Divina vindecare

Cu natura și cu Dumnezeu

“În văile înverzite, în pădure, pe povârnișurile munților,
Isus stabilea legătura cu Tatăl Său ceresc.”

Pe pământ, viața Mântuitorului era o viață de comuniune cu natura și cu Dumnezeu. În această comuniune, El ne-a descoperit secretul unei vieți puternice. DV 51.1

Isus era un lucrător constant, serios. N-a trăit vreodată printre oameni un altul atât de îngreunat de răspunderi. Niciodată n-a trăit un altul care să fi purtat povara atât de grea a suferinței și păcatului lumii. Niciodată un altul n-a mai trudit cu un zel atât de mistuitor pentru binele oamenilor. Cu toate acestea, viața Sa era o viață sănătoasă. El era reprezentat de mielul de jertfă atât fizic, cât și spiritual, “fără cusur și fără pată.” (1 Petru 1, 19.) Atât trupește, cât și sufletește, El era un exemplu a ceea ce intenționa Dumnezeu ca toți oamenii să fie prin ascultare de legile Sale. DV 51.2

Când oamenii priveau la Isus, ei vedeau o față în care se contopeau compasiunea divină cu puterea conștientă. El părea să fie învăluit de o atmosferă a vieții spirituale. Cu toate că purtarea Sa era blândă și plină de modestie, El făcea asupra oamenilor o impresie care le dădea simțământul unei puteri ascunse, și totuși care nu putea fi întru totul acoperită. DV 51.3

În timpul lucrării Sale, El a fost urmărit neîncetat de oameni vicleni și ipocriți, care atentau la viața Sa. Iscoadele se aflau pe urmele Sale, atente la cuvintele Lui, pentru a găsi vreo împrejurare care să-I fie potrivnică. Cele mai pătrunzătoare și mai educate minți ale neamului căutau să-L înfrângă în polemică. Însă n-au reușit niciodată să obțină vreun avantaj. Au fost nevoiți să părăsească câmpul de luptă zăpăciți și făcuți de rușine de către umilul Învățător din Galilea. Învățătura lui Hristos avea o prospețime și o putere cum nu mai cunoscuseră oamenii până atunci. Până și vrăjmașii Săi erau constrânși să mărturisească: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” (Ioan 7, 46.) DV 51.4

Copilăria lui Isus, petrecută în sărăcie, nu fusese stricată de către obiceiurile omenești ale unui veac corupt. Lucrând la masa de tâmplărie, purtând poverile vieții de familie, învățând lecțiile ascultării și trudei, Își găsea momentele de recreare în mijlocul scenelor din natură, strângând cunoștințe în timp ce căuta să înțeleagă tainele naturii. El studia Cuvântul lui Dumnezeu, iar ceasurile de cea mai adâncă fericire erau acelea în care Se putea întoarce de la scenele muncilor Sale, pentru a merge pe câmpuri să mediteze în văile liniștite, să fie în comuniune cu Dumnezeu pe povârnișurile munților sau printre copacii pădurii. Zorii dimineții Îl găseau adesea în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. El întâmpina lumina dimineții cu glasul numai cântec. Își înveselea orele de trudă prin cântări de recunoștință și aducea bucuria cerului celor epuizați de muncă și deprimați. DV 52.1

În timpul lucrării Sale, Isus a trăit într-o mare măsură o viață în aer liber. Călătoriile Sale din loc în loc erau făcute pe jos și multe învățături erau date sub cerul liber. Când îi pregătea pe ucenicii Săi, Se retrăgea adesea din forfota cetății în liniștea de pe câmp, căci aceste locuri se armonizau mai bine cu lecțiile despre simplitate, credință și dăruire de sine pe care voia să li le predea. La adăpostul copacilor de pe povârnișul muntelui, la numai câțiva pași de marea Galileii, aici au fost chemați la apostolat cei doisprezece și aici s-a desfășurat predica de pe munte. DV 52.2

Lui Isus Îi plăcea mult să adune poporul în jurul Său sub cerul albastru, pe vreo coastă înverzită de deal sau pe țărmul de lângă lac. Aici, înconjurat de lucrările propriei Sale creații, El putea să le abată mințile de la ceea ce era artificial la cele naturale. În creșterea și evoluția naturii erau descoperite principiile împărăției Sale. Când își ridicau ochii către munții lui Dumnezeu și priveau minunatele lucrări ale mâinii Sale, oamenii puteau învăța lecții prețioase despre adevărul divin. În zilele ce urmau să vină, lecțiile Învățătorului divin aveau să le fie repetate de lucrurile din natură. Mintea avea să fie înălțată și inima avea să găsească odihnă. DV 54.1

Ucenicii care I se alăturaseră în lucrarea Sa erau adesea lăsați de Isus ca o perioadă de timp să își poată vizita căminele și să se odihnească; însă eforturile lor de a-L distrage de la lucrările Sale grele erau în zadar. El slujea tot timpul zilei mulțimilor care veneau la El și, pe înserat sau dimineața devreme, Se ducea în sanctuarul munților, pentru a avea comuniune cu Tatăl Său. DV 55.1

Nu o dată, lucrarea Sa neîncetată și conflictul cu dușmănia și învățăturile eronate ale rabinilor Îl lăsau atât de stors de puteri, încât mama și frații Săi — și chiar ucenicii Lui — se temeau că Își va pierde viața. Dar când Se întorcea de la orele de rugăciune care încheiau ziua cea plină de trudă, ei observau expresia de pace de pe fața Sa, prospețimea, viața și puterea care păreau să inunde întreaga Sa ființă. De la ceasurile petrecute doar cu Dumnezeu, El Se întorcea dimineață de dimineață ca să aducă oamenilor lumina cerului. DV 55.2

Imediat după ce s-au întors din prima lor călătorie misionară, Isus i-a îndemnat pe ucenicii Săi: Veniți aici deoparte și odihniți-vă un timp. Ucenicii se întorseseră plini de bucuria succesului pe care-l repurtaseră ca vestitori ai Evangheliei, când vestea că Ioan Botezătorul a murit de mâna lui Irod a ajuns până la ei. Aceasta a provocat o întristare și o dezamăgire amară. Isus știa că, lăsându-l pe Botezător să moară în temniță, pusese la grea încercare credința ucenicilor. El privi cu blândețe plină de milă la fețele lor întristate, acoperite de lacrimi. Lacrimi erau și în ochii și glasul Său când a spus: “Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin.” (Marcu 6, 31.) DV 56.1

Lângă Betsaida, la capătul nordic al mării Galileii, era o regiune singuratică, frumoasă prin verdeața proaspătă a primăverii, care oferea un binevenit loc în care se puteau retrage, Isus și ucenicii Săi. Către acest loc s-au îndreptat, mergând cu barca de-a curmezișul lacului. Aici, ei se puteau odihni, departe de zgomotul mulțimii. Aici, ucenicii puteau asculta cuvintele lui Hristos fără a fi deranjați de ripostele și acuzațiile fariseilor. Aici, ei sperau să se bucure de un scurt timp de părtășie în compania Domnului lor. DV 56.2

Isus a petrecut numai puțin timp singur cu iubiții Săi, dar cât de prețioase au fost acele câteva momente! Ei au vorbit despre lucrarea Evangheliei și despre posibilitatea de a face ca munca lor să fie mai eficientă în ce privește abordarea oamenilor. Pe măsură ce Isus descoperea înaintea lor comorile adevărului, ei erau umpluți cu putere divină și insuflați cu nădejde și curaj. DV 56.3

Însă, curând, mulțimile L-au căutat din nou. Presupunând că Se dusese în locul în care Se retrăgea de obicei, poporul L-a urmat acolo. Speranța de a câștiga măcar o oră de odihnă Îi fusese zădărnicită. Dar, în adâncurile inimii Sale curate, simțitoare, bunul Păstor nu avea decât dragoste și milă pentru aceste suflete neliniștite și însetate. El a slujit toată ziua nevoilor lor și, spre seară, le-a dat drumul să meargă pe la casele lor și să se odihnească. DV 57.1

În viața Sa închinată în întregime bunăstării celorlalți, Mântuitorul a găsit că este necesar să Se întoarcă de la activitatea neîncetată și de la legătura cu nevoile omenești, pentru a căuta un loc retras, unde să aibă o comuniune netulburată cu Tatăl Său. În timp ce mulțimea care Îl urmase pleacă, El Se duce pe munte și acolo Își pune tot sufletul în rugăciunea pentru acești oameni suferinzi, păcătoși și nevoiași. DV 58.1

Când le-a spus ucenicilor Săi că secerișul este mare și că lucrătorii sunt puțini, Isus nu i-a constrâns să lucreze neîncetat, ci i-a îndemnat: “Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.” (Matei 9, 38.) Lucrătorilor Săi de astăzi, epuizați din pricina eforturilor lor, le spune aceste cuvinte pline de compătimire, întocmai ca și primilor Săi ucenici: “Veniți singuri la o parte ... și odihniți-vă puțin”. DV 58.2

Toți cei care sunt învățați de Dumnezeu au nevoie de ora liniștită de comuniune cu propriile lor inimi, cu natura și cu Dumnezeu. În ei trebuie să fie descoperită o viață care nu este în armonie cu lumea, cu obiceiurile sau cu practicile ei; și ei au nevoie de o experiență personală în obținerea unei cunoașteri a voinței lui Dumnezeu. Trebuie să-L auzim în mod individual adresându-Se inimii. Când orice alt glas este redus la tăcere și așteptăm în liniște înaintea Sa, tăcerea sufletului scoate și mai mult în evidență glasul lui Dumnezeu. El ne poruncește: “Stați liniștiți și să știți că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmii 46, 10.) Aceasta este pregătirea eficientă pentru orice lucrare pentru Dumnezeu. În mijlocul unei mulțimi grăbite și al încordării în activitățile presante ale vieții, cel care este împrospătat astfel va fi învăluit de o atmosferă de lumină și pace. El va primi o nouă provizie de tărie fizică și mintală. Viața Sa va răspândi un miros plăcut și va da pe față o putere divină care va ajunge la inimile oamenilor. DV 58.3