Divina vindecare

Familii misionare

Este nevoie de familii misionare care să se stabilească în locuri pustii. Fermieri, cei pricepuți în afaceri, constructori și toți cei care sunt calificați în diferite meserii și îndeletniciri să desțelenească pământul, să creeze locuri de muncă, să-și construiască și pentru ei case modeste și să-și ajute vecinii. DV 194.3

Locurile nepromițătoare din natură, locurile sălbatice au fost făcute atrăgătoare de către Dumnezeu, căci a pus lucruri frumoase printre cele deloc ispititoare. Aceasta este lucrarea la care suntem chemați. Chiar și locurile pustii ale pământului, unde priveliștea pare neatrăgătoare, pot deveni o adevărată grădină a lui Dumnezeu. “În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărții și ochii orbilor, izbăviți de negură și întuneric, vor vedea. Cei nenorociți se vor bucura tot mai mult în Domnul, și săracii se vor veseli de Sfântul lui Israel.” (Isaia 29, 18.19.) DV 194.4

Instruindu-i în meserii practice, adesea îi putem ajuta mult mai eficient pe cei săraci. Ca regulă, cei care nu au fost învățați să muncească nu au obiceiurile hărniciei, perseverenței, economiei și tăgăduirii de sine. Ei nu știu cum să se descurce. Adesea, prin lipsa de chibzuință și judecată se irosește ceea ce ar menține familiile lor într-o stare de decență și confort, dacă ar fi folosit cu grijă și cu economie. “Multă hrană este în țarina celui sărac; dar aceasta este cea care este prăpădită din lipsă de judecată.” ¹ (Proverbe 13, 23.) DV 194.5

Noi le putem da celor săraci și în același timp să le facem rău, deprinzându-i să fie dependenți. O asemenea dăruire încurajează egoismul și starea de neajutorare. Adesea ea duce la lenevie, comportament ciudat și necumpătare. Nici un om care își poate câștiga singur traiul nu are dreptul de a depinde de alții. Zicala “lumea să îmi ducă”² are în sine esența falsului, înșelăciunii și furtului. Lumea nu datorează nimic nici unui om care este capabil să lucreze și să-și câștige singur existența. DV 195.1

Adevărata milostenie îi ajută pe oameni să se ajute singuri. Dacă ar veni cineva la ușa noastră să ne ceară de mâncare, n-ar trebui să-l lăsăm să plece flămând; sărăcia lui poate fi rezultatul unei nenorociri. Dar adevărata binefacere înseamnă mai mult decât niște simple daruri. Înseamnă interesul real în ce privește bunăstarea altora. Ar trebui să căutăm să înțelegem nevoile celor săraci și deznădăjduiți și să le dăm ajutorul care le va folosi cel mai mult. A investi cugetul, timpul și efortul personal este mult mai mult decât a da doar bani. Dar aceasta este milostenia adevărată. DV 195.2

Cei ce sunt învățați să muncească pentru plată vor învăța mult mai grabnic care este valoarea cea mare a acestui lucru. Și, învățând să se descurce singuri, ei dobândesc ceea ce îi va face nu numai să se întrețină singuri, ci să fie capabili să-i ajute și pe alții. Învățați-i importanța îndatoririlor vieții pe cei care își irosesc ocaziile. Arătați-le că religia Bibliei nu-i învață pe oameni să fie leneși. Hristos a încurajat întotdeauna hărnicia. “De ce stați aici toată ziua fără lucru?”, le-a spus el celor leneși. “Cât este ziuă, trebuie să lucrez; ... vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.” (Matei 20, 6; Ioan 9, 4.) DV 195.3

Este privilegiul tuturor acela de a da o pildă, în viața de familie, în obiceiurile, practicile și rânduielile lor, despre ceea ce poate face Evanghelia pentru cei care ascultă de ea. Hristos a venit în lumea noastră pentru a ne da un exemplu despre ceea ce putem deveni. El pretinde de la urmașii Săi să fie modele de corectitudine în toate împrejurările vieții. El dorește ca asupra lucrurilor practice să se vadă amprenta divină. DV 196.1

Propriile noastre cămine și împrejurimile lor ar trebui să fie pilde spre învățătură, care să ne instruiască în căile de schimbare în bine, astfel ca hărnicia, curățenia, gustul și rafinamentul să poată lua locul leneviei, murdăriei, grosolăniei și neorânduielii. Prin viețile și exemplul nostru, îi putem ajuta pe alții să-și dea seama ce este respingător în caracterul sau în anturajul lor și îi putem încuraja — cu delicatețe creștină — să facă schimbări. Pe măsură ce manifestăm interes în ceea ce îi privește, vom găsi ocazii să-i învățăm cum să-și canalizeze cel mai bine puterile. DV 196.2