Divina vindecare

Zile de slujire

“Niciodată mai înainte nu avusese lumea parte de zile ca acestea.
Cerul fusese adus pe pământ pentru oameni.”

În căminul pescarului din Capernaum, mama soției lui Petru zace bolnavă, cuprinsă de “friguri mari”, și ei “L-au rugat pentru ea” pe Isus. El s-a plecat spre ea, a certat frigurile, “și au lăsat-o frigurile”, iar ea s-a ridicat și Îi slujea Mântuitorului și ucenicilor Săi. (Luca 4, 38; Marcu 1, 30; Matei 8, 15.) DV 29.1

Vestea s-a răspândit cu repeziciune. Minunea fusese săvârșită în Sabat și, de teama rabinilor, oamenii nu îndrăzneau să vină pentru vindecare până nu apunea soarele. După aceea, din case, dughene, piețe, locuitorii cetății se grăbeau către locuința umilă care-L adăpostea pe Isus. Bolnavii erau aduși pe paturi, veneau ajutându-se de toiege sau sprijiniți de prieteni, clătinându-se cuprinși de slăbiciune în prezența Mântuitorului. DV 29.2

Ore în șir veneau și plecau; căci nici unul dintre ei nu putea ști dacă a doua zi aveau să-L mai găsească pe Vindecător în mijlocul lor. Cetatea Capernaum nu mai fusese vreodată martora unei zile ca aceasta. Văzduhul era plin de glasuri triumfătoare și strigăte de izbăvire. DV 29.3

Isus nu și-a încetat lucrarea până când nu a fost ușurat și ultimul suferind. Era noaptea târziu când a plecat mulțimea, și peste casa lui Simon s-a așternut tăcerea. Ziua cea lungă și agitată trecuse, iar Isus căuta odihnă. Dar, în timp ce orașul era cufundat în somn, Mântuitorul “S-a sculat, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo.” (Marcu 1, 35.) DV 29.4

Dis-de-dimineață, Petru și tovarășii lui au venit la Isus, spunându-I că oamenii din Capernaum Îl căutau deja. Spre surprinderea lor, ei au auzit cuvintele lui Hristos: “Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” (Luca 4, 43.) DV 30.1

În agitația care cuprinsese atunci cetatea, exista pericolul ca oamenii să piardă din vedere obiectul misiunii Sale. Isus nu era satisfăcut să atragă atenția asupra Sa numai ca Unul care face minuni sau ca Vindecător de boli fizice. El căuta să-i atragă pe oameni la Sine ca Mântuitor al lor. În timp ce oamenii erau dornici să creadă că El venise ca împărat pentru a întemeia o împărăție pământească, El dorea să le abată mințile de la cele pământești la cele spirituale. Doar succesul lumesc ar fi împiedicat lucrarea Sa. DV 31.1

Și admirația mulțimii nepăsătoare provoca un adevărat chin duhului Său. Nici o dorință de afirmare de sine nu se făcea simțită în viața Sa. Cinstea pe care lumea o acordă poziției sociale, bogăției sau talentului era străină de Fiul omului. Nici unul din mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câștiga loialitatea sau a impune respectul nu a fost folosit de Isus. Secole înainte de nașterea Sa a fost proorocit: “El nu va striga, nu-și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” (Isaia 42, 2.3.) DV 31.2

“Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 14.15.) “Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.” (Ioan 12, 32.) “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6, 44.)

Fariseii căutau să se deosebească prin ritualismul lor scrupulos și caracterul ostentativ al închinării și faptelor lor de milostenie. Ei își dovedeau zelul pentru religie, făcând din aceasta o temă de discuție. Disputele dintre sectele potrivnice erau îndelungi și gălăgioase și nu era un lucru ieșit din comun să auzi pe străzi glasurile mânioase ale polemicii dintre învățații specializați în studiul Legii. DV 32.1

Într-un vădit contrast cu toate acestea, era viața lui Isus. În acea viață nu s-a văzut nicicând vreo dispută zgomotoasă, o închinare ostentativă, nici o faptă spre a câștiga aplauze. Hristos era ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu era descoperit în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus să se îndrepte mințile oamenilor. DV 32.2

Soarele neprihănirii nu S-a arătat lumii în splendoarea Sa, pentru a orbi simțurile cu slava Lui. Despre Hristos este scris: “Căci El Se ivește ca zorile dimineții.” (Osea 6, 3.) Cu gingășie și în tăcere, zorii zilei se arată pe pământ, risipind întunericul și trezind lumea la viață. Tot așa a răsărit și soarele neprihănirii, “și tămăduirea va fi sub aripile Lui.” (Maleahi 4, 2.) DV 32.3

Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.... Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. (1 Corinteni 13, 1-6.)

“Iată Robul Meu, pe care-L sprijin,
Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu.” (Isaia 42, 1.) DV 33.1

“Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab,
Un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz,
Un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii.” (Isaia 25, 4.) DV 33.2

“Așa vorbește Domnul Dumnezeu,
Care a făcut cerurile și le-a întins,
Care a întins pământul și cele de pe el,
Care a dat suflare celor care-l locuiesc,
Și suflet celor ce merg pe el:
‘Eu, Domnul, Te-am chemat ca
Să dai mântuire și Te voi lua de mână,
Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului,
Ca să fii Lumina neamurilor,
Să deschizi ochii orbilor,
Să scoți din temniță pe cei legați și din prinsoare pe cei care locuiesc în întuneric’”. (Isaia 42, 5-7.) DV 33.3

“Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei,
îi voi povățui pe cărări neștiute de ei;
voi preface întunericul în lumină,
înaintea lor, și locurile strâmbe în locuri netede;
iată ce voi face, pentru ei, și nu-i voi părăsi.” (Isaia 42, 16.) DV 33.4

“Cântați Domnului o cântare nouă,
cântați laudele Lui până la marginile pământului,
voi, care mergeți pe mare și cei care locuiți în ea,
ostroave și locuitorii lor!
Pustia și cetățile ei să înalțe glasul!
Satele locuite de Chedar, să-și înalțe glasul!
Locuitorii stâncilor să sară de veselie;
să strige de bucurie din vârful munților!
Să dea slavă Domnului,
și să vestească laudele Lui în ostroave!” (Isaia 42, 10-12.) DV 33.5

“Bucurați-vă, ceruri! Căci Domnul a lucrat;
Răsunați de veselie, adâncimi ale pământului!
Izbucniți în strigăte de bucurie, munților!
Și voi, pădurilor, cu toți copacii voștri!
Căci Domnul a răscumpărat pe Iacov,
Și-a arătat slava în Israel.” (Isaia 44, 23.) DV 33.6

Din temnița lui Irod, Ioan Botezătorul, care privea și aștepta cuprins de dezamăgire și uimire lucrarea Mântuitorului, a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Isus cu solia: DV 34.1

“Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11, 3.) DV 34.2

Mântuitorul nu a răspuns imediat la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei stăteau, neînțelegând tăcerea Sa, cei năpăstuiți veneau necontenit la El. Glasul puternicului Vindecător penetra urechea surdă. Un cuvânt, o atingere a mâinii Sale deschideau ochii nevăzători, pentru a privi lumina zilei, peisajele naturale, fețele prietenilor și fața Izbăvitorului. Glasul Său ajungea la urechile celor muribunzi și ei se ridicau plini de sănătate și vigoare. Demonizați care erau paralizați se supuneau cuvântului Său, nebunia îi lăsa, iar ei I se închinau. Bieții țărani și muncitori, care erau trecuți cu vederea de către rabini ca fiind necurați, se adunau în jurul Său și El le spunea cuvintele vieții veșnice. DV 34.3

În felul acesta, ziua se apropia de sfârșit, iar ucenicii lui Ioan vedeau și auzeau tot. În cele din urmă, Isus i-a chemat la Sine și i-a îndemnat să meargă la Ioan și să-i spună ce văzuseră și auziseră, adăugând: “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Matei 11, 6.) Ucenicii au dus solia, și aceasta a fost de-ajuns. DV 35.1

Ioan și-a reamintit profeția cu privire la Mesia: “Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului și ... să mângâi pe toți cei întristați.” (Isaia 61, 1.2.) Isus din Nazaret era Cel făgăduit. Dovada divinității Lui s-a văzut în lucrarea Sa de slujire pentru nevoile umanității suferinde. Slava I s-a arătat prin bunăvoința față de starea noastră decăzută. DV 35.2

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși, și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori! Ci își găsește plăcerea în Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui, și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe duce la bun sfârșit.” (Psalmii 1, 1-3.)

Lucrările lui Hristos n-au arătat doar că El este Mesia, ci au făcut dovada modului în care avea să fie stabilită împărăția Sa. Lui Ioan i-a fost descoperit același adevăr pe care îl înțelesese Ilie în deșert, când “înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Și după foc, a venit un susur blând și subțire.” (1 Împărați 19, 11.12.) În același fel avea să-și facă Isus lucrarea, nu prin răsturnarea scaunelor împărătești și a împăraților, nu cu pompă și printr-o etalare exterioară ostentativă, ci vorbindu-le oamenilor, printr-o viață de îndurare și jertfire de sine. DV 36.1

Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel, încât s-o putem vedea. Ea vine prin blândețea inspirației din Cuvântul Său, prin lucrarea interioară a Duhului Său, prin întovărășirea sufletului cu Acela care este viața sa. Cea mai mare manifestare a puterii ei se vede în natura umană adusă la desăvârșirea caracterului lui Hristos. DV 36.2

Urmașii lui Hristos trebuie să fie lumina lumii; dar Dumnezeu nu-i îndeamnă să facă un efort de a străluci. El nu aprobă nici o străduință a mulțumirii de sine de a etala o bunătate infatuată. El dorește ca sufletele lor să fie umplute cu principiile cerului; atunci, venind în contact cu lumea, ei vor da pe față lumina care este în ei. Fidelitatea lor statornică în fiecare faptă a vieții va fi un mijloc de iluminare. DV 36.3

Bogăția sau o poziție socială înaltă, echipamentul costisitor, forma arhitecturală sau mobilierul nu sunt esențiale pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu; și nici realizările care câștigă aplauze din partea oamenilor și stârnesc vanitatea. Etalarea lumească ostentativă, oricât ar fi ea de impunătoare, nu are nici o valoare în ochii lui Dumnezeu. Deasupra celor văzute și trecătoare, El pune preț pe cele nevăzute și veșnice. Primele au valoare numai în măsura în care le dezvăluie pe cele din urmă. Cele mai alese realizări artistice nu au frumusețea care se poate compara cu frumusețea caracterului care este rodul lucrării Duhului Sfânt în suflet. DV 36.4

Când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru lumea noastră, El a înzestrat ființele umane cu bogății nepieritoare — bogății care, comparate cu averile adunate de oameni, fac ca acestea din urmă să pară nimic. Hristos a venit pe pământ și a stat înaintea copiilor oamenilor cu tezaurul iubirii veșniciei, și aceasta este comoara pe care, prin legătura noastră cu El, urmează să o primim, să o dezvăluim și s-o împărtășim. DV 37.1

Efortul omenesc va fi eficient în lucrarea lui Dumnezeu numai corespunzător devotamentului în consacrare a lucrătorului — dând pe față puterea harului lui Hristos de a transforma viața. Noi trebuie să ne deosebim de lume pentru că Dumnezeu și-a pus sigiliul asupra noastră, pentru că El Își manifestă în noi propriul Său caracter al iubirii. Răscumpărătorul nostru ne acoperă cu neprihănirea Sa. DV 37.2

Când alege bărbați și femei pentru slujba Sa, Dumnezeu nu întreabă dacă ei au bogăție lumească, învățătură sau elocvență. El întreabă: “Umblă ei într-o asemenea umilință, încât să-i pot învăța calea Mea? Îmi pot pune Eu cuvintele pe buzele lor? Mă vor reprezenta ei?” DV 37.3

Dumnezeu Se poate folosi de fiecare persoană exact în măsura în care Își poate pune Duhul în templul sufletului. Lucrarea pe care o va accepta este lucrarea care reflectă chipul Său. Urmașii Săi trebuie să poarte, ca dovezi de acreditare înaintea lumii, caracteristicile de neșters ale principiilor Sale nemuritoare. DV 37.4