Tragedia veacurilor

14/44

Capitolul 13 — În Țările de Jos și Scandinavia

În Țările de Jos, — tirania papală a provocat încă de timpuriu un protest hotărât. Cu șapte sute de ani înainte de venirea lui Luther, pontiful roman a fost acuzat fără teamă de doi episcopi care, cunoscând caracterul adevărat al “sfântului scaun”, au fost trimiși cu următoarea solie la Roma: Dumnezeu “a făcut din împărăteasa și mireasa Lui, biserica, o moștenire veșnică și nobilă pentru familia ei, o zestre care nu putrezește și nu piere niciodată, dându-i un sceptru și o coroană veșnică, ale cărei beneficii ți le-ai însușit asemenea unui hoț. Te-ai așezat în Templul lui Dumnezeu; și în loc să fii păstor, ai devenit lup pentru oi; ... ne-ai făcut să credem că ești episcopul suprem, dar te porți mai degrabă ca un tiran.... În loc să fii robul robilor, cum îți place să te numești, cauți să devii domnul domnilor.... Aduci dispreț peste poruncile lui Dumnezeu; dar.... Duhul Sfânt este ziditorul tuturor bisericilor de pe întinsul lumii.... Cetatea Dumnezeului nostru, ai cărei cetățeni suntem, cuprinde toate colțurile cerului; și este mai mare decât orașul, numit de către sfinții profeți Babilonul, care pretinde a fi de origine divină și care se înalță prin sine până la cer, se laudă că înțelepciunea lui este nemuritoare; iar în cele din urmă, fără nici un temei, afirmă că ea n-a greșit niciodată și nici nu poate greși.” (Gerard Brandt, History of the Reformation in and About the Low Countries, b.1, p. 6) TV 237.1

Alții s-au ridicat secol după secol pentru a repeta acest protest. Acei învățători de la început, care, călătorind prin diferite țări și cunoscuți sub nume diferite, au avut caracterul misionarilor valdenzi și au răspândit pretutindeni cunoștința Evangheliei, au pătruns și în Țările de Jos. Învățăturile lor s-au răspândit cu repeziciune. Ei au tradus Biblia valdenză în versuri în limba olandeză. Ei spuneau că “în ea se găsea un mare avantaj; nici glume, nici povești, nici fleacuri, nici amăgiri, ci numai cuvintele adevărului; că, desigur, ici și colo era câte o coajă tare, dar că miezul și dulceața a ceea ce era bun și sfânt putea fi descoperit cu ușurință în ea.” (Idem, b.1, p. 14). Așa scriau prietenii vechii credințe încă din secolul al XII-lea. TV 238.1

Acum au început persecuțiile Romei; dar, în mijlocul rugurilor și torturilor, credincioșii continuau să se înmulțească, declarând cu hotărâre că Biblia este singura autoritate infailibilă în materie de religie și că “nici un om nu poate fi constrâns să creadă, ci trebuie să fie câștigat prin predicare”. (Martyn, vol. 2, p. 87) TV 238.2

Învățăturile lui Luther au găsit un teren fertil în Țările de Jos, unde s-au ridicat bărbați sinceri și credincioși pentru a predica Evanghelia. Dintr-una din provinciile Olandei a venit Menno Simons. Instruit ca romano-catolic și hirotonit ca preot, era cu totul necunoscător în ceea ce privește Biblia, pe care nu o citise de teama de a nu fi amăgit de erezie. Atunci când l-a cuprins o îndoială cu privire la doctrina transsubstanțiațiunii, el a privit-o ca fiind o ispită din partea lui Satana și, prin rugăciune și mărturisire, a căutat să se libereze de ea, dar în zadar. A început să facă fapte de desfrâu pentru a încerca să aducă la tăcere glasul mustrător al conștiinței, dar a fost fără folos. După un timp, a fost condus la studiul Noului Testament și acesta împreună cu scrierile lui Luther l-au determinat să primească credința reformată. Apoi, la scurt timp a fost martor, într-un sat vecin, la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studieze Biblia cu privire la botezul copiilor. Dar n-a putut găsi nici o dovadă în Scripturi în favoarea lui; a văzut, dimpotrivă, că pocăința și credința sunt peste tot cerute ca o condiție pentru primirea botezului. TV 238.3

Menno s-a retras din biserica romano-catolică, consacrându-și viața predicării adevărurilor pe care le primise. Atât în Germania, cât și în Țările de Jos se ivise o grupă de fanatici care susțineau învățături absurde și provocatoare de răscoală, batjocorind ordinea și decența sau recurgând la violență și răzvrătire. Menno a văzut rezultatele grozave la care urmau să ajungă în mod inevitabil aceste mișcări și s-a împotrivit cu putere învățăturilor rătăcite și metodelor sălbatice ale acestor fanatici. Totuși, erau mulți care fuseseră înșelați de către acești fanatici, dar care apoi renunțaseră la învățăturile lor amăgitoare, și mai existau încă mulți urmași ai vechilor creștini, roade ale învățăturilor valdenze. Menno a lucrat cu mare râvnă și succes printre aceste grupe. TV 239.1

Timp de 25 de ani a călătorit încoace și încolo împreună cu soția și copiii săi, îndurând greutăți și lipsuri mari, având continuu viața în primejdie. A parcurs Țările de Jos și nordul Germaniei, lucrând îndeosebi printre clasele mai umile, dar exercitând o influență vastă. Cu o elocvență înnăscută, deși avea puțină instruire, era un bărbat cu o integritate fără reproș, cu un spirit umil și un comportament amabil, de o evlavie sinceră și serioasă, exemplificând în viața lui preceptele pe care le predica, fapt care câștiga încrederea oamenilor. Discipolii săi au fost împrăștiați și asupriți. Ei au avut mult de suferit fiind confundați cu fanaticii din Münster. Dar cu toate acestea datorită lucrării lui mulți au fost convertiți. TV 239.2

Nicăieri n-au fost primite învățăturile reformate mai mult decât în Țările de Jos. În câteva țări, aderenții lor au suferit cea mai groaznică persecuție. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reforma și i-ar fi adus cu bucurie pe toți adepții ei la rug; dar prinții s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Olanda, unde puterea lui era și mai mare, edictele persecutoare au urmat unul după altul în rapidă succesiune. Citirea Bibliei, ascultarea ei, predicarea sau chiar a vorbi despre ea însemna culpabilitate gravă și moarte pe rug. De asemenea, rugăciunea în ascuns, refuzul închinării în fața unei icoane sau intonarea unui psalm erau fapte care se pedepseau cu moartea. Chiar și aceia care își renegau rătăcirile erau condamnați și, dacă erau bărbați, erau uciși cu sabia, iar dacă erau femei, erau arse de vii. Mii de oameni au pierit sub domnia lui Carol și a lui Filip al II-lea. TV 239.3

Odată a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă, acuzată că nu vine la liturghie și se închină acasă în taină. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor, fiul cel mai tânăr a răspuns: “Ne plecăm pe genunchi și ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea și să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă și viața lui fericită, ne rugăm pentru judecătorii noștri, ca Dumnezeu să-i păzească.” (Wylie, b.18, cap.6). La aceste cuvinte, câțiva dintre judecători au fost mișcați profund, cu toate acestea tatăl și unul dintre fii au fost condamnați la rug. TV 240.1

Furia prigonitorilor era egalată de credința martirilor. Nu numai bărbații, dar chiar și femeile cele mai delicate și tinerele fete manifestau un curaj neînfrânt. “Soțiile luau atitudine lângă rugul bărbaților lor și, în timp ce ei ardeau, ele șopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja”. “Tinerele intrau de vii în mormânt, ca și când ar fi intrat în camera odihnei pentru noapte; sau mergeau pe eșafod și pe rug îmbrăcate în cele mai bune veșminte, ca și cum ar fi mers la căsătorie.” (Idem, b.18, cap.6) TV 240.2

Ca și zilele în care păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creștinilor era o sămânță (vezi Tertullian, Apologia, parag. 50). Persecuția a slujit la creșterea numărului martorilor pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat până la nebunie de neclintita hotărâre a oamenilor, săvârșea lucrarea lui barbară, dar totul era zadarnic. Abia sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania revoluția a adus în cele din urmă Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu. TV 240.3

În munții Piemontului, pe câmpiile Franței și pe țărmurile Olandei, înaintarea Evangheliei a fost însemnată cu sângele discipolilor ei. Dar în țările din nord ea a găsit o intrare pașnică. Studenții de la Wittenberg, reîntorcându-se la căminele lor, au adus credința reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a contribuit și ea la răspândirea luminii. Oamenii simpli, cutezători, din nord s-au întors de la stricăciunea, pompa și superstițiile Romei, pentru a primi curăția și simplitatea adevărurilor dătătoare de viață ale Bibliei. TV 240.4

Tausen, “reformatorul Danemarcei”, era fiul unui țăran. Băiatul a dat de timpuriu dovadă de o inteligență viguroasă; el înseta după instruire; dar nu-i putea fi dată în condițiile modeste în care se găseau părinții lui, așa că a intrat într-o mănăstire. Aici, curăția vieții lui împreună cu stăruința și cu credincioșia sa au câștigat simpatia superiorului său. Și în urma unei examinări, s-a dovedit că poseda talente care promiteau în viitor mari servicii bisericii. S-a luat, deci, hotărârea să i se dea o educație la una din universitățile Germaniei sau în Țările de Jos. Tânărului student i s-a îngăduit să aleagă o școală, punându-se condiția să nu meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie influențat de otrava ereziei. Așa spuneau călugării. TV 241.1

Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca și acum, una din fortărețele romanismului. Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în aceeași vreme i-au căzut în mână și scrierile lui Luther. Le-a citit cu uimire și plăcere și a dorit foarte mult să se bucure de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-și asume riscul jignirii superiorului său și să piardă susținerea din partea lui. S-a hotărât repede și în scurtă vreme s-a înscris ca student la Wittenberg. TV 241.2

Întorcându-se în Danemarca, a revenit la mănăstire. Nimeni nu l-a bănuit de lutheranism; el nu și-a dezvăluit secretul, ci a încercat, fără să provoace prejudecățile tovarășilor lui, să-i aducă la o credință mai curată și la o viață mai sfântă. A deschis Biblia, le-a explicat înțelesul ei adevărat și, în cele din urmă, le-a predicat pe Hristos ca neprihănire a păcătosului și singura nădejde de mântuire. Mare a fost mânia superiorului care-și pusese mari speranțe în el, ca într-un apărător brav al Romei. Imediat a fost mutat într-o altă mănăstire și închis într-o celulă, sub o supraveghere aspră. TV 241.3

Spre groaza noilor lui păzitori, câțiva călugări s-au declarat convertiți la protestantism. Printre gratiile celulei, Tausen transmitea tovarășilor săi cunoștința despre adevăr. Dacă părinții bisericești danezi ar fi fost iscusiți în planul bisericii de a trata erezia, glasul lui Tausen n-ar mai fi fost auzit niciodată; dar în loc să-l închidă într-un mormânt, într-o temniță subterană, l-au dat afară din mănăstire. Acum erau fără putere. Tocmai atunci fusese dat un edict regal, care oferea protecție învățătorilor noii doctrine. Tausen a început să predice. Ușile bisericilor i se deschideau, iar oamenii se înghesuiau să-l asculte. Și alții predicau Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament tradus în limba daneză era pretutindeni răspândit. Eforturile făcute de papistași de a distruge lucrarea nu făcuseră decât să o extindă și, în scurtă vreme, Danemarca a primit credința reformată. TV 242.1

Și în Suedia, tineri care au băut din izvorul de la Wittenberg au adus apa vieții concetățenilor lor. Doi dintre conducătorii reformei suedeze, Olaf și Laurentius Petri, fiii unui fierar din Orebro, studiaseră sub îndrumarea lui Luther și a lui Melanchton, iar adevărurile pe care le învățaseră în felul acesta erau gata să le facă cunoscute și altora. Asemenea marelui reformator, Olaf a trezit poporul cu zelul și cu elocvența lui, în timp ce Laurentius, asemenea lui Melanchton, era erudit, prevăzător și liniștit. Amândoi erau bărbați cu o evlavie arzătoare, cu înalte cunoștințe teologice și cu un curaj neclintit în înaintarea adevărului. Dar opoziția papistașă nu lipsea. Preoții catolici au ațâțat poporul ignorant și superstițios. Olaf Petri a fost adesea asaltat de mulțime și în mai multe rânduri abia a scăpat cu viață. Acești reformatori au fost însă simpatizați și ocrotiți de rege. TV 242.2

Sub conducerea bisericii Romei, oamenii erau cufundați în sărăcie și gemeau sub asuprire. Ei nu cunoșteau Scripturile și, având o religie de forme și ceremonii care nu aduceau nici o lumină sufletului, se întorceau din nou la credințele superstițioase și la practicile păgânești ale strămoșilor lor. Națiunea era împărțită în grupe care se luptau între ele, ale căror hărțuieli continue măreau nenorocirea tuturor. În această situație, regele s-a hotărât să facă o reformă a statului și a bisericii, salutând cu bucurie aceste ajutoare pricepute în lupta împotriva Romei. TV 243.1

În prezența monarhului și a conducătorilor Suediei, Olaf Petri, cu o mare iscusință, a apărat credința reformată împotriva susținerilor Romei. El a declarat că învățăturile Părinților bisericești trebuiau primite numai atunci când sunt în concordanță cu Scripturile; că învățăturile esențiale ale credinței sunt prezentate în Biblie într-un mod atât de clar și simplu, încât toți oamenii le pot înțelege. Hristos a spus: “Învățătura Mea, nu este a Mea ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan 7, 16); iar Pavel a declarat că oricine predică o altă Evanghelie decât aceea pe care a primit-o el, să fie anatema (Galateni 1, 8). “Atunci, cum încearcă alții, spunea reformatorul, să poruncească dogme după plăcerea lor și să le impună ca lucruri necesare pentru mântuire?” (Wylie b.10, cap.4). El a arătat că decretele bisericii nu au nici o autoritate atunci când sunt în contradicție cu poruncile lui Dumnezeu și a susținut marele principiu protestant că “Biblia și numai Biblia” este singura regulă de credință și practică. TV 243.2

Această dispută, deși a rămas în mare măsură necunoscută, ne arată “felul oamenilor care au format membrii de rând, masele armatei reformatorilor. Ei nu erau neînvățați sau sectari, nici polemiști zgomotoși — ci dimpotrivă, erau oameni care studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu și știau bine cum să folosească armele pe care le oferea Biblia. În ceea ce privește erudiția, ei se aflau în fruntea veacului lor. Dacă ne-am îndrepta atenția către centrele strălucite, cum sunt Wittemberg și Zürich, și la numele ilustre ca acelea ale lui Luther și Melanchton, Zwingli și Oecolampadius, este drept că ni s-ar putea spune că aceștia au fost conducătorii mișcării și în mod firesc așteptam de la ei puteri uimitoare și realizări uriașe, dar că urmașii lor n-au mai fost ca ei. Dar când ne întoarcem la țărmul izolat al Suediei și la numele umile ale lui Olaf și Laurentius Petri — de la meșteri la ucenici — ce vom descoperi?... Savanți și teologi; bărbați care au folosit cu înțelepciune întregul sistem al adevărului evanghelic și care au câștigat ușor o biruință asupra sofiștilor școlilor și a demnitarilor Romei.” (Idem, b.10, cap.4) TV 243.3

Ca urmare a acestei dispute, regele Suediei a primit credința protestantă și nu peste multă vreme adunarea națională s-a declarat în favoarea ei. Noul Testament fusese tradus de Olaf Petri în limba suedeză și, la dorința regelui, cei doi frați și-au asumat răspunderea traducerii întregii Biblii. În felul acesta pentru prima oară poporul Suediei a primit Cuvântul lui Dumnezeu în limba maternă. Dieta a dat dispoziție ca în tot regatul pastorii să explice Scripturile, iar copiii în școli să fie învățați să citească Biblia. TV 244.1

Continuu și sigur, întunericul ignoranței și al superstiției a fost risipit de lumina binecuvântată a Evangheliei. Eliberată de sub apăsarea Romei, națiunea a ajuns la o putere și o măreție pe care nu o avusese niciodată. Suedia a devenit una din fortărețele protestantismului. Un secol mai târziu, într-o vreme de grea primejdie, această națiune mică și slabă până atunci a fost singura din Europa care a avut curajul să dea o mână de ajutor și a venit în sprijinul Germaniei în încrâncenarea groaznică a războiului de treizeci de ani. Toată Europa de nord părea gata să fie adusă din nou sub tirania Romei. Armatele Suediei au fost acelea care au ajutat Germania să respingă valul de succese papale, să asigure toleranță pentru protestanți — calvini ca și lutherani — și să restabilească libertatea de conștiință în acele țări care primiseră Reforma. TV 244.2