Tragedia veacurilor

11/44

Capitolul 10 — Înaintarea Reformei în Germania

Dispariția misterioasă a lui Luther a produs consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri și mulți credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declarați, ci și între miile de oameni care nu luaseră, în mod deschis, o poziție în favoarea Reformei. Mulți s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea. TV 185.1

Conducătorii Romei au văzut cu groază până unde se ridicase dușmănia împotriva lor. Cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther, acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Dușmanii lui nu fuseseră atât de tulburați de faptele sale îndrăznețe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăznețul reformator se umpluseră de teamă acum, când el devenise un prizonier neajutorat. “Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva”, spunea unul dintre ei, “este să aprindem torțele și să-l căutăm pe Luther în toată lumea pentru a-l reda națiunii care-l cere.” (D'Aubigne, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină fără valoare. Legații papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puțină atenție decât sorții lui Luther. TV 185.2

Veștile că el se găsea în siguranță, deși prizonier, au calmat temerile poporului, în timp ce au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete și mai mare decât înainte. Mulțimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preț atât de înfricoșător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma câștiga continuu putere. Sămânța semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Lipsa lui împlinea acum o lucrare pe care prezența lui n-ar fi făcut-o. Ceilalți lucrători simțeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător era înlăturat. Cu o credință nouă și un devotament nou, ei se străduiau să facă cu toată puterea lor ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească. TV 185.3

Dar nici Satana nu era inactiv. A încercat ceea ce încercase și cu alte mișcări reformatoare — să-i amăgească și să-i distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării adevărate. Așa cum în primul secol al bisericii creștine au fost hristoși mincinoși, tot astfel s-au ridicat profeți mincinoși și în secolul al XVI-lea. TV 186.1

Câțiva bărbați, profund afectați de frământarea din lumea religioasă, și-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri și au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârșire Reforma care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au respins marele principiu care era chiar temelia Reformei, și anume Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credință și practică îndestulătoare, și în locul acestei călăuze care nu greșește, au pus standardul schimbător și nesigur al propriilor sentimente și impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea și minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni mințile oamenilor după buna lui plăcere. TV 186.2

Unul dintre acești profeți pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el și-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuși cu înțelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alții care erau în mod natural înclinați spre fanatism s-au unit cu ei. TV 186.3

Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther îi trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susținerile noilor profeți. TV 187.1

Conducătorii mișcării s-au dus la Wittenberg ca să-și susțină ideile lor înaintea lui Melanchton și a colaboratorilor săi. Ei spuneau: “Suntem trimiși de Dumnezeu să-i învățăm pe oameni. Am avut conversații intime cu Domnul; știm ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli și profeți și facem apel la dr. Luther”. (Idem, b.9, cap.7) TV 187.2

Reformatorii erau uimiți și încurcați. Aceasta era o astfel de situație cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte și nu știau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: “Sunt cu adevărat în acești bărbați niște spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciți de spiritul lui Satana”. (Idem, b.9, cap.7) TV 187.3

Rodul acestei noi învățături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduși să neglijeze Biblia sau chiar să o respingă cu totul. Școlile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenții treceau peste toate restricțiile, își părăseau studiile și se retrăgeau din universitate. Bărbații care credeau că sunt în stare să reînsuflețească și să conducă lucrarea Reformei s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpăstiei. Romaniștii și-au recăpătat încrederea și au exclamat plini de bucurie: “Încă un efort și totul va fi al nostru”. (Idem, b.9, cap.7) TV 187.4

Când a auzit din Wartburg cele întâmplate, Luther a spus cu adâncă îngrijorare: “Totdeauna m-am așteptat că Satana ne va trimite această nenorocire”. (Idem, b.9, cap.7). El și-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care pretindeau că sunt profeți și a văzut primejdia care amenința cauza adevărului. Împotrivirea papei și a împăratului nu-i provocase o încurcătură și o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformei, se ridicaseră cei mai răi dușmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie și mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică. TV 187.5

În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu și se depășise chiar pe sine. El nu-și propusese să ia poziții ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea pentru rezultatul lucrării lui. Odată spusese: “Dacă aș ști că învățătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil și de neluat în seamă — ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăși Evanghelia — aș fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să o retractez”. (Idem, b.9, cap.7) TV 188.1

Iar acum chiar Wittembergul, centrul Reformei, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului și a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învățăturilor lui Luther; și totuși vrăjmașii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: “Oare acesta poate fi sfârșitul acestei lucrări mari de reformă?” Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăși peste inima lui. “Lucrarea nu este a mea, ci a Ta”, spunea el; “Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiție sau de fanatism”. Dar gândul de a rămâne încă multă vreme în afara luptei într-o astfel de criză a devenit de nesuportat. S-a hotărât să se reîntoarcă la Wittenberg. TV 188.2

A pornit fără întârziere în călătoria lui primejdioasă. Era sub interdicție imperială. Dușmanii săi aveau libertatea să-i ia viața; iar prietenilor le era interzis să-l ajute sau să-l adăpostească. Guvernul imperial luase cele mai aspre măsuri împotriva adepților lui. Dar el a văzut că lucrarea Evangheliei era primejduită și în numele Domnului a ieșit fără teamă, să se lupte pentru adevăr. TV 188.3

Într-o scrisoare adresată prințului elector, după ce și-a expus planul de a părăsi Wartburgul, Luther spunea: “Să fie cunoscut înălțimii voastre că eu mă duc la Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinților și a electorilor. Nu mă gândesc să solicit sprijinul înălțimii voastre și, departe de a dori protecția voastră, aș dori mai degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aș ști că înălțimea voastră ar putea sau ar vrea să mă ocrotească, nu m-aș duce cu nici un chip la Wittenberg. Nu există nici o sabie care să ajute la înaintarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul și fără concursul omului. Acela care are cea mai mare credință este cel care o va putea ocroti mai mult.” (Idem, b. 9, cap. 8) TV 188.4

Într-o altă scrisoare, scrisă pe drumul către Wittenberg, Luther adăuga: “Sunt gata să intru în dizgrația înălțimii voastre și în mânia lumii întregi. Nu sunt oare locuitorii Wittenbergului oile mele? Nu mi i-a încredințat Dumnezeu mie? Și n-ar trebui oare, dacă este necesar, să mă expun morții pentru ei? În afară de aceasta, eu mă tem că în Germania a izbucnit o grozavă răzvrătire prin care Dumnezeu vrea să pedepsească națiunea noastră.” (Idem, b. 9, cap. 7) TV 189.1

Cu mare prudență și cu umilință, dar hotărât și statornic, a început să lucreze. “Prin cuvânt”, spunea el, “trebuie să răsturnăm și să distrugem tot ce a fost întemeiat pe violență. Nu mă voi folosi de forță împotriva celor superstițioși și necredincioși.... Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este însăși esența credinței.” (Idem b. 9, cap. 8) TV 189.2

Curând se răspândi vestea în Wittenberg că Luther se întorsese și urma să predice. Oamenii alergau din toate părțile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, a început să-i îndemne, să-i mustre și să-i învețe cu multă înțelepciune și blândețe. Vorbind despre aceia care recurseseră la măsuri violente pentru desființarea liturghiei, spunea: TV 189.3

“Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i S-a împotrivit și ar trebui să fie desființată; aș fi dorit ca în toată lumea să fi fost înlocuită prin Cina Evangheliei. Însă nimeni nu trebuie să fie despărțit de ea prin forță. Trebuie să lăsăm problema în mâinile Domnului. Cuvântul Său trebuie să lucreze și nu noi. Și mă veți întreba de ce așa? Pentru că nu țin inimile oamenilor în mâna mea, așa cum ține olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim; dar nu avem dreptul să acționăm. Să predicăm; restul aparține lui Dumnezeu. Dacă aș folosi forța, ce aș câștiga? Încruntare, formalitate, rânduieli omenești și fățărnicie. TV 189.4

Dar n-ar fi nici o sinceritate a inimii, nici credință și nici milă. Acolo unde lipsesc acestea trei, totul lipsește și n-aș da nici o ceapă degerată pentru un astfel de rezultat. Dumnezeu poate face singur mai mult prin Cuvântul Său decât voi și decât mine și toată lumea, prin puterea noastră unită. Dumnezeu cere stăpânire asupra inimii, când inima este luată în stăpânire totul este câștigat....” TV 190.1

“Voi predica, voi discuta și voi scrie; dar nu voi constrânge pe nimeni, deoarece credința este un act voluntar. Vedeți cum am procedat eu. M-am ridicat împotriva papei, a indulgențelor și a papistașilor, dar fără violență sau zgomot. Am prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat și am scris, aceasta a fost tot ce am făcut. Și în timp ce dormeam, cuvântul pe care l-am predicat a răsturnat papalitatea în așa fel, încât nici un prinț sau împărat nu i-a făcut un atât de mare rău. Și cu toate acestea n-am făcut nimic; căci Cuvântul a făcut totul. Dacă aș fi dorit să fac apel la forță, poate că toată Germania ar fi fost scăldată în sânge. Însă care ar fi fost urmarea? Ruină și pustiire atât pentru trup, cât și pentru suflet. De aceea rămân liniștit și las Cuvântul să străbată prin toată lumea.” (Idem, b. 9, cap. 8) TV 190.2

Timp de o săptămână, în fiecare zi, Luther a continuat să predice mulțimii dornice. Cuvântul lui Dumnezeu a frânt vraja exaltării fanatice. Puterea Evangheliei i-a întors pe cei rătăciți la calea adevărului. TV 190.3

Luther nu dorea să se întâlnească cu fanaticii ale căror acțiuni pro-duseseră un rău atât de mare. Îi știa ca oameni cu judecată nesănătoasă și cu patimi nestăpânite care, în timp ce pretindeau a fi iluminați în mod deosebit de sus, nu suportau nici cea mai slabă contrazicere și nici cel mai amabil sfat sau mustrare. Arogându-și autoritatea supremă, ei cereau tuturor fără discuție să le recunoască pretențiile. Dar pentru că ei au cerut o întrevedere, Luther a consimțit să se întâlnească cu ei; și în acest fel le-a demascat cu un succes atât de mare pretențiile lor, încât impostorii au plecat în grabă din Wittenberg. TV 190.4

Fanatismul a fost înăbușit pentru o vreme; dar câțiva ani mai târziu a izbucnit iarăși cu o violență și mai mare și cu urmări mai grozave. Cu privire la conducătorii acestei mișcări, Luther spunea: “Pentru ei, Sfintele Scripturi erau doar o literă moartă și au început să strige cu toții: Duhul! Duhul! Desigur eu nu-i voi urma acolo unde-i conduce duhul lor. Să mă ferească Dumnezeu, în mila Sa, de o biserică în care nu sunt decât sfinți. Doresc să locuiesc cu cel umil, cu cel slab, cu cel bolnav, care-și cunoaște și simte păcatele și care geme și strigă mereu la Dumnezeu din adâncul inimii lor, ca să primească mângâiere și sprijin.” (Idem, b.10, cap.10) TV 190.5

Thomas Münzer, cel mai activ dintre acești fanatici, era un bărbat cu o vastă pricepere care, dacă ar fi fost corect îndrumată, l-ar fi făcut în stare să facă binele; dar el nu învățase primele principii ale religiei adevărate. “Era stăpânit de dorința de a reforma lumea și uita, ca de altfel toți fanaticii, că reforma trebuie să înceapă cu el.” (Idem, b. 9, cap. 8). Ambiția lui era să câștige poziție și influență și nu dorea să fie al doilea, nici măcar după Luther. Declara că reformatorii, înlocuind autoritatea papei cu aceea a Scripturilor, nu făcuseră decât să întemeieze o formă diferită de papalitate. El pretindea că fusese însărcinat pe cale divină să introducă reforma adevărată. “Acela care are acest spirit”, spunea Münzer, “are credința adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut niciodată Scripturile în viața lui.” (Idem, b. 10, cap. 10) TV 191.1

Învățătorii fanatici se lăsau stăpâniți de impresii, socotind orice gând sau pornire ca fiind glasul lui Dumnezeu. Ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei și-au ars Bibliile, chiar exclamând: “Litera omoară, dar Duhul dă viață”. Învățătura lui Münzer făcea apel la dorința oamenilor după ceva miraculos, în timp ce le hrănea mândria, punând, în realitate, ideile și părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învățăturile lui erau primite de mii de credincioși. În curând, a condamnat orice ordine din serviciul divin public și a declarat că a asculta de prinți însemna a încerca să-L slujești atât pe Dumnezeu, cât și pe Belial. TV 191.2

Mintea oamenilor care începuseră să respingă jugul papalității a început să-și piardă răbdarea și sub restricțiile autorității civile. Învățăturile revoluționare ale lui Münzer, care susținea că sunt aprobate de cer, i-au condus să iasă de sub orice control și să dea curs prejudecăților și pornirilor lor. Au urmat scenele cele mai grozave de răzvrătire și violență, iar câmpiile Germaniei au fost stropite de sânge. TV 191.3

Agonia sufletească pe care Luther o trăise odinioară la Erfurt apăsa asupra lui acum cu o putere îndoită, când vedea urmările fanatismului puse pe seama Reformei. Prinții papistași declarau — și mulți erau gata să creadă declarația — că răscoala era rodul legitim al învățăturilor lui Luther. Cu toate că această acuzație nu avea nici cel mai slab temei, a provocat o mare amărăciune reformatorului. Era peste puterile lui să suporte ca adevărul să fie astfel disprețuit, fiind pus laolaltă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte, conducătorii răscoalei îl urau pe Luther deoarece el nu numai că se împotrivea învățăturilor lor și combătuse pretențiile lor de inspirație divină, dar îi mai declarase și rebeli față de autoritățile civile. Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat ca fiind un impostor. Se părea că aruncaseră asupra lui atât vrăjmășia prinților, cât și a poporului. TV 192.1

Romaniștii tresăltau, așteptând să fie martorii unei apropiate prăbușiri a Reformei; ei îl acuzau pe Luther chiar și pentru greșelile pe care el încercase cu atâta stăruință să le îndrepte. Partida fanaticilor, prin susținerea mincinoasă că fuseseră tratați cu o mare nedreptate, avea succes în câștigarea simpatiilor unei mari clase de oameni și, așa cum se întâmplă totdeauna cu aceia care apucă pe o cale rea, au ajuns să fie priviți ca martiri. În felul acesta, aceia care au folosit toată puterea lor împotriva Reformei erau compătimiți și lăudați ca victime ale cruzimii și ale persecuției. Această lucrare era de la Satana, mânată de același spirit de răscoală care s-a manifestat pentru prima oară în ceruri. TV 192.2

Satana căuta continuu să-i amăgească pe oameni și să-i facă să numească păcatul neprihănire, și neprihănirea să o considere păcat. Cât succes a avut această lucrare! De câte ori mustrarea și dezaprobarea sunt aruncate asupra slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu, deoarece ei stau fără teamă în apărarea adevărului! Oamenii care nu sunt altceva decât agenții lui Satana sunt lăudați, lingușiți și priviți chiar ca martiri, în timp ce aceia care trebuiau respectați și susținuți pentru credincioșia lor față de Dumnezeu sunt părăsiți și lăsați singuri, priviți cu neîncredere și bănuială. TV 192.3

Sfințenia falsificată, sfințirea falsă, își fac încă lucrarea de amăgire. Sub diverse forme ele dau pe față același spirit ca și în zilele lui Luther, îndepărtând mintea de la Scripturi și conducându-i pe oameni să urmeze mai degrabă propriile simțăminte și impresii decât să se supună ascultării de Legea lui Dumnezeu. Acesta este unul din planurile cele mai de succes ale lui Satana, de a arunca ocară asupra curăției și adevărului. TV 193.1

Luther a apărat fără teamă Evanghelia de atacurile care au venit din toate părțile. Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit o armă puternică în toate luptele. Cu acest Cuvânt a luptat împotriva autorității uzurpatoare a papei și a filozofiei raționaliste a scolasticilor, în timp ce stătea tare ca o stâncă împotriva fanatismului care căuta să se unească cu Reforma. TV 193.2

Fiecare din aceste elemente împotrivitoare îndepărta în felul său Sfintele Scripturi și înălța înțelepciunea omenească, declarând-o izvor al cunoașterii și al adevărului religios. Raționalismul zeifică rațiunea și face din ea un criteriu pentru religie. Pretinzând că inspirația suveranului pontif a coborât într-o linie neîntreruptă de la apostoli și a rămas neschimbată de-a lungul timpului, romanismul face ca tot felul de absurdități și falsuri să fie ascunse sub sfințenia însărcinării apostolice. Inspirația pretinsă de Münzer și de tovarășii lui nu venea dintr-o sursă mai înaltă decât din capriciile imaginației, iar influența ei submina orice autoritate, omenească sau divină. Creștinismul adevărat primește Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind marele tezaur al adevărului inspirat și piatra de încercare a oricărei inspirații. TV 193.3

După întoarcerea de la Wartburg, Luther a terminat traducerea Noului Testament și Evanghelia a fost dată curând după aceea poporului german în propria limbă. Această traducere a fost primită cu mare bucurie de toți aceia care iubeau adevărul; dar a fost respinsă cu dispreț de aceia care au ales tradițiile omenești și poruncile oamenilor. TV 193.4

Preoții s-au alarmat la gândul că oamenii de rând puteau să discute cu ei preceptele Cuvântului lui Dumnezeu și că urma să fie demascată propria neștiință. Armele rațiunii lor firești erau fără putere în fața săbiei Duhului. Roma și-a strâns întreaga ei autoritate pentru a zădărnici răspândirea Scripturilor; dar atât decretele, anatemele, cât și torturile erau zadarnice. Cu cât se condamna și se interzicea mai mult Biblia, cu atât mai mare era dorința oamenilor de a cunoaște ce îi învață ea în realitate. Toți aceia care puteau să citească erau dornici să studieze personal Cuvântul lui Dumnezeu. Îl luau cu ei, îl citeau, îl reciteau și nu se mulțumeau până când nu învățau pe dinafară părți din el. Noul Testament a fost primit cu mare interes. Văzând aceasta, Luther a început de îndată traducerea Vechiului Testament pe care îl publică fragmentat, pe măsura traducerii lui. TV 194.1

Scrierile lui Luther erau salutate atât în orașe, cât și în cătune. “Ceea ce Luther și prietenii lui traduceau, alții difuzau. Călugării, convinși de ilegalitatea obligațiilor monahale, doreau să schimbe lunga lor viață de inactivitate cu una de efort activ, dar, prea puțin cunoscători ca să predice Cuvântul lui Dumnezeu, ei călătoreau prin provincii, vizitând cătunele și colibele, unde vindeau cărțile lui Luther și ale prietenilor săi. În curând Germania a fost împânzită de acești colportori curajoși.” (Idem, b.9, cap.11) TV 194.2

Aceste scrieri erau studiate cu profund interes de bogați și de săraci, de învățați și de neînvățați. Seara, învățătorii de la școlile sătești le citeau cu glas tare oamenilor adunați în grupe mici la gura sobei. Cu orice efort ce era făcut, mulți erau convinși de adevăr și, primind Cuvântul cu bucurie, duceau la rândul lor veștile bune și altora. TV 194.3

Se împlineau cuvintele Inspirației: “Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate”. (Psalmii 119, 130). Studiul Scripturilor producea o schimbare puternică în mintea și inima oamenilor. Până atunci, dominația papală pusese peste supușii ei un jug de fier care-i ținuse în neștiință și degradare. O practică superstițioasă a formelor de cult fusese menținută cu strictețe; dar în tot serviciul lor, inima și mintea nu avuseseră aproape nici o participare. Predicarea lui Luther, prezentând adevărurile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, și apoi chiar Cuvântul însuși, pus în mâinile oamenilor de rând, au trezit puterile lor adormite, au înnobilat și curățit natura lor spirituală, au dat o nouă putere și o vigoare proaspătă minții. TV 194.4

Persoane de toate categoriile erau văzute cu Biblia în mână, apărând învățăturile Reformei. Papistașii, care lăsaseră studiul Scripturilor pe seama preoților și a călugărilor, îi chemau acum să apară în față și să respingă noile învățături. Dar necunoscând nici Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu, preoții și călugării erau învinși de aceia pe care ei îi declaraseră ca neînvățați și eretici. “Din nefericire”, spunea un scriitor catolic, “Luther i-a îndemnat pe urmașii lui să nu-și pună încrederea în nici o altă revelație decât în Sfânta Scriptură”. (D'Aubigne, b.9, cap.11). Mulțimi de oameni se adunau să audă adevărul apărat de bărbați cu puțină instruire și chiar discutat de ei cu teologi învățați și elocvenți. Ignoranța vrednică de rușine a acestor bărbați mari era manifestată atunci când argumentele lor erau întâmpinate cu învățăturile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu. Muncitorii, soldații, femeile și chiar copiii cunoșteau mai bine învățăturile Bibliei decât preoții și doctorii învățați. TV 195.1

Contrastul dintre ucenicii Evangheliei și susținătorii superstițiilor papale nu era mai mic în rândurile învățaților decât între oamenii de rând.... “Împotriva apărătorilor în vârstă ai ierarhiei papale, care neglijaseră studiul limbilor și cultivarea literaturii ... era acum un tineret nobil, devotat studiului, cercetării Scripturii și familiarizat cu operele antichității. Având o minte activă, un suflet nobil și o inimă întreprinzătoare, acești tineri au acumulat în scurtă vreme atâtea cunoștințe, încât mult timp nimeni nu se putea măsura cu ei.... Ca urmare, atunci când acești tineri apărători ai Reformei se întâlneau cu învățații Romei, în orice adunare, îi atacau cu atâta ușurință și siguranță, încât acești bărbați ignoranți ezitau, se încurcau și cădeau într-un meritat dispreț, în ochii tuturor.” (Idem, b.9, cap.11) TV 195.2

Când clerul roman a văzut că numărul credincioșilor săi scădea mereu, a recurs la ajutorul autorităților și, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziție, a încercat să-i aducă înapoi pe ascultătorii săi. Dar oamenii găsiseră în noile învățături ceea ce lipsea sufletului lor și au întors spatele acelora care îi hrăniseră atâta vreme cu pleava fără valoare a ritualurilor superstițioase și ale tradițiilor omenești. TV 196.1

Atunci când a început persecuția împotriva învățătorilor adevărului, ei au luat aminte la cuvintele lui Hristos: “Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiți în alta”. (Matei 10, 23). Lumina pătrundea peste tot. Fugarii găseau peste tot o ușă deschisă primitoare și rămânând acolo Îl predicau pe Hristos, uneori în biserică sau, dacă li se refuza aceasta, în case particulare sau în aer liber. Locul unde puteau avea ascultători era consacrat ca templu. Adevărul vestit cu atâta energie și siguranță se răspândea cu o putere de neînvins. TV 196.2

În zadar au fost chemate autoritățile civile și religioase să stârpească erezia. În zadar au recurs la închisoare, tortură, foc și sabie. Mii de credincioși și-au pecetluit credința cu sângele lor, dar cu toate acestea lucrarea înainta. Persecuția slujea doar la răspândirea adevărului, iar fanatismul, pe care Satana a încercat să-l unească cu acesta, a contribuit și mai mult la accentuarea contrastului dintre lucrarea lui Satana și lucrarea lui Dumnezeu. TV 196.3