Gânduri despre cartea Apocalipsei

2. Calea

*Calea se sfârșește într-o prăpastie mare. GA 177.3

* Sentimentele celor ce ajung la prăpastia cea mare sunt aceleași ca ale celor care sunt prezenți la Judecata celor vii. [(Vezi Life Sketches of Ellen G. White, 242 și Testimonies for the Church 4:384-387; vezi și 30-33).] GA 177.4

* Sentimentele celor ce trec peste prăpastie sunt aceleași ca ale celor ce primesc ploaia târzie. GA 177.5

* Cu alte cuvinte, ea este paralelă cu zguduirea. *Calea sfințirii simbolizată printr-o călătorie pe o cărare îngustă. GA 177.6

“Pe când eram în Battle Creek, în august 1868, am visat că eram împreună cu o mare mulțime de popor. O parte din această adunare se pregătea pentru călătorie. Noi aveam niște căruțe încărcate cu bagaje. Pe când călătoream, calea părea că începe să urce. De o parte a acestui drum era o prăpastie adâncă, iar de cealaltă parte era un perete înalt, neted și alb, la fel cu finisajul camerelor tencuite. GA 178.1

Pe când călătoream, drumul s-a îngustat și a devenit mai prăpăstios. În unele locuri, drumul părea a fi atât de îngust, încât am văzut că nu puteam călători mai departe cu căruțele încărcate. Atunci am scos hamurile cailor, am luat o parte din bagajele din căruțe, le-am pus pe cai și am mers mai departe călări. GA 178.2

Mergând mai departe, drumul continua să se îngusteze mereu. Eram siliți să ne strângem pe lângă perete ca să nu cădem de pe cărarea îngustă în prăpastia adâncă. Dar făcând astfel, bagajele de pe cai apăsau în zid și ne făceau să alunecăm spre prăpastie. Ne temeam că vom cădea și ne vom sfărâma în bucăți, lovindu-ne de stânci. Atunci am tăiat legăturile bagajelor de pe cai și le-am dat dmmul în prăpastie. Am continuat să urcăm mai departe călare, iar când ajungeam la locuri unde drumul era prea îngust, ne temeam să nu ne pierdem echilibrul și să cădem. În astfel de situații se părea că o mână apucă frâiele și ne conduce peste locurile primejdioase. GA 178.3

Când drumul s-a îngustat și mai mult am hotărât că nu putem merge mai departe călare în siguranță, am părăsit și caii și am pornit înainte pe jos, înșiruindu-ne unul după altul, călcând unul pe urmele altuia. În acest punct niște funii subțiri au fost lăsate în jos de sus de pe coama zidului curat și alb; noi ne-am prins în grabă de ele, căci ne ajutau să ne păstrăm echilibrul pe cărare. Călătorind mai departe, funiile mergeau împreună cu noi. Cărarea a devenit, în cele din urmă, atât de îngustă, încât am constatat că nu puteam călători mai departe în siguranță decât fără încălțăminte; astfel le-am scos din picioare și le-am aruncat, mergând o bună bucată fără ele. Curând s-a făcut constatarea că am putea călători mai sigur fără ciorapi: i-am aruncat și pe aceștia și am călătorit mai departe desculți. GA 178.4

Ne gândeam atunci la aceia care nu erau obișnuiți să sufere lipsuri și greutăți. Unde erau aceștia acum? Ei nu mai erau în această ceată — La fiecare schimbare, unii erau lăsați în urmă și numai aceia rămâneau pe cale care se obișnuiseră să suporte greutăți. Lipsurile de pe cale îi făceau pe aceștia să înainteze și mai hotărâți până la capăt. GA 179.1

Primejdia de a cădea de pe cărare creștea mereu. Ne strângeam lângă peretele alb, dar nu mai aveam destul loc să punem piciorul pe cărare, pentru că era prea îngustă. Atunci ne lăsam aproape cu toată greutatea agățați de funii, exclamând: ‘Sprijinul nostru vine de sus! Sprijinul nostru vine de sus!’ Aceleași cuvinte erau rostite de toată ceata înșiruită pe cărare. Când auzeam strigăte de chefuri si veselie, care păreau că vin din abisul de jos, ne cutremuram. Auzeam jurăminte profane, chiote vulgare și cântece josnice și desfrânate. Auzeam cântece de război și cântece de joc. Auzeam sunete de instrumente muzicale și râsete cu glas tare, amestecate cu blesteme și jale amarnică și eram mai îngrijorați ca niciodată să nu cădem de pe cărarea cea îngustă și plină de greutăți. De cele mai multe ori eram siliți să ne sprijinim toată greutatea de funii, care creșteau în grosime pe măsură ce înaintam. GA 179.2

Am observat apoi că peretele alb și frumos era stropit cu sânge. Am avut un sentiment de regret văzând zidul mânjit în felul acesta. Dar acest sentiment n-a durat decât o clipă, până când mi-am dat scama că totul era așa cum trebuia să fie. Cei care vor urma vor cunoaște prin aceasta că și alții au trecut înaintea lor pe această cărare îngustă și plină de greutăți și vor înțelege că dacă alții au fost în stare să urce pe această cărare, vor putea să urce și ei. Iar când sângele avea să curgă din picioarele lor îndurerate, ei nu se vor descuraja; ci văzând sângele stropit pe perete, vor cunoaște că și alții au suportat aceleași dureri. GA 179.3

În cele din urmă, am ajuns la o mare prăpastie, în care se termina cărarea noastră. Nu mai era nimic care să conducă picioarele noastre. Nimic pe care să se sprijine. Întregul nostru sprijin trebuia să fie acum în funii, care crescuseră în grosime până ce deveniseră cât trupurile noastre. Aici noi eram, pentru un timp, căzuți în mare nedumerire și strâmtorare. Plini de teamă, ne întrebam în șoaptă: ‘De ce sunt prinse funiile?’ Soțul meu era chiar în fața mea. Picături mari de sudoare cădeau de pe fruntea lui; venele gâtului și tâmplelor sale se dublase față de mărimea lor normală și gemete înăbușite și pline de durere ieșeau de pe buzele lui. Sudoarea cădea și de pe fața mea și simțeam o spaimă cum nu mai simțisem niciodată. O luptă sufletească grozavă se afla în fața noastră. Să eșuăm aici, să fie oare în zadar toate greutățile suportate în timpul călătoriei? GA 179.4

Înaintea noastră, dincolo de prăpastie, era un câmp plin de iarbă verde, înaltă de șase palme. Soarele nu-l puteam vedea, dar raze de lumină strălucitoare, care semănau cu aurul și argintul cel fin, inundau acest câmp. N-am văzut pe pământ nimic cu care s-ar putea asemăna frumusețea și strălucirea acestui câmp. Dar vom putea reuși să ajungem acolo? — Aceasta era întrebarea noastră plină de îngrijorare. Dacă s-ar rupe funiile, am pieri. Încă odată se auziră în șoaptă cuvintele îngrijorătoare: ‘De ce sunt prinse funiile?’ Pentru o clipă, noi ezitam să ne avântăm. Apoi am exclamat: ‘Unica noastră nădejde este să ne încredem cu totul în funii. Ele au fost sprijinul nostru în toate greutățile călătoriei, și nici acum nu ne vor părăsi.’ Noi șovăiam încă și ne întristam. Atunci am auzit cuvintele: ‘Dumnezeu ține funiile. Nu trebuie să ne temem.’ Aceste cuvinte au fost repetate apoi și de cei din urma noastră, completându-le. ‘El nu ne va părăsi acum. El ne-a adus până acum în siguranță.’ GA 180.1

Soțul meu și-a luat avânt și a sărit peste abisul înfricoșat în câmpul cel frumos de dincolo. Eu i-am urmat imediat. Și ah, ce sentiment de ușurare și recunoștință către Dumnezeu simțeam acum! Auzeam glasuri ridicându-se în laudă triumfală către Dumnezeu. Eram fericită, pe deplin fericită. GA 180.2

Apoi m-am trezit și am descoperit, că din pricina groazei prin care trecusem în timpul dificilei călătorii, fiecare nerv din trupul meu părea a tremura. Acest vis n-are nevoie de comentarii. El a făcut o impresie atât de adâncă asupra spiritului meu, încât probabil fiecare părticică din el va rămâne viu în mintea mea, cât timp îmi voi păstra memoria.” — (Testimonies for the Church 2:594-597; Life Sketches of Ellen G. White, 190-193.) GA 180.3