Divina vindecare

Dragoste de frate

Hristos nu a acceptat nici o delimitare de ordin național, de rang sau credință. Cărturarii și fariseii doreau să tragă foloase pe plan local și național de pe urma darurilor cerului și să-i excludă pe ceilalți membri ai familiei lui Dumnezeu, aflați în lume. Însă Hristos a venit ca să surpe orice zid despărțitor. A venit să arate că darul îndurării și iubirii Sale este la fel de neîngrădit ca aerul, ca lumina sau ca ploile care reînviorează pământul. DV 25.3

Viața lui Hristos a întemeiat o religie în care nu există caste, o religie prin care evreii și neamurile, liberi și robi, sunt uniți într-o frățietate de obște, egali înaintea lui Dumnezeu. Nici o rațiune de ordin politic nu-I influența acțiunile. El nu făcea nici o deosebire între apropiați și necunoscuți, între prieteni și dușmani. Ceea ce Îi mișca inima era un suflet care înseta după apele vieții. DV 25.4

El nu a trecut pe lângă nici o ființă umană, considerând-o lipsită de orice valoare, ci a căutat să aplice remediul vindecător în cazul fiecărui suflet. În orice anturaj S-ar fi aflat, El prezenta o lecție potrivită timpului și circumstanțelor respective. Fiecare neglijare sau insultare a oamenilor față de semenii lor nu reușea decât să-L facă și mai conștient de nevoia pe care o aveau de înțelegerea Sa divino-umană. El căuta să-i inspire cu speranță chiar și pe cei mai grosolani și mai nepromițători, punând înaintea lor asigurarea că ei pot deveni fără vină și inofensivi, dobândind un asemenea caracter, încât să poată fi în stare să se manifeste ca niște copii ai lui Dumnezeu. DV 25.5

Adesea, El îi întâlnea pe aceia care căzuseră sub stăpânirea lui Satana și care nu aveau nici o putere să se smulgă din capcana lui. Unui astfel de om, descurajat, bolnav, ispitit, căzut, Isus îi adresa cuvinte de milă, pline de blândețe, cuvinte de care era nevoie și care puteau fi înțelese. Mai întâlnea pe unii care se luptau corp la corp cu vrăjmașul sufletelor. Pe aceștia îi încuraja să persevereze, asigurându-i că vor învinge; căci îngeri ai lui Dumnezeu erau de partea lor și aveau să le dea biruința. DV 26.1

La masa vameșilor, El stătea ca un oaspete onorat, arătând prin simpatia și condescendența Sa socială că recunoștea demnitatea umană; și oamenii doreau cu înfocare să devină vrednici de încrederea Sa. Cuvintele Lui cădeau asupra inimilor lor însetate cu o putere binecuvântată, dătătoare de viață. Erau trezite noi impulsuri și înaintea acestor proscriși ai societății se deschidea posibilitatea unei vieți noi. DV 26.2

Deși era evreu, Isus Se amesteca fără ascunzișuri cu samaritenii, neținând cont de obiceiurile fariseice ale neamului Său. În ciuda prejudecăților lor, El accepta ospitalitatea acestui popor disprețuit. Dormea alături de ei sub acoperișurile lor, mânca împreună cu ei la mesele lor — luând din mâncarea pregătită și servită de mâinile lor, îi învăța pe străzile lor și îi trata cu cea mai mare blândețe și amabilitate. Și, în timp ce atrăgea inimile lor către Sine prin legătura simpatiei omenești, harul Său divin le aducea mântuirea pe care o respingeau evreii. DV 26.3