Divina vindecare

Speranță și curaj

Nu putem face nimic fără curaj și perseverență. Adresați cuvinte de speranță și curaj celor săraci și descurajați. Dacă este nevoie, dovediți în mod practic, palpabil, interesul vostru de a-i ajuta când ajung la strâmtoare. Cei care au avut multe avantaje ar trebui să-și amintească faptul că ei înșiși greșesc în multe lucruri și că este dureros și pentru ei când li se descoperă greșelile și că este pus înaintea lor un model a ceea ce ar trebui ei să fie. Amintiți-vă că bunătatea va înfăptui mult mai mult decât cenzura. În timp ce încercați să-i învățați pe alții, faceți în așa fel încât să vadă că doriți ca ei să atingă standardul cel mai înalt și că sunteți gata să le dați ajutor. Dacă vor eșua în unele lucruri, nu vă grăbiți să-i condamnați. DV 196.3

Simplitatea, tăgăduirea de sine, economia, lecțiile esențiale pe care trebuie să le învețe cei săraci le par adesea dificile și neatrăgătoare. Exemplul și spiritul lumii stârnesc și nutresc în mod constant mândria, dorința de exhibare, îngăduința de sine, spiritul risipitor și lenevia. Aceste rele aduc mii de oameni la sărăcie și fac ca alte mii să nu se poată ridica din starea de degradare și nevrednicie. Creștinii au datoria de a-i încuraja pe cei săraci să se împotrivească acestor influențe. DV 196.4

Isus a venit în lume în umilință. Descendența Sa era de condiție umilă. Maiestatea cerului, Împăratul slavei, Căpetenia întregii oștiri angelice S-a smerit, acceptând firea omenească, și a ales apoi o viață de sărăcie și umilință. El n-a fost avantajat de ocazii pe care săracii nu le au. Truda, greutățile și privațiunile au fost o parte din experiența de zi cu zi. “Vulpile au vizuini”, a spus Isus, “și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul.” (Luca 9, 58.) DV 197.1

Isus nu a căutat admirația sau aplauzele oamenilor. El nu a comandat vreo armată. Nu a cârmuit vreo împărăție pământească. El nu i-a curtat pe cei bogați și onorați de lume pentru a obține favoruri. Nu a pretins o poziție între conducătorii națiunii. A trăit printre cei de condiție umilă. A disprețuit distincțiile artificiale ale societății. A ignorat descendența regală, bogăția, talentul, învățătura și rangul. DV 197.2

El era Prințul cerului, și totuși nu și-a ales ucenicii dintre oameni ai legii, dintre mai mari, cărturari sau farisei. El a trecut pe lângă aceștia, pentru că se mândreau cu învățătura și poziția lor. Ei stăteau neclintiți în tradițiile și superstițiile lor. El, care putea citi toate inimile, a ales pescari smeriți care aveau bunăvoința de a se lăsa învățați. El a stat la masă cu vameșii și păcătoșii și s-a amestecat printre oamenii de rând, nu pentru a deveni vulgar și pământesc cu ei, ci pentru a le prezenta principiile corecte prin cuvânt și faptă și a-i înălța din degradarea și starea lumească în care se aflau. DV 197.3

Isus a căutat să corijeze standardul greșit al lumii, după care era judecată valoarea oamenilor. El S-a alăturat celor săraci, pentru a putea înlătura stigmatul pe care lumea îl pusese asupra sărăciei. El i-a smuls pentru totdeauna batjocura disprețului, binecuvântându-i pe săraci, moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu. El ne îndrumă să mergem pe calea pe care El Însuși a mers, zicând: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” (Luca 9, 23.) DV 197.4

Lucrătorii creștini trebuie să vină în întâmpinarea oamenilor la nivelul la care se găsesc aceștia și să-i educe nu cum să devină mândri, ci cum să-și zidească un caracter. Învățați-i cum a lucrat Hristos în tăgăduire de sine. Ajutați-i să învețe de la El lecțiile de tăgăduire de sine și sacrificiu. Învățați-i să fie cu băgare de seamă la îngăduința de sine, în ceea ce privește moda. Viața este prea valoroasă, prea încărcată de răspunderi solemne, sacre, pentru a fi irosită în satisfacerea eului. DV 198.1