Divina vindecare

Exemplul nostru

“Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujește.”
Luca 22, 27.

Domnul nostru Isus Hristos a venit în această lume spre a sluji neobosit trebuințelor omului. “El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” pentru a putea sluji fiecărei nevoi a omenirii. (Matei 8, 17.) El a venit să îndepărteze povara bolii, a nefericirii și a păcatului. Era misiunea Sa aceea de a-i reface în mod complet pe oameni; El a venit pentru a le da sănătate, pace și desăvârșire a caracterului. DV 17.1

Împrejurările și nevoile celor care I-au implorat sprijinul au fost variate și nici unul dintre aceia care au venit la El nu a plecat fără să fie ajutat. De la El se revărsa un șuvoi de putere vindecătoare și oamenii erau întregiți trupește, mintal și spiritual. DV 17.2

Lucrarea Mântuitorului nu era niciodată condiționată de timp sau loc. Compasiunea Sa nu cunoștea limite. Lucrarea Sa de vindecare și predicare era de o atât de mare anvergură, încât nu exista în Palestina nici o clădire suficient de încăpătoare ca să primească mulțimile care se înghesuiau spre El. Spitalul Său era fie pe coastele înverzite ale dealurilor Galileii, fie pe drumurile bătute de drumeți, fie pe malul mării, fie în sinagogi și în oricare alt loc în care I se puteau aduce bolnavii. În fiecare oraș, în fiecare orășel, în fiecare sat prin care trecea, El Își punea mâinile asupra celor bolnavi și îi vindeca. Oriunde erau inimi dornice să primească solia Sa, El îi mângâia, asigurându-i de iubirea Tatălui lor ceresc. El slujea în tot timpul zilei celor care veneau la El; seara, atenția Îi era îndreptată către cei care ziua trebuia să trudească pentru o plată de mizerie, necesară susținerii familiilor lor. DV 17.3

Isus purta povara grozavă a răspunderii pentru mântuirea oamenilor. El știa că totul avea să fie pierdut dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă în principiile și idealurile neamului omenesc. Aceasta era povara sufletului Său și nimeni nu putea înțelege ce greutate apăsa asupră Lui. Din copilărie, tinerețe și până la maturitate, El a umblat singur. Cu toate acestea, atmosfera cerului Îl însoțea. Zi de zi întâlnea încercări și ispite; zi de zi era adus în contact cu răul și era martorul puterii pe care acesta o avea asupra acelora pe care El căuta să-i binecuvânteze și să-i mântuiască. Totuși, n-a dat greș și nici nu S-a descurajat. DV 18.1

În toate lucrurile, și-a adus dorințele într-o dependență strictă de misiunea Sa. El și-a slăvit viața, supunând voinței Tatălui Său tot ceea ce ținea de ea. Când era tânăr, mama Sa, găsindu-L în școala rabinilor, a zis: “Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi?” El a răspuns — și răspunsul Său este ideea fundamentală a lucrării vieții Sale: “De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în cele¹ ale Tatălui Meu?” (Luca 2, 48.49.) DV 19.1

Viața Sa a fost o jertfire neîncetată. El nu a avut un cămin în această lume, în afară de acela pe care bunătatea prietenilor I-l punea la dispoziție, Lui, ca drumeț. El a venit să ducă, în locul nostru, traiul celui mai sărac și să umble și să lucreze printre cei suferinzi și nevoiași. Nerecunoscut și neonorat, El a umblat fără încetare în mijlocul oamenilor pentru care făcuse atât de mult. DV 19.2

El era întotdeauna răbdător și voios, iar cei loviți de nenorocire Îl întâmpinau ca pe un mesager al vieții și al păcii. El a văzut nevoile bărbaților și femeilor, copiilor și tinerilor și tuturor le-a făcut invitația: “Veniți la Mine!” DV 19.3

În timpul lucrării Sale, Isus a petrecut mai mult timp vindecând bolnavii decât predicând. Minunile Sale mărturiseau în favoarea adevărului din cuvintele Lui, că nu a venit să distrugă, ci să mântuiască. Oriunde mergea, vestea îndurării Sale se răspândea înaintea Lui. Pe unde trecuse, cei ce constituiseră obiectul compasiunii Sale se bucurau de sănătate, făcând uz de noile lor puteri dobândite. În jurul lor se adunau mulțimi pentru a auzi din gura lor lucrările pe care le înfăptuise Domnul. Vocea Sa a fost pentru mulți primul sunet pe care îl auziseră; Numele Său, primul cuvânt pe care îl spuseseră vreodată; fața Sa, prima pe care o priviseră în viața lor. Cum să nu-L iubească pe Isus și să nu vestească lauda Sa? Trecând prin orașe mai mici și mai mari, El era ca un izvor vital, răspândind viață și bucurie. DV 19.4

“Țara lui Zabulon și țara lui Neftali,

Galilea Neamurilor,
Norodul acesta, care zăcea în întuneric,
A văzut o mare lumină,
și peste cei ce zăceau în ținutul și în umbra morții
A răsărit lumina.” (Matei 4, 15.16.) DV 20.1

Mântuitorul a făcut din fiecare lucrare de vindecare o ocazie pentru a sădi principiile divine în minte și suflet. Acesta era scopul lucrării Sale. El dăruia binecuvântări pământești pentru a putea pregăti inimile oamenilor să primească Evanghelia harului Său. DV 20.2

Hristos ar fi putut ocupa cel mai înalt loc între învățătorii neamului evreiesc; însă El a preferat mai degrabă să ducă Evanghelia celor săraci. Mergea din loc în loc pentru ca cei aflați la drumul mare și pe cărări lăturalnice să poată auzi cuvintele adevărului. Pe malul mării, la poalele muntelui, pe străzile cetății, în sinagogă, glasul Său se auzea explicând Scripturile. Adesea, El predica în curtea din afară a Templului, pentru ca Neamurile să poată auzi cuvintele Sale. DV 20.3

“Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați, și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.... Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări neștiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, și locurile strâmte în locuri netede: iată ce voi face, și nu-i voi părăsi.” (Isaia 42, 6-16.)

Învățătura lui Hristos era atât de diferită de explicațiile referitoare la Scriptură date de cărturari și farisei, încât atrăgea atenția norodului. Rabinii se sprijineau pe tradiție, pe teoriile și speculațiile omenești. Deseori, ceea ce oamenii scriseseră și predicaseră despre Scriptură era pus în locul Scripturii însăși. Subiectul învățăturii lui Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. El venea în întâmpinarea celor care puneau întrebări cu “Stă scris”, “Cum spune Scriptura?”, “Cum citești?” Cu fiecare ocazie prin care era stârnit interesul, fie de către prieteni, fie de către vrăjmași, El prezenta Cuvântul. Cu claritate și putere, El vestea solia Evangheliei. Cuvintele Lui revărsau un torent de lumină asupra învățăturilor patriarhilor și profeților, iar Scripturile le apăreau oamenilor ca o descoperire nouă. Niciodată mai înainte nu găsiseră ascultătorii Săi În Cuvântul lui Dumnezeu o asemenea profunzime a înțelesurilor. DV 21.1

Nu mai fusese vreodată un evanghelist asemenea lui Hristos. El era Maiestatea cerului, însă S-a smerit luând asupră-I natura noastră, pentru a-i întâmpina pe oameni pe terenul lor. Tuturor oamenilor, bogați și săraci, slobozi și robi, Hristos, Solul legământului, le-a adus vestea mântuirii. Faima Sa ca mare Vindecător s-a răspândit în toată Palestina. Cei bolnavi veneau în locurile pe unde avea El să treacă pentru a-I putea cere ajutorul. Tot acolo veneau și mulți care erau dornici să-I audă cuvintele și să primească o atingere a mâinii Sale. Astfel, El mergea din cetate în cetate, din orășel în orășel, predicând Evanghelia și vindecându-i pe cei bolnavi — Împăratul slavei în veșmântul umil al omenescului. DV 22.1

El participa la marile sărbători anuale ale națiunii și vorbea mulțimii absorbite de ceremonialurile exterioare despre lucrurile cerești, aducând veșnicia înaintea ochilor lor. El le-a adus tuturor comori din vistieria înțelepciunii. Le-a vorbit într-o manieră atât de simplă, încât nu aveau cum să nu înțeleagă. Prin metodele Sale specifice, El i-a ajutat pe toți care se aflau în întristare și necaz. El slujea sufletului bolnav de păcat cu har plin de blândețe și amabilitate, aducând vindecare și tărie. DV 22.2

Prințul tuturor învățătorilor a căutat o cale de acces către inima oamenilor prin asociațiile de idei cele mai accesibile lor. El prezenta adevărul în așa fel, încât acesta se împletea pentru totdeauna cu cele mai sfinte amintiri și sentimente ale lor. El dădea învățătură într-un fel în care îi făcea să simtă deplina Sa identificare cu interesele și fericirea lor. Instrucțiunile Lui erau atât de directe, ilustrațiile Sale atât de potrivite, cuvintele Lui atât de pline de simpatie și voioșie, încât ascultătorii Săi erau vrăjiți. Simplitatea și sinceritatea cu care se adresa celor nevoiași sfințeau fiecare cuvânt. DV 23.1

Ce viață încărcată a avut! El putea fi văzut zilnic intrând în locuințele umile ale lipsurilor și amărăciunii și aducând speranță celor lepădați de societate și pace celor deznădăjduiți. Plin de îndurare, cu o inimă blândă, compătimitor, El cutreiera, ridicându-i pe cei aplecați și aducând mângâiere celor întristați. Oriunde mergea, El ducea binecuvântare. DV 24.1

În timp ce slujea celor săraci, Isus medita de asemenea și asupra modalităților de a ajunge la cei bogați. El căuta să facă cunoștință cu fariseul bogat și cultivat, cu evreul nobil și cu conducătorul roman. El accepta invitațiile lor, participa la sărbătorile lor, asculta care erau interesele și preocupările lor, pentru a căpăta acces la inimile lor și a le descoperi bogățiile nepieritoare. DV 24.2

“Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți ‘terebinți ai neprihănirii’, ‘un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui’.” (Isaia 61, 1-3.)

Hristos a venit în această lume pentru a arăta că, primind putere de sus, omul poate trăi o viață neîntinată. Cu o răbdare neobosită și făcându-Se util, în compătimirea Sa, El venea în întâmpinarea nevoilor oamenilor. Prin atingerea blândă a harului, El izgonea din suflet neliniștea și îndoiala, preschimbând dușmănia în iubire și neîncrederea în încredere. DV 25.1

Putea spune oricui dorea: “Urmează-Mă”, iar cel căruia i se adresa se ridica și Îl urma. Vraja atracției lumii era ruptă. La auzul vocii Sale, spiritul lăcomiei și ambiției fugea din inimă și oamenii se ridicau eliberați pentru a-L urma pe Mântuitorul. DV 25.2