Tragedia veacurilor

15/44

Capitolul 14 — Reformatorii englezi de mai târziu

În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă același lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greșeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puțini oameni bogați sau nobili puteau să și-o procure; și mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariției tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea lui greacă și latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greșeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta i-a dus pe mulți din clasele culte la o cunoaștere mai bună a adevărului și a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă într-o mare măsură despărțiți de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârșească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioților lui. TV 245.1

Fiind un cercetător stăruitor și silitor căutător după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament în limba greacă al lui Erasmus. Și-a predicat convingerile fără teamă, susținând că toate învățăturile trebuiau să fie dovedite cu Scripturile. Pretenției papale că biserica a dat Biblia și numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: “Știți cine i-a învățat pe vulturi să-și găsească prada? Ei bine, același Dumnezeu îi învață pe copiii Săi flămânzi să-L găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-ați ascuns de noi; voi sunteți aceia care ardeți pe cei care predică și, dacă ați putea, ați arde și Scripturile”. (D'Aubigne, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4) TV 245.2

Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes; mulți au primit adevărul. Dar preoții s-au alarmat și, de îndată ce el a părăsit localitatea, ei au încercat să-i distrugă lucrarea prin amenințările și calomniile lor. Și prea adesea reușeau. “Ce trebuie făcut?” exclama el. “În timp ce semăn într-un loc, vrăjmașul pustiește câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă ar avea creștinii Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înșelători. Fără Biblie este imposibil să-i întărești pe laici în adevăr.” (Idem, b. 18, cap. 4) TV 246.1

Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. “În templul lui Iehova”, observă el, “psalmii se cântau în limba lui Israel; și Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi?... Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puțină lumină la amiază decât în zori?... Creștinii trebuie să citească Noul Testament în limba maternă”. Dar doctorii și învățătorii bisericii nu se înțelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. “Dar unul susținea una, altul susținea alta.... Și fiecare dintre autori îl contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbește neadevăruri?... În ce mod? Într-adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Idem, b.18, cap.4) TV 246.2

Nu mult după aceea, un învățat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: “Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu decât fără ale papei”. La care Tyndale a răspuns: “Îl sfidez pe papă și toate legile lui; și dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viața, voi face ca un băiat care ține plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine”. (Anderson, Annals of the English Bible, Pag. 19) TV 246.3

Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, așa că s-a apucat imediat de lucru. Persecutat și alungat din locurile natale, a plecat la Londra, unde și-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violența papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, așa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraș, pleca în altul. În cele din urmă, s-a dus la Worms, unde cu câțiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraș vechi, se găseau mulți prieteni ai Reformei și Tyndale și-a continuat acolo lucrarea fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate și chiar în același an a apărut o nouă ediție. TV 246.4

El și-a continuat lucrările cu o neobosită perseverență și seriozitate. Cu toate că autoritățile engleze își păzeau porturile cu cea mai strictă vigilență, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată țara. Papistașii au încercat să înăbușe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii oferiți în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediție nouă, îmbunătățită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea, dacă va dezvălui numele acelora care l-au ajutat să facă față cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preț mare pentru cărțile predate, îl ajutase să meargă înainte cu mult curaj. TV 247.1

Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmașilor săi și o dată a fost întemnițat pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credința lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit i-au înzestrat pe alți viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre. TV 247.2

Latimer susținea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. “Autorul Sfintelor Scripturi”, spunea el, “este Însuși Dumnezeu” “și aceste Scripturi împărtășesc puterea și veșnicia Autorului lor. Nu există rege, împărat, magistrat sau conducător ... care să nu fie obligat să asculte ... de Cuvântul Său”. “Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după ... strămoșii noștri și nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă.” (Hugh Latimer, First Sermon Preached Before King Edward VI) TV 248.1

Barnes și Frith, prieteni credincioși ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi în apărarea adevărului. Au urmat cei doi Ridley și Cranmer. Acești conducători ai Reformei engleze erau bărbați de cultură și majoritatea dintre ei fuseseră apreciați pentru zelul sau credincioșia lor în cercurile romaniștilor. Împotrivirea lor față de papalitate a fost urmarea cunoașterii rătăcirilor “Sfântului Scaun”. Această cunoaștere a tainelor Babilonului a dat o mai mare putere mărturiei lor împotriva lui. TV 248.2

“V-aș pune o întrebare ciudată”, spunea Latimer. “Știți voi care este cel mai zelos episcop și prelat din toată Anglia?... Vă văd ascultând și așteptând să-i pronunț numele, dar vă voi răspunde: este Satana! El nu lipsește niciodată din dioceza lui; căutați-l oricând doriți și el este totdeauna acasă; totdeauna este la lucru. Nu-l veți găsi niciodată lenevind, vă garantez.... Acolo unde locuiește diavolul, afară cu cărțile și sus cu lumânările. La o parte cu Biblia și sus cu mătăniile! La o parte cu lumina Evangheliei și sus cu lumina candelelor, da, chiar și la miezul zilei; ... jos cu crucea lui Hristos și sus cu milosteniile pentru purgatoriu; ... la o parte cu îmbrăcarea celor goi, a celor săraci și neputincioși, sus cu împodobirea icoanelor și cu decorarea măreață a lemnelor și a pietrelor; sus cu tradițiile și legile oamenilor, jos cu tradițiile lui Dumnezeu și cu preasfântul Său Cuvânt.... O, dacă prelații noștri ar fi tot atât de stăruitori în a semăna grâul adevăratei învățături precum este Satana să semene neghina și buruienele.” (Idem, Sermon of the Plough) Marele principiu apărat de acești reformatori — același care fusese susținut de către valdenzi, de Wycliffe, de Jan Huss, de Luther, de Zwingli și de către toți aceia care s-au unit cu ei — era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credință și viață. Ei respingeau dreptul papilor, conciliilor, Părinților bisericești și regilor de a stăpâni conștiința în materie de religie. Biblia era autoritatea lor și prin învățătura sa ei probau toate doctrinele și toate pretențiile. Credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său i-a susținut pe acești oameni sfinți atunci când își dădeau viața pe rug. “Fiți curajoși”, strigă Latimer către tovarășii lui de rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, “prin harul lui Dumnezeu noi vom aprinde astăzi o lumină în Anglia, care nu va putea fi stinsă niciodată”. (Works of Hugh Latimer, vo.I, p. 13) TV 248.3

În Scoția, semințele adevărului răspândite de Columba și de către colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoția și-au păstrat libertatea. În secolul al XII-lea însă, papalitatea își pusese piciorul aici și în nici o altă țară n-a exercitat o stăpânire absolută ca în acest loc. Nicăieri întunericul n-a fost mai adânc. Totuși, aici străluceau niște raze de lumină care străpungeau întunericul și dădeau făgăduința zilei de mâine. Lolarzii, venind din Anglia cu Biblia și cu învățăturile lui Wycliffe, au făcut mult pentru a păstra cunoștințele Evangheliei și fiecare țară și-a avut martorii și martirii ei. TV 249.1

La începutul marii Reforme au apărut scrierile lui Luther și după aceea Noul Testament al lui Tyndale. Neluați în seamă de ierarhia papală, acești soli au străbătut pe tăcute munții și văile, dând un suflu nou făcliei adevărului care aproape se stinsese în Scoția și anulând lucrarea pe care o făcuse Roma timp de patru secole de asuprire. TV 249.2

Apoi, sângele martirilor a dat un avânt nou mișcării. Conducătorii papistași, care s-au trezit deodată în fața primejdiei ce amenința cauza lor, i-au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili și mai onorați fii ai Scoției. TV 249.3

Dar procedând astfel, ei n-au făcut decât să înalțe un amvon de la care cuvintele acestor martori gata să moară puteau fi auzite în toată țara, determinând totodată poporul să scuture cătușele Romei. TV 250.1

Hamilton și Wishart, prinți atât prin origine, cât și în caracter, o dată cu un număr mare de discipoli umili, și-au dat viața pe rug. Dar din flăcările lui Wishart a ieșit cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, unul care sub conducerea lui Dumnezeu urma să sune clopotul de moarte al papalității în Scoția. TV 250.2

John Knox s-a îndepărtat de tradițiile și de misticismul bisericii, pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu; și învățăturile lui Wishart i-au întărit hotărârea de a părăsi legătura cu Roma, ca să se unească cu reformatorii persecutați. TV 250.3

Îndemnat de tovarășii lui să preia slujba de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă în fața acestei răspunderi și numai după zile întregi de reculegere și luptă chinuitoare cu sine a consimțit la aceasta. Dar, după ce a acceptat poziția, a pornit înainte cu o hotărâre nestrămutată și un curaj neînfricat, pe care l-a avut tot timpul vieții lui. Acest reformator cu inima sinceră nu se temea de fața omului. Flăcările martiriului care ardeau în jurul lui nu făceau decât să-i aprindă zelul cu o și mai mare ardoare. Securea tiranului era ținută amenințător deasupra capului său, dar el nu a cedat, dând lovituri puternice în dreapta și în stânga pentru a dărâma idolatria. TV 250.4

Atunci când a fost adus în fața reginei Scoției, în a cărei prezență zelul multor conducători ai protestantismului slăbea, John Knox a dat o mărturie categorică în favoarea adevărului. El nu putea fi câștigat prin măguliri și nu se clătina în fața amenințărilor. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învățase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, și în felul acesta călca porunca lui Dumnezeu care poruncise supușilor să asculte de suveranii lor. Dar Knox a răspuns categoric: TV 250.5

“Deoarece religia adevărată nu și-a primit puterea și autoritatea originară de la prinții lumii, ci numai de la Dumnezeul cel Veșnic, nici supușii lor nu sunt legați să-și modeleze religia după poftele prinților lor. Căci adesea se întâmplă că prinții sunt mai ignoranți decât toți ceilalți în ce privește religia adevărată a lui Dumnezeu.... Dacă toată sămânța lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon, ai cărui supuși erau, vă rog, doamnă, ce religie ar fi fost pe lume? Sau dacă toți oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraților Romei, ce religie ar fi fost pe fața pământului?... Așa că, doamnă, vă dați seama că supușii nu sunt legați de religia prinților lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei.” TV 250.6

Atunci Maria a spus: “Voi interpretați Scripturile într-un fel, iar ei (învățătorii romano-catolici) o interpretează altfel; pe cine să cred, și cine să fie judecător?” TV 251.1

“Să-L credeți pe Dumnezeu care vorbește lămurit în Cuvântul Său”, a răspuns reformatorul; “și mai mult decât spune Cuvântul, să nu credeți nici pe unii, nici pe ceilalți. Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit; și dacă apare vreo nelămurire în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică același lucru mai lămurit în alte locuri, așa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea credință.” (David Laing, The Collected Works of John Knox, vol. 2, pp. 281, 284) TV 251.2

Acestea erau adevărurile pe care reformatorul neînfricat le-a rostit în urechile membrilor casei regale, cu riscul vieții. Cu același curaj neînfrânt el a rămas statornic în hotărârea sa, rugându-se neîncetat și purtând luptele Domnului, până când Scoția s-a eliberat de papalitate. TV 251.3

În Anglia, adoptarea protestantismului ca religie de stat a diminuat, dar nu a oprit cu totul persecuția. În timp ce se renunțase la multe dintre învățăturile Romei, nu puține dintre formele ei fuseseră totuși adoptate. Supremația papei a fost respinsă, dar în locul ei monarhul a fost întronat drept cap al bisericii. În serviciile divine ale bisericii se vedea încă o mare depărtare de curăția și simplitatea Evangheliei. Marele principiu al libertății religioase nu era încă înțeles. Cu toate că cele mai groaznice cruzimi pe care Roma le folosise împotriva ereziei au mai fost practicate uneori și de către conducătorii protestanți, dreptul fiecărui om de a se închina lui Dumnezeu după convingerile conștiinței lui nu era încă recunoscut. Tuturor li se cerea să primească învățăturile și să respecte formele de închinare prescrise de biserică. Aceia care au avut o altă părere au suferit persecuția într-o formă mai aspră sau mai blândă, timp de sute de ani. TV 251.4

În secolul al XVII-lea, mii de pastori au fost îndepărtați din funcții. Oamenilor le era interzis, sub pedeapsa unor amenzi grele, întemnițare și exil, de a participa la orice adunare religioasă în afară de acelea aprobate de biserică. Acele suflete credincioase, care nu puteau să nu se adune spre a se închina lui Dumnezeu erau obligate să se întâlnească în locuri întunecoase, în podurile caselor, iar în unele anotimpuri prin păduri, la miezul nopții. În adâncurile ocrotitoare ale pădurii, templul natural al lui Dumnezeu, acei copii ai Domnului, împrăștiați și persecutați, se adunau pentru a-și revărsa sufletele în rugăciune și proslăvire. Dar în ciuda tuturor precauțiilor mulți au suferit pentru credința lor. Temnițele erau arhipline. Familii erau risipite. Mulți au fost alungați în țări străine. Totuși Dumnezeu a fost cu poporul Său, iar persecuția n-a putut să le înăbușe mărturia. Mulți au fost alungați peste ocean, în America, unde au pus temeliile libertății civile și religioase, care au constituit edificiul și gloria acestei țări. TV 252.1

Din nou ca în timpurile apostolice, persecuția a servit înaintării Evangheliei. Într-o temniță dezgustătoare plină de desfrânați și criminali, John Bunyan respira chiar atmosfera cerului; acolo a scris el alegoria lui minunată cu privire la călătoria creștinului din țara stricăciunii către cetatea cerească. Timp de peste două sute de ani, acel glas din închisoarea Bedford a vorbit cu o putere mișcătoare inimilor oamenilor. Cărțile lui Bunyan, Călătoria creștinului, Harul revărsat peste cel mai mare dintre păcătoși, au condus mulți pași pe calea vieții. TV 252.2

Baxter, Flavel, Alleine împreună cu alți oameni de talent, educație și adâncă experiență creștină s-au ridicat cu mult curaj în apărarea credinței care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Lucrarea îndeplinită de acești bărbați proscriși și scoși în afara legii de către conducătorii acestei lumi nu va pieri niciodată. Lucrările lui Flavel, Izvorul vieții și Metoda harului, au arătat multor mii cum să-și predea sufletul lui Hristos. Cartea lui Baxter — Păstorul reformat — s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru mulți care doreau o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar Odihna veșnică a sfinților și-a făcut lucrarea, conducând sufletele către “odihna” care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. TV 252.3

O sută de ani mai târziu, într-un timp de mare întuneric spiritual, Whitefield și frații Wesley au apărut ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de păgânism. O religie a naturii era studiul preferat al clerului și alcătuia o mare parte din teologia lor. Clasele mai înalte își băteau joc de evlavie și se mândreau a fi mai presus decât ceea ce numeau ei fanatism. Clasele de jos zăceau în ignoranță și josnicie, fiind dedate viciului, în timp ce biserica nu avea curajul și nici credința să mai susțină cauza discreditată a adevărului. TV 253.1

Marea învățătură a îndreptățirii prin credință, atât de lămurit predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere și înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obține prin faptele bune ale omului. Whitefield și frații Wesley, care erau membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu, dar fuseseră învățați că acesta se putea asigura printr-o viață virtuoasă și prin păzirea rânduielilor religioase. TV 253.2

Când Charles Wesley s-a îmbolnăvit odată și presimțea că i se apropie sfârșitul, a fost întrebat pe ce se întemeia nădejdea sa de viață veșnică. Răspunsul lui a fost: “Am făcut tot ce am putut pentru a-L sluji pe Dumnezeu”. Când a văzut că prietenul care-i pusese întrebarea nu era mulțumit cu răspunsul, Wesley gândea: “Cum adică, nu sunt oare eforturile mele un motiv suficient pentru nădejde? Dacă vrea să-mi răpească străduințele, n-am nimic altceva în care să mă încred”. (John Whitehead, Life of the Rev. Charles Wesley, p. 102). Atât de dens era întunericul care cuprinsese biserica, ascunzând învățătura cu privire la ispășire, jefuindu-L pe Hristos de slava Lui și abătând mințile oamenilor de la singura lor nădejde de mântuire — sângele Răscumpărătorului răstignit. TV 253.3

Wesley și prietenii lui au fost conduși să înțeleagă că religia adevărată își are locul în inimă și că Legea lui Dumnezeu acționează atât asupra cugetelor, cât și asupra cuvintelor și faptelor. Convinși de nevoia sfințeniei inimii, ca și de a corectitudinii conduitei exterioare, ei au pornit stăruitor spre o viață nouă. Prin eforturile cele mai stăruitoare, cu rugăciune, ei au încercat să-și supună inima firească. Ei trăiau o viață de renunțare de sine, de binefaceri și umilință, luând cu mare strictețe și exactitate orice măsură pe care o socoteau că-i va ajuta să realizeze ceea ce doreau foarte mult — acea sfințenie care putea asigura favoarea lui Dumnezeu. Dar n-au câștigat ceea ce au sperat. Zadarnice au fost încercările lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeași luptă pe care Luther o dusese în chilia din Erfurt. Aceeași problemă care-i chinuise sufletul. “Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9, 2) TV 254.1

Flăcările adevărului divin, care fuseseră stinse pe aproape toate altarele protestantismului, urmau să fie reaprinse de la vechea făclie purtată prin veacuri de către creștinii din Boemia. După Reformă, protestantismul în Boemia fusese călcat în picioare de hoardele Romei. Toți aceia care refuzaseră să renunțe la adevăr au fost constrânși să fugă în afara patriei. Unii dintre aceștia, găsind adăpost în Saxonia, au apărat acolo credința veche. De la moravi, urmașii acestor creștini, a venit lumina la Wesley și la colaboratorii lui. TV 254.2

John și Charles Wesley, după ce au fost hirotoniți pentru lucrare, au fost trimiși în misiune în America. La bordul corăbiei lor se găsea o grupă de frați moravi. Furtuni violente s-au dezlănțuit pe mare și John Wesley, văzând moartea cu ochii, simțea că nu era împăcat cu Dumnezeu. Germanii, din contră, dădeau pe față o liniște și o încredere de care el era străin. TV 254.3

“Am observat cu mult timp înainte, spunea el, marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră o dovadă continuă despre umilința lor, îndeplinind pentru ceilalți călători niște servicii pe care nici unul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru serviciile făcute ei nu doreau și nu primeau nici o plată, spunând că era spre binele inimii lor mândre ca să se umilească, căci iubitorul lor Mântuitor făcuse mult mai mult pentru ei. Fiecare zi le dăduse ocazia să arate blândețea pe care nici o provocare nu o putea clinti. Dacă erau îmbrânciți, loviți sau doborâți, se ridicau și porneau mai departe; dar nu s-a auzit nici o plângere din gura lor. Acum urma să se dovedească dacă erau eliberați de spiritul fricii, al mândriei, mâniei și răzbunării. Chiar în timpul psalmului ce deschidea slujba lor, marea s-a dezlănțuit și a sfărâmat în bucăți vela principală, iar un val a acoperit vasul și s-a revărsat pe punte ca și când adâncul ne înghițise. Printre englezi s-a produs o panică grozavă. Dar germanii cântau în liniște. Am întrebat pe unul dintre ei după aceea: ‘Nu v-ați speriat?’ El a răspuns: ‘Mulțumesc lui Dumnezeu, nu’. Apoi am continuat: ‘Dar femeile și copiii voștri nu s-au speriat?’ El a răspuns amabil: ‘Nu, femeilor și copiilor noștri nu le este teamă de moarte.’” (Whitehead, Life of the Rev. John Wesley, p. 10) TV 255.1

După ce au ajuns la Savannah, Wesley a locuit pentru o scurtă vreme împreună cu frații moravi și a fost profund impresionat de purtarea lor creștină. Despre serviciile lor religioase, în contrast categoric cu formalismul fără viață al bisericii anglicane, el scria: “Marea simplitate și solemnitate a adunării întregi m-a făcut să uit răstimpul celor o mie șapte sute de ani și să-mi imaginez că mă găsesc într-una din acele adunări, unde nu erau forme și clase sociale și în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru pescarul, dar cu manifestarea Duhului și a puterii”. (Idem, p. 11, 12) TV 255.2

La reîntoarcerea în Anglia, Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înțelegere mai clară a credinței biblice. El s-a convins că trebuie să renunțe la orice dependență de faptele proprii pentru mântuire și că trebuie să se încreadă cu totul în “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. La o adunare a societății fraților moravi din Londra, a fost citită o declarație a lui Luther, care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o lucrează în inima credinciosului. Pe când Wesley asculta, credința i s-a aprins în suflet. “Mi-am simțit inima puternic încălzită”, spunea el; “am simțit că trebuie să am încredere în Hristos, și numai în Hristos, pentru mântuire; și mi-a fost dată o asigurare, că El mi-a îndepărtat chiar păcatele mele și m-a izbăvit de sub legea păcatului și a morții.” (Idem, p. 52) TV 255.3

De-a lungul anilor de lupte obositoare și fără mângâiere — ani de aspră jertfire de sine, de mustrări și umilință — Wesley progresase neabătut în singura lui țintă de a-L căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise și descoperise că harul, pe care se chinuise să-l câștige prin rugăciuni și posturi, prin fapte de binefacere și jertfire de sine, era un dar “fără bani și fără plată”. TV 256.1

Odată întemeiat în credința lui Hristos, tot sufletul lui ardea de dorința de a răspândi cunoașterea Evangheliei slăvită a harului fără plată al lui Dumnezeu. “Priveam toată lumea ca fiind parohia mea”, spunea el. “În orice parte a ei m-aș găsi, socotesc că este drept și o datorie de conștiință să declar tuturor celor care doresc să mă asculte vestea bună a mântuirii.” (Idem, Pagina. 74) TV 256.2

El persevera acum într-o viață strictă și de jertfire de sine, dar acum nu ca temei, ci ca rezultat al credinței; nu ca fiind rădăcină, ci rodul sfințirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este temelia nădejdii creștine, iar acest har se va manifesta prin ascultare. Viața lui Wesley a fost devotată predicării marilor adevăruri pe care le primise — îndreptățirea prin credință în sângele ispășitor al lui Hristos și puterea reînviorătoare a Duhului Sfânt asupra inimii, aducând roade într-o viață asemănătoare cu exemplul lui Hristos. TV 256.3

Whitefield și frații Wesley se pregătiseră pentru lucrarea lor prin convingeri personale concrete cu privire la starea lor căzută; și pentru a fi în stare să suporte încercarea ca buni ostași ai lui Hristos, ei fuseseră supuși încercării amare a batjocurii, disprețului și persecuției, atât în universitate, cât și atunci când au intrat în lucrarea predicării. Ei împreună cu câțiva alții care erau de aceeași părere cu ei erau porecliți metodiști, în semn de dispreț, de către colegii lor studenți neevlavioși, un nume care este până în prezent privit cu cinste și dat uneia dintre cele mai mari denominațiuni din Anglia și America. TV 257.1

Ca membri ai bisericii anglicane, ei erau legați puternic de formele ei de închinare, dar Domnul le prezenta în Cuvântul Său un ideal mai înalt. Duhul Sfânt îi îndemna să-L predice pe Hristos și pe El răstignit. Puterea Celui Preaînalt însoțea lucrarea lor. Mii de oameni se convingeau și se converteau cu adevărat. Și era necesar ca aceste oi să fie păzite de lupii răpitori. Wesley nu se gândea nicidecum să întemeieze o denominațiune nouă, ci i-a organizat într-o asociație care se numea Uniunea Metodistă. TV 257.2

Neînțeleasă și grea a fost împotrivirea pe care acești predicatori au întâmpinat-o din partea bisericii oficiale, dar Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a dirijat evenimentele pentru a face ca reforma să înceapă înăuntrul bisericii. Dacă ar fi venit din afară, ea nu ar fi pătruns acolo unde era mai necesară. Deoarece predicatorii redeșteptării erau oameni ai bisericii și lucrau sub egida ei oriunde găseau ocazia, adevărul a intrat acolo unde altfel ușile ar fi rămas închise. Unii dintre preoți s-au trezit din letargia lor morală și au devenit predicatori zeloși în propriile parohii. Și astfel, unele biserici care fuseseră împietrite de formalism s-au trezit la viață. TV 257.3

În vremea lui Wesley, ca și în toate veacurile istoriei bisericii, oameni înzestrați cu diferite daruri aduceau la îndeplinire lucrarea ce le-a fost încredințată. Nu erau de acord asupra tuturor punctelor de doctrină, dar toți erau mânați de Duhul lui Dumnezeu și uniți în același țel, de a câștiga suflete pentru Hristos. Deosebirile de păreri dintre Whitefield și frații Wesley amenințau la un moment dat să provoace despărțire; dar pentru că învățaseră blândețea în școala lui Hristos, iertarea și iubirea reciprocă i-au împăcat. Nu aveau timp de pierdut în certuri, atunci când rătăcirea și nelegiuirea abunda pretutindeni, iar păcătoșii mergeau către pierzare. TV 257.4

Slujitorii lui Dumnezeu pășeau pe o cale anevoioasă. Bărbați cu influență și învățătură își foloseau puterile împotriva lor. După o vreme, mulți preoți manifestau o împotrivire hotărâtă, iar ușile bisericilor au fost închise împotriva credinței curate și a acelora care o vesteau. Acțiunea preoților de a-i denunța de la amvon a trezit elementele întunericului, ignoranței și nelegiuirii. De nenumărate ori John Wesley a scăpat de la moarte printr-o minune a harului lui Dumnezeu. Când furia gloatei era ațâțată împotriva lui și se părea că nu există nici o cale de scăpare, un înger în chip omenesc venea lângă el, gloata se dădea înapoi, iar slujitorul lui Hristos pleca în siguranță de la locul primejdiei. TV 258.1

Despre eliberarea lui din mijlocul unei mulțimi înfuriate într-una din aceste ocazii, Wesley spunea: “Mulți au încercat să mă doboare în timp ce coboram o colină pe o potecă alunecoasă spre oraș; după o judecată sănătoasă, dacă aș fi fost trântit la pământ, nu m-aș fi putut ridica. Dar nu m-am împiedicat deloc și nici n-am alunecat până când n-am scăpat din mâinile lor.... Deși mulți au încercat să mă prindă de guler sau de haine să mă doboare, nu m-au putut prinde deloc; numai unul m-a prins de poala pardesiului care s-a rupt și i-a rămas în mână; cealaltă, în buzunarul căreia se afla o bancnotă, a fost sfâșiată dar numai pe jumătate.... Un bărbat puternic, chiar din față, s-a repezit la mine de câteva ori cu un baston de stejar; dacă m-ar fi lovit doar o dată în ceafă, m-ar fi scutit de alte necazuri. Dar de fiecare dată, nu știu cum, lovitura nimerea alături, căci nu mă puteam mișca nici la dreapta, nici la stânga.... Un altul s-a repezit cu putere, cu brațul ridicat să mă lovească. Dar n-a făcut decât să mă mângâie pe cap, zicând: ‘Ce păr moale are!’ Primii oameni ale căror inimi au fost schimbate au fost bandiții orașului, capii neorânduielilor în toate împrejurările, unul dintre ei fiind cel care câștigase premiul de luptător în parcurile în care aveau loc luptele cu urși. TV 258.2

Pe ce căi minunate ne pregătește Dumnezeu pentru a face voia Sa! Acum doi ani o cărămidă m-a lovit în umăr. Aceasta s-a întâmplat la un an după ce o piatră mă lovise între ochi. Luna trecută am primit o lovitură, iar în seara aceasta, două: una înainte de a intra în oraș, alta după ce am ieșit; dar amândouă nu mi-au făcut nimic, căci cu toate că prima dintre ele m-a lovit în piept cu toată puterea, iar cealaltă în gură cu o așa forță încât sângele a țâșnit imediat, n-am simțit durere mai mare decât dacă m-ar fi atins un pai.” (John Wesley, Works, vol. 3, pp. 297, 298) TV 259.1

Metodiștii din acele zile de început — atât laici, cât și predicatori — suportau batjocura și persecuția atât de la membrii bisericii, cât și de la aceia care se declarau ca fiind fără religie și erau instigați prin calomnii. Erau târâți înaintea curților de justiție — unele numai cu numele, căci dreptatea era rară în tribunale pe vremea aceea. Adesea sufereau violențe din partea persecutorilor. Gloatele mergeau din casă în casă, distrugând mobila și bunurile, jefuind tot ce găseau și maltratând cu brutalitate bărbați, femei și copii. În unele cazuri erau puse afișe, invitându-i pe aceia care doreau să asiste la spargerea ferestrelor și la jefuirea caselor metodiștilor, să se adune la un timp și loc anumit. Aceste flagrante încălcări atât ale legilor omenești, cât și divine erau îngăduite fără să fie pedepsite. O persecuție sistematică era dusă împotriva unor oameni a căror singură vină era aceea de a căuta să întoarcă picioarele păcătoșilor de pe calea pierzării pe calea sfințeniei. TV 259.2

Referindu-se la acuzațiile aduse împotriva lui și a tovarășilor săi, John Wesley spunea: “Unii motivează că învățăturile acestor oameni sunt false, greșite și fanatice; că sunt noi și nemaiauzite; că sunt quakerism, fanatism, papism. Toată această minciună a fost deja smulsă din rădăcină, când s-a demonstrat că fiecare ramură a acestei învățături este doctrina lămurită a Scripturii interpretată de biserica noastră. De aceea nu poate fi nici neadevărată, nici greșită din moment ce a fost dovedită prin Scriptură ca fiind adevărată. Alții pretind că ‘învățătura este prea strictă; ei fac calea spre ceruri prea îngustă’. Și aceasta este în adevăr obiecția inițială (care a fost singura pentru o vreme); ea este ascunsă de o mie de ori mai mult și apare în diferite forme. Dar fac și ei oare calea către ceruri mai îngustă decât au făcut-o Domnul și apostolii Săi? Este învățătura lor mai strictă decât aceea a Bibliei? Să aveți în vedere doar câteva versete clare: ‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, din tot sufletul tău și cu toată puterea ta’. ‘Căci oamenii vor da socoteală înaintea judecății pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit’. ‘Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul spre slava lui Dumnezeu.’ Dacă învățătura lor este mai strictă decât aceasta, ei trebuie să fie dojeniți; dar, conștiința voastră vă spune că nu este așa. Dar cine poate fi mai strict chiar cu o iotă fără să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate un ispravnic al tainelor lui Dumnezeu să fie găsit credincios dacă schimbă vreo parte din acele încredințări sacre? Nu, El nu poate schimba nimic; nu poate îndulci nimic; el este obligat să spună tuturor oamenilor: ‘Nu pot coborî Scriptura până la gustul vostru’. ‘Trebuie ori să vă ridicați până la ea, ori să pieriți pentru totdeauna’. Acesta este motivul adevărat pentru strigătul la modă cu privire la ‘lipsa de iubire a acestor oameni’. Sunt ei oare fără dragoste? În ce privință? Nu-i hrănesc ei pe cei flămânzi și nu-i îmbracă pe cei goi? Nu; lucrurile nu stau în felul acesta; ei nu duc lipsă de nimic din toate acestea; ei sunt lipsiți de dragoste în judecata celor care socotesc că nimeni nu poate fi mântuit decât în felul pe care îl văd ei.” (Idem, vol. 3, pp. 152, 153) TV 259.3

Decăderea spirituală care s-a manifestat în Anglia chiar înainte de timpul lui Wesley era în mare măsură rezultatul învățăturii antinomianiste. Mulți afirmau că Hristos a desființat Legea Morală, iar creștinii nu mai au obligația să o păzească, cel credincios este eliberat de “sclavia faptelor bune”. Alții, deși admiteau perpetuitatea Legii, declarau că nu era necesar ca pastorii să-i îndemne pe oameni la ascultarea față de preceptele ei, deoarece aceia pe care Dumnezeu i-a ales pentru mântuire “erau conduși de către un impuls irezistibil al harului divin să practice evlavia și virtutea”, în timp ce aceia care erau condamnați la osândă veșnică “nu aveau puterea să asculte de legile divine”. TV 260.1

Alții, care mai susțineau că “cei aleși nu pot cădea din har și nici să piardă favoarea divină”, au ajuns la concluzia și mai deplorabilă că “faptele rele pe care le fac nu sunt în realitate atât de păcătoase și nici nu trebuiau considerate o călcare a Legii divine și, în consecință, nu au nevoie să-și mărturisească păcatele sau să scape de ele prin pocăință.” (McClintock and Strong, Encyclopedia, art. “Antinomians”). De aceea ei declarau că și cel mai dezgustător păcat, socotit de toată lumea ca o călcare gravă a Legii divine, nu este păcat în ochii lui Dumnezeu, dacă este săvârșit de unul dintre aleși, “deoarece aceasta este una dintre caracteristicile esențiale și distincte ale celui ales, care nu poate face nimic care ar fi neplăcut lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa”. TV 261.1

Aceste învățături monstruoase sunt în esență aceleași ca și învățăturile propovăduite mai târziu de unii dintre educatorii și teologii populari, că nu există o lege divină de neschimbat ca regulă a dreptății, ci că norma moralității este stabilită de societatea însăși și că este continuu supusă schimbării. Toate aceste idei sunt inspirate de același duh iscusit — prin acela care printre locuitorii fără păcat ai cerului și-a început lucrarea de a căuta să distrugă justele restricții ale Legii lui Dumnezeu. TV 261.2

Doctrina unei predestinări divine, în sensul că mai dinainte caracterul unui om a fost fixat în mod definitiv, i-a condus pe mulți oameni la o respingere reală a Legii lui Dumnezeu. Wesley s-a împotrivit cu hotărâre rătăcirilor învățătorilor antinomianiști și a dovedit că învățătura care duce la antinomianism era contrară Sfintelor Scripturi. “Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor a fost arătat.” TV 261.3

“Aceasta este bine și primit înaintea lui Dumnezeu Mântuitorul nostru”, “care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului. Căci este un singur Dumnezeu și un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși ca răscumpărare pentru toți.” (Tit 2, 1; 1 Timotei 2, 3-6). Duhul lui Dumnezeu este revărsat fără plată, pentru a-l face în stare pe orice om să beneficieze de mijloacele mântuirii. În felul acesta Hristos, “Lumina adevărată”, “luminează pe orice om venind în lume”. (Ioan 1, 9). Oamenii pierd mântuirea prin respingerea de bunăvoie a darului vieții. TV 262.1

Ca răspuns la pretențiile că la moartea lui Hristos preceptele Decalogului au fost desființate o dată cu legea ceremonială, Wesley spunea: “El n-a desființat Legea Morală cuprinsă în Cele Zece Porunci și susținută de profeți. Scopul venirii Sale n-a fost de a desființa vreo parte din ea. Aceasta este o lege care nu poate fi desființată niciodată, care rezistă singură ca Martorul Credincios din ceruri”. Ea există de la începutul lumii, fiind scrisă nu pe table de piatră, ci în inimile tuturor fiilor oamenilor, de când au ieșit din mâinile Creatorului. Și cu toate că literele scrise odinioară cu degetul lui Dumnezeu sunt acum într-o mare măsură șterse prin păcat, ele nu pot fi șterse cu totul, atâta timp cât avem o conștiință cu privire la bine și rău. Toate părțile acestei Legi trebuie să rămână în vigoare pentru toată omenirea și în toate veacurile; ele nu depind de timp, de spațiu sau de alte împrejurări care sunt supuse schimbării, ci de natura lui Dumnezeu și natura omului, precum și de relația neschimbată a unuia față de celălalt. TV 262.2

“N-am venit să stric, ci să împlinesc”.... Fără îndoială că sensul acestor cuvinte, în armonie cu tot ce este înainte și după, este următorul: “Am venit să întăresc Legea în toată plinătatea ei, în ciuda tuturor răstălmăcirilor omenești; am venit să pun într-o lumină clară și deplină tot ce a fost întunecat și neclar în ea; am venit să declar importanța deplină și adevărată a oricărei părți din ea; să arăt lungimea și lărgimea, întreaga întindere a oricărei porunci cuprinse în ea, înălțimea și adâncimea, curăția necuprinsă și spiritualitatea din toate ramurile ei”. (Wesley, sermon 25) TV 262.3

Wesley a arătat armonia desăvârșită dintre Lege și Evanghelie. “Există, deci, cea mai strânsă legătură ce se poate concepe între Lege și Evanghelie. Pe de o parte, Legea deschide continuu drumul și ne îndrumă spre Evanghelie; pe de altă parte, Evanghelia ne conduce continuu la o înțelegere mai deplină a Legii. De exemplu, Legea ne cere să-L iubim pe Dumnezeu, să iubim pe aproapele nostru, să fim blânzi, umili și sfinți. Dar noi simțim că nu suntem în stare pentru aceste lucruri; mai mult, că ‘pentru om lucrul acesta este cu neputință’; dar Dumnezeu ne-a făgăduit că ne va da această iubire care ne face umili, blânzi și sfinți; atunci noi ne prindem de această Evanghelie, de această veste bună și ni se face după credința noastră; astfel, ‘neprihănirea Legii este împlinită în noi’ prin credința care este în Hristos Isus....” TV 263.1

“Pe cea mai înaltă treaptă a vrăjmașilor Evangheliei lui Hristos”, spunea Wesley, “stau aceia care judecă Legea și o vorbesc de rău în mod deschis și argumentat; care îi învață pe oameni să o calce (să o desființeze, să o piardă, să fie dezlegați de obligația față de ea) nu numai una, fie că este cea mai mică sau cea mai mare, ci toate poruncile dintr-o lovitură.... Lucrul cel mai surprinzător dintre toate situațiile ce însoțesc această puternică înșelăciune este acela că toți cei amăgiți sunt convinși că în realitate ei Îl cinstesc pe Hristos, respingând Legea Sa, și că Îi preamăresc Numele în timp ce-I distrug învățătura. Da, ei Îl cinstesc ca și Iuda atunci când a spus: ‘Plecăciune, Învățătorule, și L-a sărutat’. Iar El ar putea spune pe drept cuvânt fiecăruia dintre ei: ‘Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?’ Nu înseamnă decât trădarea Lui cu o sărutare a vorbi despre sângele Său, dar a-I smulge coroana, a trece pe lângă o parte din Lege sub pretextul înaintării Evangheliei Sale. Nimeni dintre aceia care predică credința în felul acesta care, direct sau indirect, tinde să înlăture un domeniu de ascultare, care Îl predică pe Hristos pentru a-L desființa sau a coborî pe orice cale, cea mai mică dintre poruncile lui Dumnezeu, nu poate desigur să scape de această acuzație.” (Idem, sermon 35) TV 263.2

Acelora care susțineau că “predicarea Evangheliei răspunde tuturor cerințelor Legii”, Wesley le răspundea: “Noi respingem aceasta în mod categoric. Ea nu răspunde primului scop al Legii, acela de a-i convinge pe oameni de păcat și de a-i trezi pe aceia care sunt încă adormiți chiar la marginea iadului”. Apostolul Pavel declară că “prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului;” și “până ce omul nu este convins de păcat, el nu va simți cu adevărat nevoia de sângele ispășitor al lui Hristos.... ‘Aceia care sunt sănătoși’, așa cum afirmă Însuși Domnul, ‘n-au nevoie de doctor, ci cei bolnavi’. De aceea este absurd să oferi un medic acelora care sunt sănătoși sau care își închipuie că sunt. Trebuie să-i convingi mai întâi că sunt bolnavi, altfel nu-ți vor mulțumi pentru munca ta. Este la fel de absurd să Îl oferi pe Hristos acelora a căror inimă este sănătoasă, dacă n-a fost niciodată zdrobită.” (Idem, sermon 35) TV 264.1

Astfel, în timp ce predica Evanghelia harului lui Dumnezeu, Wesley ca și Domnul lui căuta să “preamărească Legea și să o onoreze”. Cu credincioșie a împlinit lucrarea dată lui de Dumnezeu, iar rezultatele pe care le-a văzut au fost glorioase. La încheierea vieții lui de peste 80 de ani — din care mai mult de o jumătate de secol a petrecut-o mergând din loc în loc — adepții lui devotați se numărau la peste o jumătate de milion de persoane. Dar mulțimea acelora care au fost ridicați prin lucrările lui din ruina și degradarea păcatului, la o viață mai înaltă și mai curată, și numărul acelora care prin învățătura lui au ajuns la o experiență mai adâncă și mai bogată nu va fi cunoscut niciodată, până când întreaga familie a celor răscumpărați va fi adunată în Împărăția lui Dumnezeu. Viața lui oferă o lecție de o valoare nemăsurată pentru orice creștin. Fie ca umilința și credința, zelul neobosit, jertfirea de sine și devotamentul acestui slujitor al lui Hristos să se reflecte și în bisericile de astăzi! TV 264.2