Divina vindecare

Ajutându-i pe cei ispitiți

“Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți unul pe celălalt.”

Hristos ne-a iubit nu pentru că noi L-am fi iubit mai înainte, ci, “pe când eram noi păcătoși”, El a murit pentru noi. El nu ne tratează după cum am merita. Deși după păcatele noastre merităm condamnarea, El nu ne osândește. An după an, El ne-a suportat slăbiciunea și neștiința, nerecunoștința și încăpățânarea. În ciuda rătăcirilor noastre, împietririi inimii, neglijării Cuvântului Său Sfânt, mâna Sa este încă întinsă. DV 161.1

Harul este un atribut al lui Dumnezeu, exercitat față de ființele omenești nedemne. Noi nu l-am căutat — acesta a fost trimis în căutarea noastră. Dumnezeu are plăcere să-și reverse harul asupra noastră nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că suntem deznădăjduit de nevrednici. Singura pretenție pe care o putem aduce pentru a primi îndurarea Sa este însăși marea noastră nevoie de a o avea. DV 161.2

Prin Isus Hristos, Domnul Dumnezeu Își întinde mâna cât este ziua de mare, invitându-i pe cei păcătoși și căzuți. El dorește să îi primească pe toți. Toți sunt bineveniți. Este slava Sa să-l ierte și pe cel mai păcătos. El va lua prada de la cel puternic, îl va elibera pe prizonier, va scoate tăciunele din foc. Va coborî lanțul de aur al îndurării Sale în cele mai mari adâncimi ale ticăloșiei umane și va ridica sufletul degradat, contaminat de păcat. DV 161.3

Fiecare ființă omenească este obiectul interesului iubitor al Celui care și-a dat viața pentru a-i putea aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Sufletele vinovate și lipsite de ajutor, gata să fie distruse de șireteniile și capcanele lui Satana, sunt îngrijite așa cum un păstor îngrijește de oile turmei sale. DV 162.1

Exemplul Mântuitorului trebuie să fie modelul slujirii pe care o acordăm celor ispitiți și greșiți. Noi trebuie să manifestăm față de alții același interes, blândețe și îndelungă răbdare pe care a manifestat-o El față de noi. “Cum v-am iubit Eu”, spune El, “așa să vă iubiți și voi unul pe altul.” (Ioan 13, 32.) Dacă Hristos locuiește în noi, vom da pe față iubirea Sa dezinteresată față de toți cu care avem de-a face. Văzând bărbați și femei care au nevoie de înțelegere și ajutor, să nu întrebăm: “Sunt ei vrednici?”, ci “Cum le pot fi de folos?” DV 162.2

Fie că sunt bogați, fie că sunt săraci, liberi sau robi, mari sau mici, toți sunt moștenirea lui Dumnezeu. Cel care și-a dat viața pentru a răscumpăra pe om vede în fiecare ființă umană o valoare care depășește orice evaluare a oamenilor mărginiți. Din taina și gloria crucii, noi trebuie să descoperim la cât estimează Domnul Isus valoarea sufletului. Când facem aceasta, vom simți că ființele omenești, oricât de degradate ar fi, au costat prea mult pentru a fi tratate cu răceală sau dispreț. Ne vom da seama de importanța lucrării pentru semenii noștri, astfel încât să poată fi înălțați până la tronul lui Dumnezeu. DV 162.3

Banul pierdut, din parabola Mântuitorului, măcar că zăcea în murdărie și gunoi, era totuși o piesă de argint. Posesoarea lui l-a căutat pentru că era de valoare. Tot așa, orice suflet, oricât de degradat de păcat, trece în ochii lui Dumnezeu ca prețios. Așa cum banul purta chipul și inscripția puterii cârmuitoare, tot așa și omul purta la crearea sa chipul și inscripția lui Dumnezeu. Deși stricată și ștearsă acum prin influența păcatului, urmele acestei inscripții rămân asupra fiecărui suflet. Dumnezeu dorește să îndrepte acel suflet și să-l remodeleze după propriul Său chip, în neprihănire și sfințenie. DV 163.1

Cât de puțin ne potrivim cu Hristos în ceea ce ar trebui să fie cea mai trainică legătură dintre noi și El — compasiunea pentru sufletele depărtate, vinovate, suferinde, moarte în păcate și fărădelege! Lipsa de omenie este cel mai mare păcat al nostru. Mulți cred că ei reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, în timp ce eșuează total în reprezentarea blândeții și marii Sale iubiri. Adesea, aceia pe care ei îi întâmpină cu rigiditate și severitate se află sub presiunea ispitei. Satana se luptă cu aceste suflete, iar cuvintele dure, lipsite de simpatie, le descurajează și le fac să cadă pradă puterii ispititorului. DV 163.2

Cum să abordăm modurile diferite de gândire este o chestiune delicată. Numai Acela care citește inima știe cum să-i aducă pe oameni la pocăință. Numai înțelepciunea Sa ne poate asigura succesul în încercarea de a-i sensibiliza pe cei pierduți. Poți privi de sus, cu gâtul țeapăn, simțind că “eu sunt mai sfânt decât tine și nu contează cât de corect este raționamentul tău sau cât de adevărate sunt cuvintele tale”; acestea nu vor atinge niciodată inimile. Dragostea lui Hristos, manifestată în cuvânt și faptă, își va croi drum către suflet, când repetarea preceptelor sau argumentelor nu va aduce nici un rezultat. DV 163.3

Avem nevoie de mai multă simpatie ca aceea arătată de Hristos; simpatie nu doar pentru cei care ne par fără greșeală, ci simpatie pentru bietele suflete suferinde, care se află în stare de conflict, care cad adesea în greșeală, care păcătuiesc și se pocăiesc, care sunt ispitite și descurajate. Avem datoria să mergem la semenii noștri, asemenea milostivului nostru Mare Preot, și să le înțelegem neputințele. DV 164.1

Pe cei fără căpătâi i-a chemat Hristos, pe vameș și pe păcătos, iar prin bunătatea Sa plină de iubire, i-a silit să vină la El. Singurii oameni pe care nu i-a băgat niciodată în seamă au fost aceia care se țineau deoparte, în iubirea pe care o aveau pentru ei înșiși, și se uitau disprețuitori asupra celorlalți. DV 164.2

“Ieșiți la drumuri și la garduri și siliți-i să intre”, ne poruncește Hristos, “ca să mi se umple casa.” În ascultare de acest cuvânt, trebuie să mergem la păgânii care sunt în apropiere de noi și la aceia care sunt departe. “Vameșii și desfrânatele” trebuie să audă invitația Mântuitorului. Prin bunătatea și îndelunga răbdare a solilor Săi, invitația devine o putere coercitivă, spre ridicarea celor scufundați în cele mai mari adâncimi ale păcatului. DV 164.3

Rațiunile de ordin creștin ne cer să lucrăm urmărind în mod constant țelul nostru, cu un interes neabătut, cu o stăruință mereu mai mare, pentru sufletele pe care Satana caută să le distrugă. Nimic nu trebuie să ne înghețe energia pe care o punem cu seriozitate și pasiune în lucrarea de salvare a celor pierduți. DV 164.4

“De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării.” (Isaia 1, 18.19.)

Observați cum se descoperă, peste tot în Cuvântul lui Dumnezeu, acest spirit de urgență, de implorare a oamenilor să vină la Hristos. Trebuie să folosim orice ocazie, în particular și în public, prezentând orice argument, descoperind orice motiv de o greutate infinită, pentru a-i atrage pe oameni la Mântuitorul. Cu toată puterea noastră, trebuie să-i facem să se uite la Isus și să accepte viața Lui de sacrificiu și tăgăduire de sine. Trebuie să arătăm că așteptăm de la ei să aducă bucurie inimii lui Hristos prin folosirea tuturor darurilor Sale, pentru onoarea Numelui Său. DV 164.5