Tragedia veacurilor

Capitolul 11 — Protestul prinților

Una dintre cele mai nobile mărturii care au fost depuse vreodată în favoarea Reformei a fost protestul adresat de prinții creștini din Germania, la Dieta din Speier, în anul 1529. Curajul, credința și statornicia acestor bărbați ai lui Dumnezeu au câștigat pentru veacurile următoare libertatea de gândire și conștiință. Protestul lor a dat bisericii reformate numele de protestantă; principiile lui sunt “însăși esența protestantismului”. — (D'Aubigne, b. 13, cap. 6.) TV 197.1

O zi întunecată și amenințătoare venise pentru Reformă. În ciuda edictului de la Worms, care îl declara pe Luther în afara legii și interzicea învățăturile sau credința în doctrinele lui, toleranța religioasă progresase în imperiu. Dumnezeu, în providența Sa, pusese în derută forțele care se împotriveau adevărului. Carol al V-lea jurase să stârpească Reforma, dar, ori de câte ori își ridica mâna să lovească, fusese obligat să lovească în altă parte. Mereu și mereu, distrugerea iminentă a tuturor acelora care îndrăzneau să se împotrivească Romei părea inevitabilă; dar în momentul critic apăreau ori armatele turcești la frontiera răsăriteană, ori împăratul Franței sau chiar papa însuși, gelos pe puterea mereu crescândă a împăratului, pornea război împotriva lui; și în felul acesta, în mijlocul luptei și frământării popoarelor, Reforma avusese răgazul să se întărească și să se răspândească. TV 197.2

În cele din urmă, însă, suveranii papali s-au împăcat pentru a face cauză comună împotriva reformaților. Dieta din Speier, din anul 1526, dăduse fiecărui stat libertatea deplină în materie de religie până la întrunirea unui conciliu general; dar abia trecuseră primejdiile care amenințaseră această făgăduință, că împăratul a convocat o a doua Dietă la Speier, în anul 1529, cu scopul de a stârpi erezia. Prinții urmau să fie convinși, prin mijloace pașnice dacă era posibil, să se declare împotriva Reformei; dar dacă aceasta nu reușea, Carol era hotărât să recurgă la sabie. TV 197.3

Papistașii jubilau. Au venit la Speier într-un număr mare și și-au manifestat deschis împotrivirea lor față de reformatori și față de toți aceia care-i favorizau. Melanchton spunea: “Suntem urâciunea și gunoiul lumii; dar Hristos va privi asupra sărmanului Său popor și-l va păzi”. — (Idem, b. 13, cap. 5.) Prinților Evangheliei prezenți la Dietă le-a fost interzis chiar să li se predice Evanghelia în locuințele lor. Însă poporul din Speier, însetat după Cuvântul lui Dumnezeu și în ciuda interdicției, se aduna cu miile la serviciile divine ținute în capela electorului de Saxonia. TV 198.1

Faptul acesta a grăbit izbucnirea crizei. Un mesaj imperial a anunțat Dieta că, întrucât hotărârea care dădea libertate de conștiință dăduse naștere la dezordini mari, împăratul cerea să fie anulată. Acest act arbitrar a provocat indignarea și îngrijorarea creștinilor evanghelici. Unul dintre ei spunea: “Hristos a căzut iarăși în mâinile lui Caiafa și ale lui Pilat”. Romaniștii au devenit mai violenți. Un papistaș fanatic declara: “Turcii sunt mai buni decât lutheranii, căci turcii țin zilele de post, pe când lutheranii le calcă. Dacă ar fi să alegem între Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu și vechile rătăciri ale bisericii, le-am respinge pe cele dintâi”. Melanchton remarca: “În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă pietre noi în evangheliștii noștri”. — (Idem, b. 13, cap. 5.) TV 198.2

Toleranța religioasă fusese stabilită legal, iar statele evanghelice s-au hotărât să se împotrivească violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub anatema impusă de edictul din Worms, nu i-a fost îngăduit să se prezinte la Speier; dar locul i-a fost ținut de colaboratorii și prinții pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza în această împrejurare. Nobilul Frederic de Saxonia, protectorul de altă dată al lui Luther, murise, dar ducele Johan, fratele și succesorul lui, salutase cu bucurie Reforma și, cu toate că era iubitor de pace, a dovedit o mare energie și mult curaj în toate problemele legate de interesele credinței. TV 198.3

Preoții au cerut ca statele care primiseră Reforma să se supună fără condiții jurisdicției romane. Reformatorii, pe de altă parte, pretindeau libertatea care le fusese acordată mai înainte. Ei nu puteau fi de acord ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o mare bucurie Cuvântul lui Dumnezeu. TV 199.1

În cele din urmă s-a propus un compromis, și anume că acolo unde Reforma nu se înrădăcinase, edictul din Worms să fie aplicat cu putere; dar “în statele în care oamenii s-au îndepărtat de ea și unde nu se puteau conforma ei fără primejdia revoltei, să nu se facă o nouă reformă, să nu se mai trateze punctele controversate, să nu fie împiedicat serviciul liturghiei și să nu se îngăduie nici unui romano-catolic să îmbrățișeze lutheranismul.” — (Idem, b. 13, cap. 5.) Această măsură a fost luată de Dietă spre marea satisfacție a preoților și prelaților papali. TV 199.2

În acest edict se accentua: “Reforma nu mai trebuie să se răspândească ... acolo unde nu este cunoscută, nici să nu fie întărită pe temelii solide acolo unde există deja”. — (Idem, b. 13, cap. 5.) Libertatea cuvântului urma să fie interzisă. Nu mai era îngăduită nici o convertire. Iar prietenilor Reformei li se cerea să se supună imediat acestor interdicții și restricții. Speranțele lumii păreau gata să fie înăbușite. “Restabilirea ierarhiei romane ... urma să readucă vechile abuzuri” și avea să se găsească ușor o anumită ocazie pentru “distrugerea unei lucrări care și așa fusese destul de violent zdruncinată de fanatism și neînțelegere”. — (Idem, b. 13, cap. 5.) TV 199.3

Atunci când membrii taberei evanghelice s-au întâlnit pentru consultare, se uitau unul la altul cu spaimă. Întrebarea trecea de la unul la altul: “Ce este de făcut?” Erau în joc marile probleme ale lumii. Se vor supune conducătorii Reformei și vor accepta edictul? Cât de ușor ar fi putut reformatorii, în această criză care era cu adevărat amenințătoare, să pornească pe un drum greșit! Câte motive plauzibile și raționale destul de bune ar fi găsit pentru supunere! Prinților lutherani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Și același drept a fost acordat tuturor supușilor care, înainte de aplicarea acestei măsuri, îmbrățișaseră convingerile reformate. N-ar fi trebuit oare ca acestea să-i mulțumească? Câte primejdii n-ar fi fost evitate prin supunere! În ce lupte și întâmplări necunoscute i-ar mai fi aruncat împotrivirea? Cine știe ce ocazii poate aduce viitorul? Să îmbrățișăm pacea; să luăm aminte la ramura de măslin pe care o flutură Roma și să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea ar fi putut reformatorii să-și justifice alegerea unui drum care i-ar fi dus în scurtă vreme la ruina cauzei lor. TV 199.4

“Din fericire, ei n-au pierdut din vedere principiul pe care se bazase acest aranjament și au acționat prin credință. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forța conștiința și de a interzice cercetarea liberă. Dar nu erau ei și supușii lor protestanți aceia care aveau să se bucure de libertatea religioasă? Da, dar numai ca o favoare specială stipulată în înțelegere, și nu ca un drept. Însă, pentru aceia care nu erau cuprinși în această înțelegere marele principiu al autorității avea să acționeze, căci conștiința nu era luată în considerație. Roma era judecătorul infailibil și trebuia ascultată. Acceptarea înțelegerii propuse urma să fie o recunoaștere de fapt, că libertatea religioasă era acordată numai Saxoniei reformate; iar în ceea ce privește restul creștinătății, cercetarea liberă și mărturisirea credinței reformate erau considerate crime și trebuiau tratate cu temnița și rugul. Puteau ei consimți să se limiteze libertatea religioasă, să se ducă vestea că Reforma își făcuse ultimii ei convertiți? Că își cucerise ultima palmă de pământ și că, oriunde Roma își întindea domeniul în ceasul acela, acolo stăpânirea ei avea să fie veșnică? Puteau reformatorii să declare că erau nevinovați de sângele acelor sute și mii de oameni care în urma acestei înțelegeri aveau să-și dea viața în țările catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acest ceas suprem, cauza Evangheliei și libertății creștinătății.” — (Wylie, b. 9, cap. 15.) “Mai degrabă erau gata să jertfească totul, chiar și statele, coroanele lor și viața lor.” — (D'Aubigne, b. 13, cap. 5.) TV 200.1

“Să respingem acest decret”, au spus prinții. “În probleme de conștiință, majoritatea nu are nici o putere”. Iar delegații au declarat: “Datorăm pacea de care se bucură imperiul, decretului din anul 1526; anularea lui ar umple Germania de tulburări și de disensiuni. Dieta nu poate face mai mult decât să păstreze libertatea religioasă până când se va aduna consiliul.” — (Idem, b. 13, cap. 5.) Ocrotirea libertății de conștiință este datoria statului, și aceasta este limita autorității lui în materie de religie. Orice guvernare pământească, ce încearcă să rânduiască sau să impună rânduielile religioase cu ajutorul autorității civile, jertfește principiul pentru care creștinii evanghelici au luptat cu atâta noblețe. TV 201.1

Papistașii erau hotărâți să reprime tot ceea ce ei numeau “încăpățânare îndrăzneață”. Ei au început prin încercarea de a provoca disensiuni printre susținătorii Reformei și a-i intimida pe toți aceia care nu declaraseră în mod deschis că sunt în favoarea ei. Reprezentanții orașelor libere au fost chemați în cele din urmă înaintea dietei și somați să declare dacă acceptă condițiile propunerii. Ei au cerut o amânare, dar a fost zadarnic. Când au fost supuși la probă, aproape jumătate din numărul lor s-au declarat de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat să jertfească libertatea de conștiință și dreptul liberei cercetări știau bine că poziția lor îi expunea în viitor criticii, condamnării și persecuției. Unul dintre delegați spunea: “Va trebui ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arși”. — (Idem, b. 13, cap. 5.) TV 201.2

Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace neînțelegeri serioase, dacă prinții nu pot fi convinși să-l primească și să-l susțină. De aceea a încercat să-i convingă, știind bine că prin folosirea forței față de astfel de oameni nu făcea decât să-i întărească mai tare. Așa că el îi “rugă pe prinți să accepte decretul, asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulțumit de ei”. Dar acești bărbați credincioși recunoșteau o autoritate mai înaltă decât aceea a conducătorilor pământești și au răspuns cu mult calm: “Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menținerea păcii și onoarei lui Dumnezeu”. — (Idem, b. 13, cap. 5.) TV 201.3

În fața Dietei, regele l-a anunțat în cele din urmă pe elector și pe prietenii lui că edictul “era pe cale de a fi declarat decret imperial” și că “singurul lor drum de urmat era acela de a se supune majorității”. Aceste cuvinte fiind rostite, s-a retras din adunare fără să mai ofere reformatorilor nici o ocazie de deliberare sau de răspuns. În zadar au trimis o delegație, rugându-l pe rege să revină. Singurul răspuns la protestul lor a fost: “Este o problemă închisă; supunerea este tot ce vă rămâne de făcut”. (Idem, b. 13, cap. 5.) TV 202.1

Tabăra imperială a intuit că prinții creștini vor adera la Sfintele Scripturi, ca fiind mai presus de învățăturile și cerințele omenești; și mai prevedeau că, oriunde va fi primit acest principiu, papalitatea urma să fie în cele din urmă îndepărtată. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, care priveau numai “la lucrurile care se văd”, s-au mângâiat la gândul că tabăra împăratului și a papei era puternică, iar a reformatorilor era slabă. Dacă reformatorii ar fi depins numai de ajutorul omenesc, atunci ar fi fost fără putere, așa cum îi socoteau papistașii. Cu toate că erau puțini la număr și în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au făcut apel “de la raportul Dietei la Cuvântul lui Dumnezeu și de la împăratul Carol la Isus Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. — (Idem, b. 13, cap. 6.) TV 202.2

Pentru că Ferdinand a refuzat să țină seama de convingerile conștiinței lor, prinții au hotărât să nu țină seama de absența lui și să aducă protestul lor fără întârziere înaintea consiliului național. A fost întocmită o declarație solemnă care a fost prezentată Dietei, în care se spunea: TV 202.3

“Protestăm prin aceasta înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, Susținător, Răscumpărător și Mântuitor și care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca și înaintea tuturor oamenilor și a tuturor făpturilor, că noi, pentru noi și pentru poporul nostru nu consimțim, nici nu aderăm în vreun fel oarecare la decretul propus, în toate punctele care vin în conflict cu Dumnezeu, cu Sfântul Său Cuvânt sau cu conștiința noastră curată, pentru mântuirea sufletelor noastre”. TV 202.4

“Dacă ratificăm acest decret, susținem că atunci când Dumnezeul cel Atotputernic îl cheamă pe un om la cunoașterea Sa, acest om nu poate să fie liber să primească cunoștința de Dumnezeu!”... “Nu există nici o învățătură sigură decât aceea care este în armonie cu sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.... Domnul interzice învățarea oricărei alte doctrine.... Sfintele Scripturi trebuie explicate prin alte texte mai lămurite din ele.... Această Carte Sfântă este întru totul necesară pentru un creștin, ușor de înțeles și destinată să împrăștie întunericul. Suntem hotărâți, prin harul lui Dumnezeu, să menținem predicarea curată și exclusivă a singurului Său Cuvânt, așa cum se găsește în cărțile biblice ale Vechiului și Noului Testament, fără să adăugăm nimic care ar fi în contradicție cu el. Acest Cuvânt este singurul adevăr; el este regula sigură a oricărei învățături și a oricărei vieți și niciodată nu poate da greș sau să amăgească. Acela care clădește pe temelia aceasta va sta sigur împotriva tuturor puterilor iadului, în timp ce toate ambițiile omenești care se vor opune vor cădea în fața lui Dumnezeu”. TV 203.1

“Pentru motivul acesta respingem jugul care ni se impune. În același timp însă, așteptăm ca maiestatea sa imperială să se poarte față de noi ca un prinț creștin care Îl iubește pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile; și ne declarăm gata să-i acordăm, ca și vouă, onorați domni, toată dragostea și supunerea care este dreapta și legitima noastră datorie.” — (Idem, b. 13, cap. 6.) TV 203.2

O impresie profundă a fost făcută asupra Dietei. Majoritatea participanților s-au umplut de uimire și de îngrijorare în fața curajului protestanților. Viitorul le apărea furtunos și nesigur. Neînțelegerea, lupta și vărsarea de sânge păreau de neînlăturat. Dar reformatorii, siguri de dreptatea cauzei lor și încredințându-se în brațul Celui Atotputernic, erau “plini de curaj și de statornicie”. TV 203.3

“Principiile cuprinse în acest protest celebru ... constituie însăși esența protestantismului. Acest protest se împotrivește celor două mari abuzuri ale omului în materie de credință; primul este amestecul puterii lumești, iar al doilea este autoritatea arbitrară a bisericii. În locul acestor abuzuri, protestantismul așează puterea conștiinței mai presus de autoritatea lumească, iar autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu mai presus de biserica vizibilă. Mai întâi, el respinge puterea civilă în lucrurile sfinte și spune ca și profeții și apostolii: ‘Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni’. În prezența coroanei lui Carol al V-lea, protestul lor înălța coroana lui Isus Hristos. Dar el a mers mai departe și a stabilit principiul că orice învățătură omenească trebuie să fie supusă cerințelor lui Dumnezeu.” — (Idem, b. 13, cap. 6.) Protestatarii își afirmau astfel încă o dată dreptul de a-și exprima liber convingerile cu privire la adevăr. Ei nu doreau numai să creadă și să asculte, ci să și predice ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu prezintă și negau dreptul preoților și magistraților de a se amesteca. Astfel, protestul din Speier a fost o mărturie solemnă împotriva intoleranței religioase și o susținere a dreptului tuturor oamenilor de a se închina lui Dumnezeu după cum le dictează conștiința. TV 203.4

Declarația fusese făcută. Fusese scrisă în memoria a mii de oameni și înregistrată în cărțile cerului, de unde nici o încercare omenească nu o putea șterge. Întreaga Germanie evanghelică a adoptat protestul ca o expresie a credinței ei. Pretutindeni oamenii vedeau în această declarație făgăduința unei ere noi și mai bune. Unul dintre prinți spunea protestanților din Speier: “Cel Atotputernic, care v-a dat harul să mărturisiți energic, liber și fără teamă, să vă păstreze în această statornicie creștină până în ziua veșniciei”. — (Idem, b. 13, cap. 6.) TV 204.1

Dacă Reforma, după ce obținuse un oarecare succes, ar fi fost de acord să încetinească lucrarea pentru a câștiga favoarea lumii, ar fi fost nesinceră față de Dumnezeu și față de ea însăși și ar fi pricinuit în felul acesta propria distrugere. Experiența acestor nobili reformatori conține o lecție pentru toate veacurile viitoare. Felul lui Satana de a lucra împotriva lui Dumnezeu și a Cuvântului Său nu s-a schimbat; el se împotrivește și astăzi tot atât de mult ca Scripturile să fie călăuza vieții, ca și în secolul al XVI-lea. În vremea noastră se vede o mare îndepărtare de învățăturile și preceptele lor și este nevoie de o reîntoarcere la marele principiu protestant — Biblia și numai Biblia, ca regulă a credinței și datoriei. Satana încă lucrează pe orice cale pe care o poate inventa ca să distrugă libertatea religioasă. Puterea antihristă pe care protestatarii din Speier au respins-o lucrează cu o putere nouă, căutând să recâștige supremația pierdută. Același atașament neclintit față de Cuvântul lui Dumnezeu, manifestat de Reformă în acel ceas de criză, este singura nădejde pentru reforma din zilele noastre. TV 204.2

Dar pentru protestanți au apărut semne ale primejdiei; erau totuși și semne că mâna divină se întinde să-i ocrotească pe cei credincioși. Astfel, cam în același timp, Melanchton îl conducea în grabă pe străzile din Speier spre Rin pe prietenul lui, Simon Grynaeus, stăruind de el să treacă fluviul. Acesta era mirat de o așa mare grabă. “Un bătrân cu aer solemn și grav, dar pe care nu-l cunosc”, îi spuse Melanchton, “mi s-a arătat și mi-a spus că dintr-o clipă în alta funcționarii justiției vor fi trimiși de Ferdinand să-l aresteze pe Grynaeus”. TV 205.1

În ziua aceea, Grynaeus se scandalizase din cauza unei predici a lui Faber, un catolic renumit, iar la încheierea ei l-a dojenit pentru că apăra niște “rătăciri detestabile”. “Faber își ascunsese mânia, dar imediat după aceea s-a dus la rege, de la care a obținut un ordin împotriva profesorului indezirabil de la Heidelberg. Melanchton nu se îndoia de faptul că Dumnezeu îi salvase prietenul, trimițând unul dintre sfinții Săi îngeri să-l avertizeze.” TV 205.2

Nemișcat pe țărmurile Rinului, a așteptat până când apele fluviului l-au salvat pe Grynaeus din mâinile prigonitorilor. “În sfârșit!”, strigă Melanchton când l-a văzut pe malul celălalt, “iată-l salvat din ghearele acelora care sunt setoși de sânge nevinovat”. Când s-a întors acasă, Melanchton a fost informat că ofițerii, trimiși în căutarea lui Grynaeus, i-au scotocit casa din pivniță până la acoperiș. — (Idem, b. 13, cap. 6.) TV 205.3

Dar Reforma urma să fie pusă și mai mult în evidență înaintea mai marilor pământului. Prinților evanghelici li se refuzase o audiență la regele Ferdinand; dar li s-a dat totuși o anumită ocazie în care să-și prezinte cauza înaintea împăratului, înaintea adunării demnitarilor bisericii și statului. Pentru a tempera neînțelegerile care tulburau împărăția, Carol al V-lea, în anul următor protestului de la Speier, a convocat o Dietă la Augsburg, făcându-și cunoscută intenția de a o prezida personal. Acolo au fost invitați și conducătorii protestanților. TV 205.4

Reforma era amenințată de primejdii mari; dar apărătorii ei și-au încredințat iarăși cauza lui Dumnezeu și s-au hotărât să stea tari pentru Evanghelie. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. “Împăratul”, spuneau ei, “a cerut participarea prinților pentru a-i atrage într-o cursă. Nu înseamnă să riști totul ca să mergi și să te închizi împreună cu un vrăjmaș puternic între zidurile unei cetăți?” Dar alți nobili declarau: “Prinții să fie curajoși și cauza lui Dumnezeu va fi salvată”. “Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi”, spunea Luther. —(Idem, b. 14, cap. 2.) Prințul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toți își dădeau seama de primejdiile care-l amenințau, astfel că mulți mergeau cu fața posomorâtă și cu inima împovărată. Dar Luther, care i-a însoțit până la Coburg, le-a reînviorat încrederea, cântând imnul scris pentru călătoria aceasta: “Cetate tare-i Dumnezeu”. Multe presimțiri întunecate au fost alungate, multe inimi apăsate au fost ușurate la glasul notelor sale inspirate. TV 206.1

Prinții reformați se hotărâseră să prezinte înaintea Dietei o declarație a convingerilor lor într-o formulare sistematică, cu dovezi din Scripturi, iar sarcina pregătirii ei a fost încredințată lui Luther, Melanchton și tovarășilor lor. Această mărturisire de credință a fost acceptată de protestanți ca o expresie a credinței lor, așa că s-au întrunit să-și pună semnăturile pe acest document important. Acesta a fost un moment solemn și critic. Reformatorii și-au exprimat dorința ca lupta lor să nu fie confundată cu problemele politice; ei erau de părere că Reforma nu trebuie să exercite nici o altă influență decât aceea care izvorăște din Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când prinții creștini au început să semneze mărturisirea de credință, Melanchton a spus: “Revine teologilor și clericilor misiunea de a propune aceste lucruri; să rezervăm pentru alte probleme autoritatea mai marilor pământului”. “Ferească Dumnezeu”, răspunse Ioan de Saxonia, “ca să mă înlăturați. Sunt hotărât să fac ce este drept fără să-mi fie teamă de coroană. Doresc să-L mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector și mantia de hermelină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Hristos”. Spunând acestea și-a pus semnătura. Când a luat pana, un altul dintre prinți a spus: “Dacă onoarea lui Isus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata ... să-mi părăsesc bunurile și chiar viața”. “Voi renunța mai degrabă la supușii și la statele mele, mi-aș lăsa mai degrabă toiagul moștenit de la părinții mei”, a continuat el, “decât să primesc o altă învățătură în afară de aceea care este cuprinsă în această mărturisire.” — (Idem, b. 14, cap. 6.) Atât de mare era credința și îndrăzneala acestor bărbați ai lui Dumnezeu. TV 206.2

A venit timpul stabilit ca să se prezinte înaintea împăratului. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori și prinți, a acordat audiență reformatorilor protestanți. A fost citită mărturisirea lor de credință. În acea adunare Augustă, adevărurile Evangheliei au fost prezentate cu claritate, iar rătăcirile bisericii papale au fost demascate. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată “ziua cea mai mare a Reformei și una dintre cele mai slăvite din istoria creștinătății și a omenirii”. — (Idem, b. 14, cap. 7.) TV 207.1

Doar câțiva ani trecuseră de când călugărul din Wittenberg a stat singur la Worms în fața consiliului național. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili și mai puternici prinți ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele și prin rugăciunile lui. “Sunt peste măsură de bucuros”, scria el, “că am trăit până în ceasul acesta în care Hristos a fost înălțat în mod public de acești mărturisitori atât de iluștri și într-o adunare atât de măreață.” — (Idem, b. 14, cap. 7.) În felul acesta s-a împlinit Scriptura care spune: “Voi vorbi despre învățăturile Tale înaintea împăraților”. (Psalmii 119, 46.) În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care fusese întemnițat a fost dusă tot pe calea aceasta înaintea prinților și nobililor cetății imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat; ceea ce mulți au socotit ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte, a fost ascultat cu uimire de către învățații și demnitarii imperiului. Regi și oameni învățați formau auditoriul, prinții încoronați erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. “Din vremea apostolică”, spunea un scriitor, “n-a mai fost o lucrare atât de mare sau o mărturisire atât de măreață”. — (D'Aubigne, b. 14, cap. 7.) TV 207.2

“Tot ce au spus lutheranii este adevărat, nu putem nega nimic”, a declarat un episcop catolic. “Puteți respinge printr-o judecată sănătoasă mărturisirea făcută de elector și de aliații lui?”, întrebă un altul pe dr. Eck. “Cu scrierile apostolilor și ale proorocilor — nu”, a fost răspunsul, “dar cu acelea ale Părinților bisericești și ale conciliilor — da”. “Înțeleg”, a răspuns cel care întrebase, “lutheranii după părerea dumneavoastră sunt în cadrul Scripturii, iar noi în afara ei”. — (Idem, b. 14, cap. 8.) TV 208.1

Unii dintre prinții germani au fost câștigați pentru credința reformată. Însuși împăratul a declarat că articolele protestanților erau numai adevăr. Confesiunea a fost tradusă în multe limbi și a circulat în toată Europa, fiind primită de milioane de oameni din generațiile următoare, ca exprimare a credinței lor. TV 208.2

Slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu nu se osteniseră în zadar. Când puterile, stăpânirile și duhurile rele din locurile cerești s-au unit împotriva lor, Domnul nu l-a uitat pe poporul Său. Dacă ochii le-ar fi fost deschiși, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenței și ajutorului divin, asemănătoare cu aceea care a fost dată unui profet din vechime. Când robul lui Elisei a arătat stăpânului o armată vrăjmașă care i-a înconjurat și le-a tăiat orice cale de scăpare, profetul s-a rugat: “Doamne, Te rog, deschide-i ochii ca să vadă”. (2 Regi 6, 17.) Și iată că muntele era plin de care și cai de foc, armata cerului stătea pentru a-l ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot în acest fel i-au păzit îngerii și pe lucrătorii cauzei Reformei. TV 208.3

Unul dintre principiile susținute categoric de Luther a fost că nu trebuie să se apeleze la puterea pământească pentru a sprijini Reforma “și nici o cerere să nu fie făcută armatelor pentru a o apăra”. S-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinții imperiului; dar atunci când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că “învățătura Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. Cu cât omul se amestecă mai puțin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenția lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de prevedere propuse erau, după părerea lui, din cauza fricii nedemne și a neîncrederii păcătoase.” — (D'Aubigne, b. 10, cap. 14.) TV 209.1

Când dușmanii cei puternici s-au unit pentru a distruge credința reformată și mii de săbii porneau să se năpustească împotriva ei, Luther scria: “Satana își dezlănțuie furia; pontifii nelegiuiți urzesc; iar noi suntem amenințați cu războiul. Îi sfătuiesc pe oameni să se lupte cu mult curaj înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credință și rugăciune, așa ca dușmanii noștri, învinși de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânși la pace. Dorința noastră de căpetenie, munca noastră de seamă este rugăciunea; oamenii să știe că acum sunt expuși tăișului săbiei și urii lui Satana și să se roage.” — (D'Aubigne, b. 10, cap. 14.) TV 209.2

Din nou, pentru ultima oară, referindu-se la liga preconizată de prinții reformați, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie “sabia Domnului”. El scria electorului de Saxonia: “Nu putem aproba alianța propusă, având conștiința liberă. Mai bine să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim asemenea mieilor duși la măcelărie. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălțimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toți vrăjmașii prin lăudăroșiile lor. Numai să nu vă fie pătate mâinile cu sângele fraților voștri. Dacă împăratul cere să fim duși înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Altețea Voastră nu poate apăra nici credința mea, nici a altora, ci fiecare trebuie să creadă, asumându-și riscul.” — (Idem, b. 14, cap. 1.) TV 209.3

Din locul ascuns al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în marea Reformă. Acolo, cu liniște sfântă, slujitorii lui Dumnezeu și-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduințelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther “nu lăsa să treacă nici o zi fără să consacre cel puțin trei ore pentru rugăciune și erau ceasurile cele mai potrivite pentru studiu”. În cămăruța lui retrasă era auzit revărsându-și sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de adorare, teamă și nădejde, ca și când ar fi vorbit cu un prieten. “Știu că Tu ești Tatăl nostru și Dumnezeul nostru”, spunea el, “și că îi vei risipi pe prigonitorii copiilor Tăi; căci Tu Însuți ești amenințat împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta și numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!” — (Idem, b. 16, cap. 6.) TV 209.4

Lui Melanchton, care era zdrobit sub povara neliniștii și a fricii, îi scria: “Har și pace în Hristos — în Hristos zic, și nu în lume. Amin. Urăsc din toată inima acele îngrijorări care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăsește-o; dacă este dreaptă, de ce să punem la îndoială făgăduințele Aceluia care ne poruncește să dormim fără teamă?... Hristos nu va lipsi din lucrarea dreptății și a adevărului. El trăiește, El domnește; atunci de ce să ne temem?” — (Idem, b. 14, cap. 6.) TV 210.1

Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El a dat prinților și lucrătorilor harul și curajul de a susține adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: “Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, prețioasă; și oricine crede în El nu va fi dat de rușine.” (1 Petru 2, 6.) Reformații protestanți au clădit pe Hristos și porțile iadului nu i-au putut birui. TV 210.2