Tragedia veacurilor

16/44

Capitolul 15 — Biblia și Revoluția Franceză

Prezentând oamenilor o Biblie deschisă, Reforma a bătut, în secolul al XVI-lea, la ușa tuturor țărilor Europei. Unele popoare au primit-o cu bucurie, ca pe un sol al Cerului. Dar în alte țări, papalitatea reușise într-o mare măsură să-i oprească intrarea; astfel că lumina cunoașterii Bibliei, cu influențele ei înălțătoare, a fost aproape cu totul îndepărtată. Într-una din aceste țări, cu toate că lumina a putut pătrunde, ea a fost umbrită totuși de întuneric. Timp de veacuri, adevărul și rătăcirea s-au luptat acolo pentru întâietate. În cele din urmă răul a învins, iar adevărul Cerului a fost alungat. “Și judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina.” (Ioan 3, 19). Națiunea a fost lăsată să culeagă urmările drumului pe care și l-a ales. Puterea Duhului lui Dumnezeu a fost retrasă de la un popor care a disprețuit darul harului Său. Răului i-a fost îngăduit să ajungă la maturitate și toată lumea a văzut rodul respingerii de bunăvoie a luminii. TV 265.1

Războiul împotriva Bibliei, purtat atât de multe veacuri în Franța, a culminat cu scenele Revoluției. Acea răbufnire teribilă n-a fost decât urmarea firească a prigonirii pe care Roma a dus-o împotriva Scripturilor [(vezi note suplimentare)]. Aceasta a prezentat cea mai izbitoare ilustrare la care lumea a fost martoră vreodată, cu privire la efectele modului de a lucra al papalității — o ilustrare a urmărilor către care, timp de peste o mie de ani, s-au îndreptat învățăturile bisericii Romei. TV 265.2

Prigonirea Scripturilor în timpul perioadei de supremație papală a fost prevestită de profeți, iar cartea Apocalipsei arată și urmările teribile care aveau să vină, îndeosebi peste Franța, din partea stăpânirii “omului fărădelegii”. TV 266.1

Îngerul Domnului a zis: “Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să proorocească, îmbrăcați în saci, o mie două sute șaizeci de zile. Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî. Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă ‘Sodoma’ și ‘Egipt’, unde a fost răstignit și Domnul lor. Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei, și s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.” (Apocalipsa 11, 2-11) TV 266.2

Perioadele menționate aici — “patruzeci și două de luni” și “o mie două sute șaizeci de zile” — reprezintă timpul în care biserica lui Hristos avea să sufere persecuția din partea Romei. Cei 1260 de ani ai supremației papale au început în anul 538 și s-au terminat în anul 1798 [(vezi note suplimentare)]. La data aceasta, armata franceză a intrat în Roma și l-a făcut prizonier pe papa, care a murit în exil. Deși la scurtă vreme după aceea a fost ales un nou papă, ierarhia papală n-a mai ajuns niciodată să dețină puterea pe care o avusese mai înainte. TV 266.3

Persecutarea bisericii n-a continuat în toată perioada de 1260 de ani. Dumnezeu, din milă față de poporul Său, a scurtat timpul încercării lor grele. Prevăzând marea strâmtorarea care urma să cadă asupra bisericii, Mântuitorul spunea: “Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate”. (Matei 24, 22). Datorită influenței Reformei, persecuția s-a încheiat înainte de anul 1798. TV 266.4

Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: “Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului”. “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, și o lumină pe cărarea mea.” (Apocalipsa 11, 4; Psalmii 119, 105). Cei doi martori reprezintă Scripturile Vechiului și Noului Testament. Amândouă sunt Testimonies importante cu privire la originea și perpetuitatea Legii lui Dumnezeu. Amândouă mărturisesc despre Planul de Mântuire. Tipurile, jertfele și profețiile Vechiului Testament arată înainte către Mântuitorul care avea să vină. Evangheliile și epistolele Noului Testament vorbesc despre un Mântuitor care a venit exact în felul profetizat, prin tip și prin profeție. TV 267.1

“Ei vor prooroci o mie două sute șaizeci de zile, îmbrăcați în saci.” În cea mai mare parte a acestei perioade de timp, acești martori ai lui Dumnezeu au fost ținuți într-o stare de întunecime. Puterea papală a căutat să ascundă de popor cuvântul adevărului și le-a pus înainte martori falși care să le contrazică mărturia [(vezi note suplimentare)]. Atunci când Biblia a fost proscrisă de către autoritatea religioasă și cea civilă, când mărturia ei a fost falsificată și a fost făcut orice efort pe care oamenii și demonii l-au putut inventa pentru a întoarce mintea oamenilor de la ea, când cei care îndrăzneau să vestească adevărurile sfinte erau alungați, trădați, chinuiți, arși în celulele închisorii, martirizați pentru credința lor sau obligați să fugă în fortărețele munților, în peșterile și gropile pământului — atunci cei doi martori credincioși au proorocit îmbrăcați în saci. Cu toate acestea și-au continuat mărturia în toată perioada celor 1260 de ani. În timpurile cele mai întunecate, au fost oameni credincioși care au iubit Cuvântul lui Dumnezeu și erau zeloși pentru onoarea Sa. Acestor slujitori credincioși le-a fost dată înțelepciunea, puterea și autoritatea să facă cunoscut adevărul Său în tot acest timp. TV 267.2

“Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care îi mistuie pe vrăjmașii lor; și dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta”. (Apocalipsa 11, 5). Oamenii nu pot călca Cuvântul lui Dumnezeu fără să fie pedepsiți. Înțelesul acestei declarații grozave este arătat în ultimul capitol al Apocalipsei: “Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta”. (Apocalipsa 22, 18.19) TV 268.1

Așa sună avertizările pe care Dumnezeu le-a dat pentru a-i apăra pe oameni împotriva oricărei schimbări de orice natură a ceea ce El a descoperit sau a poruncit. Aceste avertizări solemne se aplică tuturor acelora care prin influența lor îi fac pe oameni să privească cu ușurință Legea lui Dumnezeu. Ele vor trebui să-i facă să se teamă și să tremure pe aceia care socotesc cu ușurătate că este o problemă lipsită de importanță a asculta sau nu de Legea lui Dumnezeu. Toți aceia care-și înalță părerile lor mai presus de descoperirea divină, toți aceia care vor schimba înțelesul clar al Scripturii pentru a urma propria comoditate sau pentru a se conforma lumii își asumă o răspundere înfricoșată. Cuvântul scris, Legea lui Dumnezeu, va măsura caracterul oricărui om și îi va condamna pe toți aceia pe care această judecată fără greș îi va găsi cu lipsă. TV 268.2

“Când își vor fi sfârșit mărturia lor”. Perioada în care cei doi martori urmau să proorocească în saci s-a încheiat în anul 1798. Pe măsură ce se apropiau de încheierea lucrării săvârșite în întuneric, împotriva lor urma să se facă un război de către puterea reprezentată prin “fiara care se ridică din abis”. În multe din țările Europei, puterile care conduseseră în biserică și în stat timp de veacuri au fost stăpânite de Satana prin intermediul papalității. Dar aici este scoasă în evidență o nouă manifestare a puterii satanice. TV 268.3

Politica Romei fusese ca, sub pretinsul respect față de Biblie, să o țină sigilată într-o limbă necunoscută și ascunsă de popor. Sub dominația ei, martorii au proorocit “îmbrăcați în saci”. Dar o altă putere — fiara din abis — urma să se ridice pentru a duce un război fățiș împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. TV 269.1

“Cetatea cea mare”, pe ale cărei străzi au fost omorâți martorii și unde zac trupurile lor, este Egiptul “spiritual”. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existența viului Dumnezeu și s-a împotrivit poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă și mai arogantă împotriva autorității Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: “Cine este Domnul ca să iau seama la glasul Lui și să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece”. (Exod 5, 2). Aceasta însemnă ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei respingeri asemănătoare a pretențiilor viului Dumnezeu și urma să manifeste un spirit asemănător de necredință și dispreț. “Cetatea cea mare” mai este comparată spiritual și cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Și acest păcat urma să fie o caracteristică proeminentă a națiunii care trebuia să împlinească specificările acestei profeții. TV 269.2

După cuvintele profetului, cu puțin înainte de anul 1798, o putere de origine și caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Și în țara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon și destrăbălarea Sodomei. TV 269.3

Această profeție și-a găsit împlinirea cea mai exactă și mai izbitoare în istoria Franței. În timpul Revoluției, în anul 1793, “lumea a auzit pentru prima dată despre o adunare de bărbați, născuți și educați în mijlocul civilizației, care-și asumau dreptul de a conduce una dintre națiunile cele mai nobile ale Europei, că își uneau cu toții glasul pentru a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primește sufletul omenesc și că au renunțat în unanimitate la credința și adorarea lui Dumnezeu”. (Sir Walter Scott, Life of Napoleon, vol.I, cap.17). “Franța este singura națiune în dreptul căreia se păstrează raportul autentic că un popor și-a ridicat mâna în răzvrătire deschisă împotriva Autorului universului. Au existat și continuă să existe mulți alți hulitori, mulți necredincioși, în Anglia, în Germania, în Spania și peste tot; dar Franța rămâne deosebită în istoria lumii ca fiind singurul stat care, prin hotărârea adunării ei legislative, s-a pronunțat că Dumnezeu nu există și la auzirea acestei vești toată populația capitalei și o mare majoritate din alte părți, atât femei, cât și bărbați, au dansat și au cântat de bucurie acceptând declarația” (Blackwood's Magazine, November 1870). TV 269.4

Franța a prezentat și caracteristicile care s-au manifestat îndeosebi în Sodoma. În timpul Revoluției, s-a manifestat o stricăciune și o decădere a moralității asemănătoare cu aceea care a adus distrugerea asupra cetăților din câmpie. Un istoric prezintă laolaltă ateismul și depravarea Franței, așa cum sunt redate în profeție: “Strâns legată de aceste legi care afectau religia, era aceea care desființa legătura de căsătorie — cel mai sfânt angajament pe care-l pot face ființele omenești, a cărui durabilitate duce cu toată puterea la consolidarea societății — reducând-o la un simplu contract civil cu un caracter trecător, în care cei doi se pot angaja și pe care îl pot părăsi după bunul lor plac.... Dacă demonii s-ar fi apucat să descopere o cale de a distruge cu cel mai mare efect tot ce este venerabil, plăcut, sau permanent în viața conjugală și să obțină în același timp asigurarea că paguba morală pe care avea de gând să o producă va fi perpetuată de la o generație la alta, ei n-ar fi inventat un plan mai cu efect decât degradarea legământului căsătoriei.... Sophie Arnoult, o actriță vestită pentru spiritul ei batjocoritor, a descris căsătoria republicană liberă ca fiind ‘sacramentul adulterului’”. (Scott, vol.I, cap.17) TV 270.1

“Acolo unde a fost răstignit și Domnul nostru”; și această specificare a profeției a fost împlinită de Franța. În nici o altă țară spiritul vrăjmășiei împotriva lui Hristos n-a fost manifestat în chip mai izbitor. În nici o altă țară n-a întâmpinat adevărul o împotrivire mai crudă și mai insuportabilă. În persecuția pe care Franța a declanșat-o asupra mărturisitorilor Evangheliei, ea L-a răstignit pe Domnul Hristos în persoana ucenicilor Săi. TV 271.1

Veac după veac fusese vărsat sângele sfinților. În timp ce valdenzii își dădeau viața în munții Piemontului “pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus Hristos”, o mărturie asemănătoare în favoarea adevărului era dată de frații lor albigenzi în Franța. Iar în zilele Reformei, adepții ei au fost dați morții în chinuri groaznice. Regi și nobili, doamne de origine înaltă și fete delicate, mândria și noblețea națiunii, și-au desfătat privirile cu suferințele martirilor lui Isus. Hughenoții cei curajoși, luptând pentru acele drepturi pe care sufletul omenesc le socotește cele mai sfinte, și-au vărsat sângele pe multe câmpuri de bătaie. Protestanții care erau scoși în afara legii, pe capul lor fiind pus un premiu, erau vânați ca fiarele sălbatice. TV 271.2

“Biserica din pustie”, puținii urmași ai vechilor creștini care mai rămăseseră în Franța în secolul XVIII, ascunzându-se în munții din sud, țineau încă credința părinților lor. Când îndrăzneau să se întâlnească noaptea pe coastele munților sau în luminișuri singuratice, erau urmăriți de ostași și târâți în sclavie pe viață la galere. Cei mai curați, cei mai nobili și distinși, cei mai inteligenți bărbați ai Franței erau legați în lanțuri, în chinuri groaznice, între hoți și asasini (vezi Wylie, b.22, cap.6). Alții, tratați mai cu milă, erau împușcați cu sânge rece, în timp ce, neînarmați și neajutorați, cădeau în genunchi la rugăciune. Sute de oameni în vârstă, femei fără apărare și copii nevinovați erau lăsați morți la locul lor de întâlnire. Străbătând munții sau pădurile unde obișnuiau să se adune ei, nu era ceva neobișnuit ca “la fiecare pas să se găsească trupuri moarte împunse de sabie și presărate pe pajiști și corpuri spânzurate atârnând de copaci”. Țara lor, pustiită de sabie, de secure și de rug, “a fost transformată într-un pustiu imens, întunecat”. “Aceste atrocități n-au fost decretate în evul mediu, ci în epoca strălucită a lui Ludovic al XIV-lea. Atunci când era cultivată știința, literatura se dezvolta, teologii de la curte și din capitală erau oameni învățați și elocvenți și se lăudau în mare măsură că sunt plini de darul blândeții și al milei.” (Idem, b.22, cap.7) TV 271.3

Dar fapta cea mai întunecată din catalogul negru al crimei, cea mai groaznică dintre faptele demonice din toate veacurile a fost masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Lumea își mai amintește cu groază și dezgust scenele acelui măcel laș și crud. Regele Franței, îndemnat de preoții și prelații Romei, și-a pus pecetea pe acea dezgustătoare crimă. Un clopot sunând la miezul nopții a fost semnalul pentru măcel. Mii de protestanți, care dormeau liniștiți în casele lor încrezându-se în sinceritatea făgăduinței regelui, au fost târâți afară fără nici un avertisment și uciși cu sânge rece. TV 272.1

Așa cum Hristos a fost conducătorul nevăzut al poporului Său din robia Egiptului, tot așa a fost Satana conducătorul nevăzut al supușilor lui în această lucrare groaznică a înmulțirii martirilor. Timp de șapte zile a continuat masacrul în Paris, dintre care primele trei zile cu o furie de neimaginat. Și nu s-a mărginit numai la oraș, ci dintr-o poruncă specială a regelui s-a extins în toate provinciile și orașele unde se găseau protestanți. Nu s-a cruțat nici vârsta, nici sexul. Nu era scutit nici copilașul nevinovat și nici bărbatul cu părul cărunt. Nobil și țăran, bătrân și tânăr, mamă și copil erau uciși laolaltă. Masacrul a continuat în toată Franța timp de două luni, când aproape șaptezeci de mii de suflete, floarea națiunii, au pierit. TV 272.2

“Când vestea despre masacru a ajuns la Roma, bucuria clerului n-a cunoscut limite. Cardinalul de Lorena a răsplătit pe un sol cu o mie de coroane; tunul din St. Angelo a tras o salvă în semn de salut vesel; iar clopotele au sunat în toate clopotnițele; focurile artificiilor au schimbat noaptea în zi; iar papa Grigore al XIII-lea, însoțit de cardinali și de alți demnitari bisericești, a făcut o procesiune lungă la biserica Sf. Ludovic, unde Cardinalul de Lorena a cântat un Te Deum.... A fost bătută și o medalie pentru a comemora masacrul, iar la Vatican se pot vedea și azi fresce ale lui Vasari, descriind uciderea amiralului, regele în consiliu plănuind masacrul și masacrul însuși. Papa Grigore i-a trimis lui Carol decorația Trandafirul de aur, iar la patru luni după masacru ... a ascultat cu mulțumire de sine predica unui preot francez ... care a vorbit despre ‘ziua aceea atât de plină de fericire și de bucurie, când sfântul părinte a primit veștile și a mers cu solemnitate să aducă mulțumiri lui Dumnezeu și Sf. Ludovic.’” (Henry White, The Massacre of Sf. Bartholomew, cap.14, p. 34) TV 272.3

Același spirit care a inspirat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu a condus și scenele Revoluției. Isus Hristos a fost declarat înșelător și strigătul unanim al necredincioșilor francezi era: “Să zdrobim infamul”, adică pe Hristos. Batjocurile cele mai înjositoare împotriva Cerului și nelegiuirea dezgustătoare mergeau mână în mână, iar oamenii cei mai josnici, monștrii cei mai dedați cruzimii și viciului, erau cei mai înălțați. În toate acestea omagiul suprem era dat lui Satana; în timp ce Isus Hristos, personificarea adevărului, a curăției și iubirii neegoiste, era răstignit. TV 273.1

“Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.” Puterea ateistă care a condus Franța în timpul Revoluției și domniei terorii a declarat un așa război împotriva lui Dumnezeu și a Sfântului Său Cuvânt cum lumea n-a mai văzut niciodată. Închinarea la Dumnezeu a fost interzisă de Adunarea Națională. Bibliile au fost adunate și arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreț. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Instituțiile Bibliei au fost desființate. Ziua de odihnă săptămânală a fost îndepărtată și în locul ei fiecare a zecea zi a fost destinată hulei și veseliei. Botezul și Cina Domnului au fost interzise. Iar anunțurile, plasate la vedere în locurile de înmormântare declarau că moartea este un somn veșnic. TV 273.2

Teama de Dumnezeu a fost declarată a nu fi deloc începutul înțelepciunii, ci începutul nebuniei. Orice cult religios a fost interzis, în afară de acela al libertății și al patriei. “Episcopului constituțional al Parisului i-a fost încredințat să joace rolul principal în cea mai nereușită și scandaloasă comedie care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări naționale.... El a apărut îmbrăcat în veșmintele preoțești, pentru a declara înaintea convenției că religia pe care o predicase atâția ani era din toate punctele de vedere o invenție a preoților, care nu avea temelie nici în istorie și nici în adevărul sfânt. El a tăgăduit în termeni solemni și clari existența Dumnezeirii, slujirii căreia fusese consacrat, și s-a dedicat pentru viitor adorării libertății, egalității, virtuții și moralității. Apoi a depus pe masă insignele episcopale și a primit îmbrățișarea frățească din partea președintelui convenției. Câțiva preoți renegați au urmat exemplul acestui prelat.” (Scott, vol. I, Pagina. 17) TV 274.1

“Și locuitorii pământului se vor bucura de ei, și se vor veseli; și își vor trimite daruri unul altuia; pentru că cei doi prooroci îi chinuiseră pe locuitorii pământului”. Franța cea necredincioasă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu zăcea mort pe străzile ei, iar aceia care urâseră cerințele și restricțiile Legii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie. Oamenii Îl sfidau pe față pe Regele cerului. Ca și păcătoșii din vechime, ei strigau: “Ce ar putea să știe Dumnezeu și ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt”. (Psalmii 73, 11) TV 274.2

Cu o îndrăzneală hulitoare, peste putință de a fi crezută, unul dintre preoții noii ordini spunea: “Dumnezeule, dacă exiști, răzbună-Ți numele ofensat. Te provoc la luptă! Rămâi tăcut; nu îndrăznești să arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede în existența Ta?” (Lacretelle, History, vol. 2, p. 309; în Sir Archibald Alison, History of Europe, vol. 1, cap.10). Ce ecou constituie aceste cuvinte ale întrebării lui Faraon: “Cine este Dumnezeu ca să ascult de glasul Lui? Eu nu-L cunosc pe Dumnezeu!” TV 274.3

“Nebunul zice în inima lui: ‘Nu este Dumnezeu!’” (Psalmii 14, 1). Iar Domnul declară cu privire la cei care strică adevărul: “Nebunia lor se va da pe față înaintea tuturor”. (2 Timotei 3, 9). După ce Franța a renunțat la închinarea față de viul Dumnezeu, la “Cel Preaînalt care umple veșnicia”, n-a trecut decât puțină vreme până când ea a decăzut într-o idolatrie înjositoare prin închinarea la Zeița Rațiunii, în persoana unei femei desfrânate. Și aceasta în adunarea reprezentativă a națiunii cu ajutorul celei mai înalte autorități civile și legislative! Un istoric spunea: “Una dintre ceremoniile acestui timp nesănătos rămâne fără egal pentru absurditatea ei unită cu lipsa de respect. Porțile Convenției au fost deschise pentru a face loc trecerii unei grupe de cântăreți, în urma căreia au intrat într-o procesiune solemnă membrii consiliului municipal, cântând un imn în cinstea libertății și însoțind, ca obiect al cultului lor viitor, o femeie acoperită cu un voal, pe care au numit-o Zeița Rațiunii. După ce a fost adusă înăuntru, a fost descoperită cu mare pompă și așezată la dreapta președintelui, când a fost recunoscută de toți ca fiind o dansatoare de la Operă.... Acestei femei, considerată ca cea mai bună reprezentare a rațiunii căreia se închinau, Convenția Națională a Franței i-a adus adorare publică. TV 275.1

Această mascaradă ridicolă și nelegiuită a avut un puternic ecou, iar instalarea Zeiței Rațiunii a fost repetată și imitată în toată Franța, în provincii în care locuitorii doreau să fie la același nivel cu mai marii Revoluției.” (Scott, vol. 1, cap.17) TV 275.2

“Oratorul care a introdus cultul Rațiunii a spus: ‘Legislatori! Fanatismul a făcut loc Rațiunii. Ochii lui încețoșați n-au putut suporta strălucirea luminii. Astăzi, o mulțime imensă s-a adunat sub aceste arcade gotice care, pentru prima oară, s-au făcut ecoul adevărului. Acolo francezii au sărbătorit singurul cult adevărat — acela al Libertății, al Rațiunii. Acolo am dat chip dorințelor pentru prosperitatea puterii Republicii. Acolo am părăsit idolii neînsuflețiți în favoarea Rațiunii, a acestui chip însuflețit, capodopera naturii’” (M.A. Thiers, History of the French Revolution, vol. 2, pp. 370, 371). TV 275.3

Când zeița a fost adusă înaintea Convenției, președintele a luat-o de mână și, îndreptându-se către adunare, a spus: “Muritori, încetați să mai tremurați înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care temerile voastre L-au creat. De azi înainte să nu mai recunoașteți nici o divinitate în afară de Rațiune. Vă prezint aici icoana cea mai nobilă și cea mai curată a ei; dacă trebuie să aveți idoli, jertfiți numai unora ca aceasta.... Cazi înaintea Augustului Senat al Libertății, o, voal al Rațiunii! TV 276.1

După ce a fost îmbrățișată de președinte, zeița a fost urcată pe un car măreț și condusă în mijlocul unei mulțimi la catedrala Notre Dame, pentru a lua locul Dumnezeirii. Acolo a fost așezată pe un altar înalt și a primit adorarea tuturor celor prezenți.” (Alison, vol. 1, cap.10) TV 276.2

Această ceremonie a fost urmată, nu peste multă vreme, de arderea în public a Bibliei. Într-o împrejurare, “Societatea Populară a Muzeului” a intrat în sala primăriei, strigând: “Trăiască Rațiunea!” și ducând într-un vârf de băț resturile încă fumegânde ale câtorva cărți, printre altele breviare, misse, Vechi și Noi Testamente, care “au ispășit într-un foc mare”, a spus președintele, “toate nebuniile la care ele i-au condus vreodată pe oameni ca să le comită.” (Journal of Paris, 1793, nr.318. Citat în Buchez-Roux, Collection of Parliamentary History, vol. 30, pp. 200, 201.) TV 276.3

Papalitatea a fost aceea care a început lucrarea pe care ateismul a completat-o. Politica Romei a adus acele stări sociale, politice și religioase care au grăbit ruina Franței. Referindu-se la ororile Revoluției, unii scriitori spun că aceste excese trebuie trecute în contul tronului și al bisericii (vezi notele suplimentare). Pe bună dreptate ele trebuiau trecute pe seama bisericii. Papalitatea a otrăvit mintea regilor împotriva Reformei, ca fiind un dușman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii și armoniei națiunii. Geniul Romei a fost acela care, pe calea aceasta, a inspirat cruzimea cea mai grozavă și persecuția cea mai aspră care a pornit de la tronul regal. TV 276.4

Duhul libertății a izvorât din Biblie. Oriunde Evanghelia a fost primită, mintea oamenilor a fost trezită. Astfel că oamenii au început să lepede cătușele care-i ținuseră ca sclavi ai ignoranței, viciului și superstiției. Au început să gândească și să acționeze ca oameni. Dar monarhii au văzut lucrul acesta și s-au temut din cauza despotismului lor. TV 277.1

Roma s-a grăbit să trezească temerile lor geloase. Papa spunea regentului Franței, în anul 1525: “Această manie (protestantismul) nu numai că va zădărnici și va distruge religia, ci va distruge toate țările, nobilimea, legile, ordinea și rangurile”. (G. de Felice, History of the Protestants of France b.1, cap.2, par.8). Câțiva ani mai târziu, un nunțiu papal îl avertiza pe rege: “Sire, nu te lăsa amăgit. Protestanții vor dărâma toată ordinea religioasă și civilă.... Tronul este în aceeași primejdie ca și altarul.... Introducerea unei religii noi trebuie în mod necesar să introducă și o conducere nouă.” (D'Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.36). Și teologii făceau apel la prejudecățile poporului, declarând că învățătura protestantă “îi incită pe oameni spre ciudățenii și spre nebunie; ea îl jefuiește pe rege de dragostea devotată a supușilor și devastează atât statul, cât și biserica”. În felul acesta Roma a reușit să ridice Franța împotriva Reformei. “Astfel, sabia persecuției a fost scoasă din teacă pentru prima oară în Franța, pentru susținerea tronului, pentru ocrotirea nobililor și pentru menținerea legilor.” (Wylie, b.13, cap.4) TV 277.2

Conducătorii țării însă n-au prevăzut câtuși de puțin rezultatele acestei politici fatale. Învățătura Bibliei ar fi sădit în mintea și în inima oamenilor acele principii de dreptate, cumpătare, adevăr, echitate și bunătate, care sunt însăși piatra unghiulară a prosperității națiunii. “Neprihănirea înalță o națiune.” Prin ea “se întărește un scaun de domnie”. (Proverbe 14, 34; 16, 12). “Lucrarea neprihănirii va fi pacea”; iar urmarea: “odihna și liniștea pe vecie.” (Isaia 32, 17). Acela care ascultă de Legea divină va respecta cu toată conștiinciozitatea legile țării lui. Acela care se teme de Dumnezeu îl va onora pe împărat în exercitarea oricărei autorități drepte și legitime. Dar nefericita Franță a interzis Biblia și i-a alungat pe ucenicii ei. Veac după veac, bărbați cu principii și integritate, bărbați cu ascuțime intelectuală și putere morală, care au avut curajul să-și susțină convingerea și credința, să sufere pentru adevăr timp de veacuri, acești bărbați au trudit ca sclavi pe galere, au pierit pe rug sau au putrezit în celulele închisorilor. Mii și mii de oameni și-au găsit salvarea prin fugă; și aceasta a continuat timp de două sute cincizeci de ani după ivirea Reformei. TV 277.3

N-a fost nici o generație de francezi, în timpul acelei perioade lungi, care să nu-i fi văzut pe ucenicii Evangheliei fugind dinaintea furiei nebune a prigonitorilor și ducând cu ei inteligența, artele, hărnicia și ordinea, în care ei, ca o lege, excelaseră mai înainte, pentru a îmbogăți țările în care și-au găsit azil. Și pe măsură ce îmbogățeau alte țări cu aceste daruri bune, lipseau de ele propria țară. Dacă tot ce a fost alungat ar fi rămas în Franța, dacă în acești trei sute de ani priceperea și hărnicia exilaților ar fi cultivat solul ei, dacă în timpul acestor trei sute de ani măiestria și arta lor ar fi contribuit la dezvoltarea meșteșugurilor, dacă în timpul acestor trei sute de ani geniul lor creator și puterea lor analitică i-ar fi îmbogățit literatura și i-ar fi dezvoltat știința, dacă înțelepciunea lor ar fi călăuzit consiliile ei, curajul lor ar fi purtat luptele ei, echitatea lor ar fi modelat legile ei, iar religia Bibliei ar fi întărit inteligența și ar fi călăuzit conștiința poporului ei, cât de mare ar fi fost gloria Franței! Ce țară mare, prosperă și fericită ar fi fost ea, un model pentru toate națiunile! TV 278.1

“Dar un fanatism orb și încăpățânat i-a alungat de pe pământul ei pe toți învățătorii virtuții, toți apărătorii ordinii, pe toți susținătorii sinceri ai tronului; ea a spus bărbaților care ar fi făcut din țara lor ‘o slavă și un renume’ pe pământ: ‘Alegeți între rug și exil!’ În cele din urmă, ruina statului a fost totală; n-a mai rămas conștiință care să fie proscrisă, nici religie care să fie târâtă la rug și nici patriotism care să fie exilat.” (Wylie, b.13, cap.20). Iar Revoluția, cu toate ororile ei, a fost consecința tragică. TV 279.1

“Plecarea hughenoților a fost marcată în Franța de o decădere generală. Orașe meșteșugărești înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăți, stagnarea intelectuală și decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobișnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci și s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluției, două sute de mii de săraci cerșeau pâinea din mâna regelui. Numai iezuiții prosperau într-o țară în plină decădere și conduceau cu o tiranie groaznică bisericile și școlile, închisorile și galerele”. TV 279.2

Evanghelia ar fi adus Franței soluția acelor probleme politice și sociale care dădeau de lucru clerului, regelui și legiuitorilor ei și care, în cele din urmă, au aruncat națiunea în anarhie și ruină. Dar sub stăpânirea Romei poporul a uitat binecuvântatele lecții de jertfire de sine și de iubire neegoistă ale Mântuitorului lor. Oamenii fuseseră îndepărtați de la practicarea sacrificiului de sine pentru binele altora. Cel bogat nu mai primea nici o mustrare pentru apăsarea săracului, iar săracul nu găsea nici un ajutor în sărăcia și degradarea lui. Egoismul celor bogați și puternici devenise din ce în ce mai bătător la ochi și mai apăsător. Timp de veacuri, lăcomia și imoralitatea nobilimii au dus la exploatarea nemiloasă a țăranului. Cel bogat nedreptățea pe cel sărac, iar săracul îl ura pe bogat. TV 279.3

În multe provincii proprietățile erau deținute de nobilime, iar clasele muncitoare lucrau pământul în arendă; acestea erau la discreția stăpânilor lor și erau obligate să se supună pretențiilor lor exagerate. Povara susținerii atât a statului, cât și a bisericii cădea asupra claselor mijlocii și de jos, care erau greu apăsate de către autoritățile civile și de cler. “Bunul plac al nobililor era considerat ca lege supremă; fermierii și țăranii puteau muri de foame, căci asupritorilor nu le păsa de acest lucru. Poporul era silit ca la orice mișcare să țină seama de interesul exclusiv al stăpânilor. Viața muncitorilor agricoli era o viață de muncă neîncetată și de mizerie gravă; plângerile lor, dacă ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu dispreț crunt. Tribunalele țineau seama totdeauna de plângerile unui nobil împotriva unui țăran, mita era primită de judecători și cel mai mic capriciu al aristocrației avea putere de lege, în virtutea acestui sistem de corupție generală. Din impozitele stoarse de la populație de către cei puternici, pe de o parte, și de către cler, pe de alta, nici jumătate nu intra în trezoreria regală sau episcopală, ci era risipit în practici imorale. Iar oamenii care îi sărăceau în felul acesta pe semenii lor erau scutiți de impozite și îndreptățiți prin lege sau uzanță la toate slujbele statului. Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni și pentru plăcerile lor milioane de oameni erau condamnați la o viață de deznădejde și degradare” (vezi notele suplimentare). TV 279.4

Curtea regală se dedase luxului și imoralității. Exista prea puțină încredere între popor și conducători. Neîncrederea era amprenta care se vedea pe toate măsurile conducerii, care erau privite ca fiind amăgitoare și egoiste. Cu peste o jumătate de secol înainte de timpul Revoluției, tronul a fost ocupat de Ludovic al XV-lea care, chiar și în acele vremuri grele, s-a caracterizat ca fiind un monarh nepăsător, lipsit de seriozitate și senzual. Cu o aristocrație depravată și crudă și cu o clasă de jos ignorantă și sărăcită, cu statul înglodat în datorii, iar poporul exasperat, nu era necesar un ochi de profet pentru a prevedea un deznodământ teribil și iminent. Față de avertismentele sfătuitorilor lui, regele obișnuia să răspundă: “Încercați să faceți ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu; după ce voi muri poate veni orice”. Zadarnic se insista asupra nevoii unei reforme. Vedea relele, dar nu avea nici curajul și nici puterea pentru a le face față. Nenorocirea care amenința Franța era descrisă foarte bine în răspunsul lui nepăsător și egoist: “După mine potopul!” TV 280.1

Exploatând gelozia regilor și a claselor conducătoare, Roma i-a influențat să-i țină pe oameni în sclavie, bine știind că în felul acesta statul va fi slăbit și nădăjduind că pe calea aceasta îi va înlănțui atât pe conducători, cât și poporul în robia ei. Cu o politică clarvăzătoare, ea și-a dat seama că pentru a-i înrobi pe oameni cu adevărat trebuie încătușate sufletele lor; că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavia lor era să nu le dea libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferința fizică, ce rezulta din procedeele ei, era degradarea morală. Lipsit de Biblie și lăsat pradă învățăturilor fanatismului și egoismului, poporul era încătușat în ignoranță și superstiție, cufundat în viciu, încât era cu totul neînstare să se conducă singur. TV 281.1

Dar deznodământul tuturor acestora a fost cu totul deosebit de ceea ce plănuise Roma. În loc să țină masele în supunere oarbă față de dogmele ei, lucrarea ei a avut ca efect transformarea lor în necredincioși și revoluționari. Ei au ajuns să disprețuiască romanismul și pe preoți. Priveau clerul ca fiind părtaș la apăsarea lor. Singurul dumnezeu pe care-l recunoscuseră era zeul Romei, iar învățătura lui era singura lor religie. Ei priveau lăcomia și cruzimea Romei ca fiind rodul natural al Bibliei, și ca atare nu doreau să aibă parte de ea. TV 281.2

Roma reprezentase greșit caracterul lui Dumnezeu și pervertise cererile Sale, iar acum oamenii lepădau atât Biblia, cât și pe Autorul ei. Ea ceruse o credință oarbă în dogmele ei, sub pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarășii lui au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu cu totul și au răspândit pretutindeni otrava necredinței. Roma îi ținuse pe oameni la pământ, sub călcâiul ei de fier; iar acum masele, degradate și brutalizate în repulsia lor față de tirania ei, au dat la o parte orice restricție. Înfuriați de strălucirea necinstită căreia îi dăduseră atâta vreme închinare, au respins atât adevărul, cât și rătăcirea; și confundând libertatea cu destrăbălarea, robii viciului triumfau în libertatea lor închipuită. TV 281.3

La începutul Revoluției, printr-o concesie a regelui, poporului i-a fost acordată o reprezentare mai numeroasă decât a nobililor împreună cu clerul. În felul acesta balanța puterii era în mâinile lor; dar nu erau pregătiți să o folosească nici cu înțelepciune și nici cu moderație. În graba de a îndrepta relele din cauza cărora suferiseră, s-au hotărât să-și asume refacerea societății. Un popor înrăit din cauza suferinței, a cărui minte era plină de mânie și de amintirile vechilor nedreptăți, s-a hotărât să pună capăt stării de mizerie care ajunsese de nesuportat și să se răzbune pe aceia pe care-i socotea ca autori ai suferințelor lui. Cei năpăstuiți și-au însușit lecția pe care o învățaseră sub tiranie și au devenit opresorii celor care i-au asuprit. TV 282.1

Nefericita Franță culegea în sânge secerișul pe care-l semănase. Teribile au fost urmările supunerii ei față de puterea stăpânitoare a Romei. Chiar acolo unde Franța, sub influența romanismului, înălțase primul rug la începutul Reformei, acolo, revoluția a pus prima ghilotină. Și chiar în locul în care primii martiri ai credinței protestante fuseseră arși în secolul al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în secolul al XVIII-lea. Respingând Evanghelia care i-ar fi adus vindecare, Franța a deschis ușa pentru necredință și ruină. Când restricțiile Legii lui Dumnezeu au fost înlăturate, s-a văzut că legile omului erau neînstare să țină în frâu valurile puternice ale patimii omenești; iar națiunea s-a prăbușit în revoltă și anarhie. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră care este cunoscută în istoria lumii sub numele de Domnia Terorii. Pacea și fericirea au fost alungate din căminele și din inimile oamenilor. Nimeni nu mai era în siguranță. Acela care învingea astăzi era suspectat și condamnat mâine. Violența și desfrâul nu mai cunoșteau margini. TV 282.2

Regele, clerul și nobilii au fost obligați să se supună atrocităților unui popor întărâtat și înnebunit. Setea lui de răzbunare a fost doar stimulată de executarea regelui; iar aceia care hotărâseră moartea lui l-au urmat în scurtă vreme la eșafod. S-a hotărât un măcel general al tuturor acelora care erau bănuiți de ostilitate față de Revoluție. Închisorile care gemeau au ajuns la un moment dat să cuprindă mai mult de două sute de mii de prizonieri. Orașele regatului asistau la scene înspăimântătoare. O partidă a revoluționarilor era împotriva celeilalte, iar Franța a devenit un vast câmp de mase care se luptau, mânate de furia pasiunilor. “În Paris, răscoalele urmau una după alta, iar cetățenii erau împărțiți în nenumărate partide, care păreau că nu au altă țintă decât exterminarea reciprocă.” Și pentru a încorona nenorocirea generală, națiunea a fost implicată într-un război lung și distrugător cu marile puteri ale Europei. “Țara era în pragul falimentului, armatele cereau să li se plătească soldele. Parizienii erau înfometați, provinciile erau pustiite de tâlhari, iar civilizația se prăbușise în anarhie și desfrâu.” TV 283.1

Poporul învățase prea bine lecțiile de cruzime și de tortură pe care Roma le predase cu atâta sârguință. Venise în sfârșit ziua plății. Acum nu ucenicii lui Isus erau aruncați în închisori și târâți la rug. Cu mult înainte, aceștia pieriseră sau fuseseră alungați în exil. Roma necruțătoare simțea acum puterea teribilă a acelora pe care ea îi învățase să aibă plăcere în fapte sângeroase. “Exemplul persecuției, pe care clerul Franței îl afișase timp de multe veacuri, era acum îndreptat asupra lor cu o îndoită asprime. Eșafodurile se înroșeau de sângele preoților. Galerele și închisorile, odinioară înțesate de hughenoți, erau acum pline de persecutorii lor. Pus în lanțuri și trudind la vâsle, clerul romano-catolic a suportat toate acele nenorociri pe care biserica lor le aplicase cu atâta risipă blânzilor eretici.” (vezi notele suplimentare). TV 283.2

“Apoi au venit zilele acelea când au fost aplicate cele mai barbare legi de către cele mai barbare tribunale, când nici un om nu-și putea saluta vecinii sau să-și spună rugăciunile ... fără primejdia de a comite un delict grav, când iscoadele stăteau la pândă în toate colțurile, când ghilotina lucra din greu în fiecare dimineață, când închisorile erau atât de pline ca o corabie de sclavi, când canalele curgeau înspumate de sânge omenesc în Sena.... În timp ce zilnic care întregi încărcate de victime erau duse la execuție pe străzile Parisului, proconsulii, pe care comitetul suveran îi trimisese în departamente, manifestau un exces de cruzime necunoscut nici chiar în capitală. Cuțitul mașinii fatale se ridica și cădea prea încet pentru lucrarea măcelului lor. Șiruri lungi de prizonieri erau împușcați. Erau făcute găuri pe fundul șlepurilor supraaglomerate. Lyonul a fost transformat într-o pustietate. La Arras, chiar și mila crudă a unei morți grabnice a fost refuzată prizonierilor. Pretutindeni de-a lungul Loirei, de la Saumur și până la mare, stoluri mari de ciori se hrăneau din trupurile goale, unite în îmbrățișări hidoase. Nu s-a arătat nici o milă față de sex sau vârstă. Numărul băieților și fetelor sub vârsta de șaptesprezece ani care au fost uciși de acel guvern tiran este socotit cu sutele. Copilași smulși de la sân erau aruncați din suliță în suliță de-a lungul trupelor iacobine (vezi notele suplimentare). Într-un răstimp de zece ani au pierit mulțimi de ființe omenești. TV 284.1

Toate acestea erau așa cum le-a dorit Satana. Aceasta a fost lucrarea pentru care el s-a străduit timp de veacuri. Procedeul lui este înșelăciunea de la început și până la sfârșit, iar scopul lui neabătut este să aducă nenorocire și mizerie peste oameni, să desfigureze și să păteze lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire și de bunăvoință și, în felul acesta, să producă durere în ceruri. Apoi, prin priceperea lui amăgitoare, el orbește mintea oamenilor, conducându-i să arunce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, ca și când toată această nenorocire ar fi consecința planului Creatorului. Tot la fel, atunci când aceia care fuseseră degradați și brutalizați prin puterea lui plină de cruzime își obțin libertatea, el îi îndeamnă la excese și atrocități. Atunci, tabloul acesta de dezmăț fără frâu este declarat de către tirani și opresori ca fiind o ilustrare a urmărilor libertății. TV 284.2

Când rătăcirea îmbrăcată într-o anumită haină este demascată, Satana o maschează într-o altă travestire și mulțimile o primesc cu tot atâta ușurință ca și pe cea dintâi. Atunci când poporul a văzut că romanismul este o amăgire prin care nu-l mai poate duce la călcarea Legii lui Dumnezeu, el i-a determinat să privească orice religie ca fiind o escrocherie, iar Biblia ca pe o legendă; dând la o parte rânduielile divine, poporul s-a predat nelegiuirii fără frâu. TV 285.1

Rătăcirea fatală care a produs atâta nenorocire locuitorilor Franței, a fost necunoașterea acestui mare adevăr, că adevărata libertate se găsește în principiile Legii lui Dumnezeu. ‘O, dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu și fericirea ta ca valurile mării’. ‘Cei răi n-au pace, zice Domnul’. ‘Dar cel ce M-ascultă va locui fără grijă; va trăi liniștit și fără să se teamă de vreun rău.’” (Isaia 48, 18.22; Proverbe 1, 33) TV 285.2

Ateii, necredincioșii și cei apostaziați se împotrivesc și denunță Legea lui Dumnezeu; dar urmările influenței lor dovedesc că buna stare a omului este legată de ascultare din partea lui de principiile divine. Aceia care nu vor să citească lecția în Cartea lui Dumnezeu sunt îndemnați să o citească în istoria popoarelor. TV 285.3

Atunci când Satana a lucrat prin Biserica Romano-Catolică pentru a-i îndepărta pe oameni de la ascultare, a lucrat pe ascuns, iar lucrarea lui a fost atât de bine mascată, încât degradarea și mizeria care au urmat n-au fost socotite ca rod al neascultării. Iar puterea lui a fost atât de mult împiedicată de lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, încât planurile lui n-au ajuns la rezultate depline. Oamenii nu au făcut legătura dintre efect și cauză și în felul acesta n-au descoperit izvorul nenorocirilor lor. Dar în timpul Revoluției, Legea lui Dumnezeu a fost respinsă în mod deschis de către Consiliul Național. Iar în Domnia Terorii care a urmat, acțiunea cauzei și a efectului a putut fi văzută de toți. TV 285.4

Când Franța L-a lepădat în mod fățiș pe Dumnezeu și a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiți și duhurile întunericului au tresăltat pentru îndeplinirea scopului atât de multă vreme dorit — un regat fără restricțiile Legii lui Dumnezeu. Deoarece hotărârea împotriva unei lucrări nelegiuite nu a fost adusă repede la îndeplinire, de aceea, “inima fiilor oamenilor este plină de dorința de a face rău”. (Eclesiastul 8, 11). Dar călcarea unei legi drepte și neprihănite trebuie în mod inevitabil să ducă la nenorocire și ruină. Cu toate că judecățile n-au venit imediat, păcătoșenia oamenilor a lucrat în mod sigur la pieirea lor. Veacurile de apostazie și crimă adunaseră o comoară de mânie pentru ziua plății; iar când nelegiuirea lor a ajuns la culme, cei care L-au disprețuit pe Dumnezeu au învățat prea târziu că este un lucru grozav să calci în picioare răbdarea divină. Spiritul înfrânător al lui Dumnezeu, care pune piedică puterii pline de cruzime a lui Satana, fusese retras în mare măsură și aceluia a cărui singură desfătare este nenorocirea oamenilor i-a fost îngăduit să lucreze în voie. Aceia care aleseseră să slujească revolta au fost lăsați să-i culeagă roadele, până când țara a fost plină de crime prea groaznice pentru ca pana să le descrie. Din provinciile pustiite și din orașele ruinate, s-a auzit un strigăt groaznic — un strigăt de amară deznădejde. Franța a fost zguduită ca de cutremur. Religia, legea, ordinea socială, familia, statul și biserica — toate au fost doborâte la pământ de către mâna nelegiuită care se ridicase împotriva Legii lui Dumnezeu. Un mare adevăr spunea înțeleptul: “Cel nelegiuit va cădea prin nelegiuirea lui”. “Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul și stăruie multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu și au frică de El. Dar cel rău nu este fericit.” (Proverbe 11, 5; Eclesiastul 8, 12.13). “Pentru că au urât știința și n-au ales frica Domnului”, “de aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, și se vor sătura cu sfaturile lor”. (Proverbe 1, 29.31) TV 286.1

Martorii credincioși ai lui Dumnezeu, uciși de puterea hulitoare care “a ieșit din fântâna adâncului”, nu aveau să rămână multă vreme tăcuți. “După trei zile și jumătate, Duhul vieții de la Dumnezeu a intrat în ei și au stat în picioare; o mare frică a apucat pe aceia care i-au văzut.” (Apocalipsa 11, 11). Anul 1793 a fost acela în care decretul care desființa religia creștină și respingea Biblia a fost trecut prin Convenția Națională a Franței. Trei ani și jumătate mai târziu, o rezoluție care anula aceste decrete și care dădea toleranță pentru Scripturi a fost adoptată de aceeași instituție. Lumea a rămas uluită de imensitatea nelegiuirilor pe care a adus-o respingerea descoperirilor sfinte, iar oamenii au recunoscut nevoia de credință în Dumnezeu și în Cuvântul Său ca temelie a virtuții și a moralității. Domnul spune: “Pe cine ai batjocorit și ai ocărât tu? Împotriva cui ți-ai ridicat glasul, și ți-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel” (Isaia 37, 23). “De aceea iată că le arăt, de data aceasta, și-i fac să știe puterea și tăria Mea; și vor cunoaște că Numele Meu este Domnul.”(Ieremia 16, 21) TV 287.1

Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: “Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea: Suiți-vă aici! Și s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmașii lor i-au văzut”. (Apocalipsa 11, 12). Cu toate că Franța s-a războit cu cei doi martori ai lui Dumnezeu, ei au fost onorați ca niciodată mai înainte. În anul 1804, a fost organizată Societatea Biblică pentru Britania și Străinătate. Aceasta a fost urmată de organizații asemănătoare, cu nenumărate ramuri pe continentul european. În anul 1816, a fost întemeiată Societatea Biblică Americană. Când a fost organizată Societatea Britanică, Biblia fusese tipărită și răspândită în 50 de limbi. De atunci a fost tradusă în mai multe sute de limbi și dialecte (vezi notele suplimentare). TV 287.2

Timp de 50 de ani, până în anul 1792, se dăduse puțină atenție misiunilor străine. Nu fusese înființată nici o nouă societate și existau doar câteva biserici care făceau eforturi pentru răspândirea creștinismului în țările păgâne. Dar spre încheierea secolului al XVIII-lea, s-a produs o mare schimbare. Oamenii nu s-au mai mulțumit cu rezultatele raționalismului și și-au dat seama de nevoia descoperirii divine și a unei religii practice. De la această dată, lucrarea misiunilor străine a ajuns la o dezvoltare fără precedent (vezi notele suplimentare). TV 287.3

Progresele tiparului au dat un mare avânt lucrării de răspândire a Bibliei. Mijloacele crescânde de comunicație dintre diferitele țări, dărâmarea vechilor bariere ale prejudecăților și exclusivismului național împreună cu pierderea puterii pământești de către pontiful Romei au deschis calea pentru intrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Timp de câțiva ani, Biblia a fost vândută fără vreo restricție pe străzile Romei și a fost dusă în toate părțile locuite ale globului. TV 288.1

Voltaire cel necredincios a spus o dată cu îngâmfare: “Am obosit să-l tot aud pe oameni repetând că doisprezece bărbați au întemeiat religia creștină. Voi dovedi că un singur om este destul pentru a o distruge”. Au trecut generații întregi de la moartea lui. Milioane de oameni s-au unit în lupta împotriva Bibliei. Dar este departe de a fi distrusă, căci acolo unde în vremea lui Voltaire erau o sută, acum sunt zeci de mii, mai mult, sute de mii de exemplare ale cărții lui Dumnezeu. Cuvintele unui reformator din primele timpuri cu privire la biserica creștină afirmau: “Biblia este o nicovală de care s-au spart multe ciocane”. Domnul zice: “Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; și pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o voi osândi”. (Isaia 54, 17) TV 288.2

“Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” “Toate poruncile Sale sunt sigure. Ele stau tari pentru veșnicie și sunt întemeiate pe adevăr și pe dreptate.” (Isaia 40, 8; Psalmii 111, 7.8). Tot ce este clădit pe autoritatea omului va fi dărâmat; dar ceea ce este întemeiat pe stânca neclintită a Cuvântului lui Dumnezeu va rămâne pentru veșnicie. TV 288.3