întunecase de fumul rugurilor, aprinse pentru mărturisitorii Evangheliei. TV 227.1

Francisc I se mândrise, ca fiind promotorul marii mișcări de redeșteptare culturală ce marca începutul secolul al XVI-lea. Îi plăcea să adune la curtea lui oameni erudiți din orice țară. Tocmai datorită dragostei lui față de știință și a nemulțumirii sale cu privire la ignoranța și superstiția călugărilor se datora, în mare măsură, îngăduința care fusese acordată Reformei. Dar, inspirat de zelul de a stârpi erezia, acest ocrotitor al științelor a dat un edict, prin care tipărirea a fost desființată în toată Franța. Francisc I ne oferă unul din acele exemple nenumărate care dovedesc că a fi intelectual nu este o garanție de ocrotire împotriva intoleranței și persecuției religioase. TV 227.2

Franța, printr-o ceremonie solemnă și publică, urma să se consacre cu totul operei de distrugere a protestantismului. Preoții au cerut ca insulta adresată Cerului prin condamnarea liturghiei să fie ispășită în sânge, iar regele, pentru binele poporului, să-și dea în mod public consimțământul pentru această îngrozitoare lucrare. TV 227.3

Ziua de 21 January 1535 a fost stabilită pentru acest ceremonial lugubru. Au fost stârnite temerile superstițioase și ura fanatică a întregii națiuni, iar Parisul a fost asaltat de mulțimile care au umplut străzile venind din toate împrejurimile. Ziua urma să fie inaugurată printr-o procesiune vastă și impunătoare. “Casele de pe drumul pe care urma să treacă procesiunea erau drapate în doliu și din loc în loc erau ridicate altare.” În fața fiecărei uși era aprinsă o torță în cinstea “sfântului sacrament”. Înainte de zorii zilei, procesiunea s-a format la palatul regelui. “În față mergeau steagurile și crucile mai multor parohii; după aceea locuitorii, mergând doi câte doi și ducând torțe.” Urmau cele patru ordine călugărești, fiecare în costumul lui specific. Apoi venea o colecție de renumite moaște. După toate acestea, ecleziasticii trufași veneau călări în mantiile lor de purpură și stacojiu, împodobiți cu pietre prețioase, o demonstrație pompoasă și strălucitoare. TV 228.1

“Ostia era purtată de episcopul Parisului sub un baldachin măreț ... purtat de patru prinți de sânge nobil. După ostie urma regele.... În ziua aceea Francisc I nu purta nici coroana și nici haina de domnitor. Cu capul descoperit, cu ochii plecați și în mână cu o lumânare aprinsă, regele Franței a apărut în postura de penitent.” (Idem, b.13, cap.21). La fiecare altar se pleca în umilință, nu pentru ticăloșiile care-i întinau sufletul, nici pentru sângele nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul groaznic al supușilor săi care îndrăzniseră să condamne liturghia. După el veneau regina și demnitarii statului, mergând și ei doi câte doi, fiecare cu câte o torță aprinsă. TV 228.2

Ca o parte a slujbelor zilei, însuși monarhul s-a adresat oficialităților regatului în sala cea mare a palatului episcopului. Cu o față plină de amărăciune a apărut înaintea lor și, în cuvinte de o elocvență mișcătoare, a deplâns “crima, hula, ziua de durere și de dispreț” care venise peste națiune. Și i-a chemat pe toți supușii credincioși să ajute la stârpirea ereziei otrăvitoare care amenința Franța cu ruina. “Cât este de adevărat, domnilor, că eu sunt regele vostru”, spunea el, “dacă aș vedea unul din membrele mele pătate sau infectate de această putreziciune detestabilă, vi l-aș da să-mi fie tăiat.... Mai mult, dacă l-aș vedea pe vreunul dintre copiii mei pătați de ea, nu l-aș cruța. L-aș da și l-aș jertfi lui Dumnezeu”. Și încetinindu-și pledoaria înecat în lacrimi, toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: “Vrem să trăim și să murim pentru religia catolică!” (D'Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12) TV 228.3

Întunericul națiunii care respinsese lumina adevărului a devenit și mai înspăimântător. Harul “care aduce mântuire” se arătase; dar Franța, după ce a privit puterea și sfințenia lui, după ce mii de oameni au fost atrași de frumusețea lui divină, după ce orașe și sate fuseseră iluminate de razele lui, își întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Oamenii respinseseră darul ceresc atunci când le fusese oferit. Ei au numit răul bine și binele rău, până când au căzut victime de bună voie propriei amăgiri. Acum, chiar dacă ei credeau că Îi făceau un serviciu lui Dumnezeu, persecutându-l pe poporul Său, sinceritatea lor nu-i lăsa fără vină. Ei respinseseră de bunăvoie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de împovărarea sufletului și vina sângelui vărsat. TV 229.1

Un jurământ solemn de a stârpi erezia a fost făcut în marea catedrală, în care trei sute de ani mai târziu urma să fie întronată zeița rațiunii de către o națiune care-L uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou s-a pornit procesiunea, iar reprezentanții Franței s-au hotărât să înceapă lucrarea pe care juraseră să o aducă la îndeplinire. “La distanțe mici fuseseră ridicate eșafoade, pe care urmau să fie arși de vii unii creștini protestanți și s-a aranjat ca lemnele să fie aprinse în clipa în care se apropia regele, iar procesiunea să se oprească pentru a vedea execuția.” (Wylie, b.13, cap.21). Amănuntele torturilor suferite de acești martiri pentru Hristos sunt prea sfâșietoare pentru a fi redate; dar victimele n-au ezitat. Fiind silit să renege, unul dintre ei răspunse: “Nu fac decât să cred în ceea ce au predicat, la început, profeții și apostolii și ceea ce au crezut toți sfinții. Credința mea are o încredere în Dumnezeu care va rezista tuturor puterilor iadului.” (D'Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12) TV 229.2

Procesiunea se oprea din când în când la locurile de tortură. După ce a ajuns iarăși la locul de unde plecase, la palatul regal, mulțimea s-a împrăștiat, iar regele și prelații s-au retras, mulțumiți de realizările zilei și felicitându-se că lucrarea începută avea să fie continuată până la distrugerea totală a ereziei. TV 230.1

Evanghelia păcii pe care Franța o respinsese avea să fie dezrădăcinată, iar rezultatele urmau să fie groaznice. Astfel, în ziua de 21 January 1793, la două sute cincizeci și opt de ani din ziua în care Franța se predase cu totul persecutării reformaților, o altă procesiune, având un scop cu totul deosebit, trecea pe străzile Parisului. “Împăratul era iarăși figura centrală; iarăși era frământare și strigăte, iarăși se auzea dorința după mai multe jertfe; iarăși s-au ridicat eșafoadele întunecate; și din nou scenele zilei s-au încheiat prin execuții îngrozitoare; Ludovic al XVI-lea, luptându-se corp la corp cu temnicerii și executorii lui, a fost târât până la butuc și ținut acolo cu forța până când securea a căzut, iar capul lui tăiat s-a rostogolit pe eșafod.” (Wylie, b.13, cap.21). Și regele n-a fost singura victimă; aproape în același loc, două mii opt sute de ființe omenești au pierit de ghilotină în zilele sângeroase ale domniei terorii. TV 230.2

Reforma prezentase lumii o Biblie deschisă și desigilase preceptele Legii lui Dumnezeu, susținând cerințele ei în fața conștiinței oamenilor. Iubirea Infinită descoperise oamenilor legile și principiile cerului. Dumnezeu spusese: “Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: ‘Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!’” (Deuteronom 4, 6). Când Franța a respins acest dar al Cerului, ea a semănat semințele anarhiei și ruinei, iar lucrarea inevitabilă a cauzei și efectului a dus la Revoluție și la domnia terorii. TV 230.3

Cu mult înainte de persecuția provocată de pancarte, îndrăznețul și înflăcăratul Farel fusese obligat să fugă din țara lui natală. El a apărut în Elveția și, prin lucrările lui care au ajutat lucrarea lui Zwingli, a dus la înclinarea balanței în favoarea Reformei. Urma să-și petreacă aici ultimii ani, cu toate acestea a continuat să exercite o influență hotărâtă asupra Reformei din Franța. În primii ani ai exilului, eforturile lui au fost îndreptate în mod deosebit către răspândirea Evangheliei în țara natală. A petrecut mult timp în predicare printre compatrioții de lângă graniță, unde cu o atenție neobosită veghea asupra conflictului, ajutând prin cuvinte de încurajare și sfat. Cu ajutorul altor exilați, scrierile reformatorilor germani au fost traduse în limba franceză și împreună cu Biblia franceză au fost tipărite într-un tiraj mare. Prin colportori, aceste lucrări au fost vândute pe scară largă în Franța. Au fost date colportorilor cu un preț mic și în felul acesta câștigurile i-au făcut în stare să ducă mai departe lucrarea. TV 231.1

Farel și-a început lucrarea în Elveția, deghizat într-un învățător umil. Repartizat într-o parohie izolată, s-a devotat educației copiilor. Pe lângă învățăturile școlare obișnuite, el a introdus cu prudență adevărurile Bibliei, nădăjduind că prin copii va ajunge la părinți. Pentru că unii credeau, preoții au hotărât să oprească lucrarea, iar oamenii superstițioși din regiune au fost instigați să se împotrivească. “Aceasta nu poate fi Evanghelia lui Hristos”, susțineau preoții, “deoarece predicarea ei nu aduce pace, ci război.” (Wylie, b.14, cap.3). Asemenea primilor ucenici, când Farel era persecutat într-un oraș, fugea în altul. Din sat în sat, din oraș în oraș, el mergea călătorind pe jos, suferind de foame, de frig și de oboseală și peste tot viața îi era în primejdie. Predica în piețe, în biserici, uneori la amvoanele catedralelor. Alteori găsea biserica goală; uneori predica îi era întreruptă de strigăte și batjocuri; deseori era înlăturat cu forța de la amvon. Nu o dată a fost prins de gloată și bătut de moarte. Cu toate acestea el mergea înainte. Deși deseori respins, cu o dârzenie neobosită, el se întorcea din nou la luptă; și unul după altul, a văzut orașele și cetățile care fuseseră bastioane ale papalității, deschizându-și porțile pentru Evanghelie. Mica parohie în care a lucrat la început a primit în scurtă vreme credința reformată. Orașele Morat și Neuchâtel au renunțat și ele la riturile romano-catolice și au îndepărtat chipurile idolatre din biserici. TV 231.2

Farel dorise de multă vreme să înfigă stindardul protestant în Geneva. Dacă acest oraș ar fi putut fi câștigat, ar fi devenit un centru pentru Reformă în Franța, Elveția și Italia. Cu această țintă în față, și-a continuat lucrarea până când multe din orașele și satele din jur au fost câștigate. Apoi, împreună cu un singur însoțitor a intrat în Geneva. Dar nu i-a fost îngăduit să predice decât de două ori. Preoții, încercând zadarnic să obțină condamnarea de către autoritățile civile, l-au chemat în fața unui consiliu ecleziastic la care au venit cu arme ascunse sub mantii, hotărâți să-i ia viața. În afara sălii, o gloată furioasă cu ciomege și săbii a fost adunată pentru a fi sigură de moartea lui în caz că ar fi reușit să scape de la consiliu. Dar prezența magistraților și a forței armate l-a salvat. A doua zi dis-de-dimineață, a fost condus împreună cu tovarășul lui peste lac într-un loc sigur. În felul acesta s-a încheiat primul lui efort de a evangheliza Geneva. TV 232.1

Pentru încercarea următoare a fost aleasă o unealtă mai umilă — un tânăr atât de modest la înfățișare, încât a fost tratat cu răceală chiar de către prietenii declarați ai Reformei. Oare ce putea face acesta acolo unde Farel a fost respins? Cum putea acesta, cu atât de puțin curaj și experiență, să înfrunte furtuna din fața căreia cei mai puternici și mai curajoși fuseseră obligați să fugă? “Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul” (Zaharia 4, 6) “Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii pentru a face de rușine pe cele tari”. “Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii; și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.” (1 Corinteni 1, 27.25) TV 232.2

Froment și-a început lucrarea ca învățător. Adevărurile pe care le preda copiilor la școală, aceștia le repetau acasă. În curând, și părinții au venit să asculte explicația Bibliei, până când clasele s-au umplut de ascultători atenți. Noi Testamente și broșuri au fost distribuite gratuit și ele ajungeau la mulți care nu îndrăzneau să vină să asculte noile învățături. După o vreme, și acest lucrător a fost obligat să fugă; dar adevărurile pe care le-a predat au pus stăpânire pe mințile oamenilor. Reforma fusese sădită și continua să se întărească și să se extindă. Predicatorii s-au reîntors și prin lucrările lor cultul protestant a fost întemeiat în Geneva. TV 232.3

Orașul se declarase deja de partea Reformei când Calvin, după multe călătorii și greutăți, a intrat pe porțile lui. Întorcându-se după o ultimă vizită în locul său de naștere, a găsit drumul spre Basel barat de armatele lui Carol al V-lea, așa că a fost obligat să meargă pe o rută ocolită la Geneva. TV 233.1

În această vizită Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu. Deși Geneva primise credința protestantă, mai rămânea totuși o mare lucrare de făcut acolo. Oamenii nu sunt convertiți în grup, ci ca indivizi; lucrarea de renaștere trebuie să fie îndeplinită în inimă și în conștiință prin puterea Duhului Sfânt și nu prin decretele conciliilor. Cu toate că locuitorii Genevei respinseseră autoritatea Romei, ei nu erau atât de pregătiți să renunțe la viciile care se înrădăcinaseră sub dominația ei. A întemeia aici principiile curate ale Evangheliei și a pregăti acest popor să ocupe cu demnitate poziția la care Providența îl chema nu era o sarcină deloc ușoară. TV 233.2

Farel era convins că a găsit în Calvin pe acela care se putea uni cu el în această lucrare. În numele lui Dumnezeu, l-a implorat pe tânărul evanghelist să rămână și să lucreze acolo. Calvin s-a dat înapoi îngrozit. Timid și iubitor de pace, evita legătura cu spiritul îndrăzneț, independent și chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui firavă împreună cu deprinderile lui de a studia îl făceau să se retragă. Crezând că prin pana lui ar putea servi mult mai bine cauza Reformei, dorea să găsească un loc liniștit pentru studiu și de acolo, prin scris, să instruiască și să întărească bisericile. Dar sfatul solemn al lui Farel i-a venit ca o chemare din cer și el n-a îndrăznit să o refuze. “I s-a părut”, spunea el, “că mâna lui Dumnezeu s-a coborât din cer, că l-a prins și l-a țintuit irevocabil de locul pe care era atât de nerăbdător să-l părăsească.” (D'Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.9, cap.17) TV 233.3

În timpul acesta, primejdii mari amenințau cauza protestantă. Anatemele papei fulgerau împotriva Genevei și națiuni puternice o amenințau cu distrugerea. Cum urma să reziste acest oraș mic în fața ierarhiei papale, care deseori îi silise pe regi și împărați să se supună? Cum se putea împotrivi armatelor marilor cuceritori ai lumii? TV 234.1

În întreaga creștinătate, protestantismul era amenințat de dușmani redutabili. După ce primele biruințe asupra Reformei au trecut, Roma adusese forțe noi, nădăjduind să-și desăvârșească distrugerea. În vremea aceea a fost creat ordinul iezuiților, cel mai tiran, cel mai lipsit de conștiință și puternic dintre toți apărătorii papalității. Călugării acestui ordin erau cu totul izolați de orice fel de legături pământești și interese omenești, morți față de cerințele afecțiunii naturale, cu rațiunea și conștiința complet înăbușite, ei nu cunoșteau nici o regulă, nici o legătură, în afară de aceea a ordinului lor, și nici o datorie în afară de aceea a extinderii puterii lui [(vezi note suplimentare)]. Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenții ei să facă față primejdiei și să suporte suferințele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei și a sărăciei, ca să înalțe steagul adevărului, făcând față scaunului de tortură, temniței și rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forțe, iezuismul îi inspira pe urmașii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure și ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârșească, nici o amăgire josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. Legați prin jurământ pentru o sărăcie și umilință continuă, ei aveau scopul de a câștiga bogăție și putere, ca să fie devotați înăbușirii protestantismului și restabilirii supremației papale. TV 234.2

Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veșmânt de sfințenie, vizitând închisori și spitale, ajutându-i pe bolnavi și pe săraci, mărturisind că au renunțat la lume și purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfățișare exterioară fără reproș, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice și criminale. Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Și în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau și recomandate atunci când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiții își croiau drum în funcții de stat, devenind chiar consilieri ai regelui și conducând astfel politica națiunilor. Deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor. Înființau școli pentru copiii prinților și ai nobililor și școli pentru poporul de rând, în care copiii protestanților erau atrași și educați în păzirea ritualurilor catolice. Toată pompa și manifestarea exterioară de atunci a cultului romano-catolic avea drept scop să producă confuzie, să uimească și să cucerească imaginația și în felul acesta libertatea, pentru care părinții luptaseră și muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiții s-au răspândit cu repeziciune în Europa și oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalității. TV 234.3

Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală care împuternicea Inchiziția [(vezi note suplimentare)]. În ciuda faptului că era privit cu oroare chiar și în țările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înființat de către conducătorii papistași, astfel cruzimile prea groaznice pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temnițe ascunse. În multe țări, mii și mii de oameni chiar din floarea națiunii, cei mai sinceri și mai nobili, cei mai inteligenți, mai educați, pastori evlavioși și devotați cetățeni harnici și patrioți, savanți eminenți, artiști talentați și meseriași pricepuți, erau omorâți sau obligați să fugă în alte țări. TV 235.1

Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformei, pentru a-i despărți pe oameni de Biblie și pentru a restabili ignoranța și superstiția evului mediu. Dar, sub binecuvântarea lui Dumnezeu și prin lucrarea acelor bărbați nobili pe care El i-a ridicat să continue lucrarea lui Luther, protestantismul n-a fost distrus. El nu și-a datorat puterea favorii sau armelor prinților. Țările cele mai mici, popoarele cele mai umile și mai puțin puternice au devenit citadelele lui, aducând biruința Reformei. Astfel era Geneva cea mică, înconjurată de vrăjmași puternici care complotau distrugerea ei; era Olanda de pe țărmurile nisipoase ale Mării Nordului, luptând cu tirania Spaniei, pe atunci cel mai mare și mai bogat dintre regate, ca și Suedia cea pustie și săracă, ele au câștigat biruință pentru Reformă. TV 235.2

Timp de aproape treizeci de ani, Calvin a lucrat la Geneva, mai întâi pentru a întemeia acolo o biserică care să accepte moralitatea biblică și după aceea pentru înaintarea Reformei în Europa. Darul lui de învățător public n-a fost fără greșeală și nici învățăturile lui nu erau fără lipsuri. Dar el a fost unealta folosită în vestirea adevărurilor care erau de o importanță deosebită în timpul lui pentru susținerea principiilor protestantismului împotriva valului rapid de reîntoarcere a papalității și promovarea în bisericile reformate a simplității și curăției vieții, în locul mândriei și stricăciunii de sub influența învățăturii romano-catolice. TV 236.1

Din Geneva, porneau publicații și învățători pentru a răspândi învățăturile reformate. În locul acesta cei persecutați din toate țările căutau îndrumare, sfat și încurajare. Orașul lui Calvin devenise un refugiu pentru reformații prigoniți din toată Europa apuseană. Fugind de furtunile îngrozitoare care bântuiseră timp de secole, fugarii se adunau la porțile Genevei. Înfometați, răniți, departe de casă și de rude, erau primiți cu multă căldură și îngrijiți cu dragoste; și, ca o compensație pentru căminul oferit aici, ei au binecuvântat orașul adopției lor prin iscusința, știința și pietatea lor. Dar mulți care găsiseră un refugiu aici se reîntorceau în țările lor pentru a rezista tiraniei Romei. John Knox, viteazul reformator scoțian, mulți puritani englezi, protestanții din Olanda și Spania, hughenoții din Franța duceau din Geneva făclia adevărului, pentru a lumina întunericul din țările lor natale. TV 236.2