Divina vindecare

Atingerea credinței

“Credința este mâna care atinge infinitul.”

“Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” O biată femeie a rostit aceste cuvinte, o femeie care timp de doisprezece ani suferise de o boală care îi făcuse viața o povară. Își cheltuise toate mijloacele de trai pe doctori și leacuri, și aceasta numai pentru a fi declarată incurabilă. Însă, când a auzit de marele Vindecător, speranțele ei au renăscut. Ea a gândit astfel: “Dacă m-aș putea apropia suficient de mult ca să-I pot vorbi, aș putea fi vindecată.” DV 59.1

Hristos tocmai Se îndrepta către casa lui Iair, rabinul iudeu care Îl rugase să vină și să-i vindece fiica. Rugămintea venită din adâncul unei inimi zdrobite: “Fetița mea este pe moarte; Te rog să vii și să-ți pui mâinile peste ea ca să se facă sănătoasă.” (Marcu 5, 23) mișcase inima gingașă, plină de compasiune a lui Hristos, pornind de îndată alături de conducător, către casa acestuia. DV 59.2

Ei înaintau însă încet, căci mulțimea Îl împingea pe Isus din toate părțile. Făcându-și drum prin marea de oameni, Mântuitorul a ajuns în apropiere de locul în care se afla femeia suferindă. Ea încercase iarăși și iarăși, fără succes, să se apropie de El. Acum venise și ocazia ei. Nu vedea cum I-ar fi putut vorbi. Ea nu voia să-I împiedice înaintarea, și așa destul de anevoioasă. Însă auzise că vindecarea avusese loc de la o atingere a veșmintelor Sale; și, temătoare că și-ar putea pierde și singura ei șansă de vindecare, ea înaintă cu trudă, zicându-și: “Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” DV 59.3

Hristos cunoștea fiecare gând din mintea ei și Își îndrepta pașii către locul în care se afla ea. El și-a dat seama de marea ei nevoie și o ajuta să-și exercite credința. DV 60.1

În timp ce El trecea, ea se întinse înainte și abia reuși să atingă marginea veșmântului Său. În acel moment, ea a știut că a fost vindecată. În acea singură atingere se concentrase credința vieții ei și pe loc încetară durerea și slăbiciunea. A simțit imediat cum fiecare fibră a ființei sale este străbătută de un fior, ca acela al unui curent electric. Asupra ei se lăsă simțământul unei sănătăți perfecte. “Și a simțit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală.” (Marcu 5, 29.) DV 60.2

Femeia, recunoscătoare, dorea să-și exprime mulțumirea față de puternicul Vindecător care făcuse pentru ea, printr-o singură atingere, mai mult decât făcuseră doctorii în doisprezece ani întregi; însă nu îndrăznea. Ea încercă să se retragă din mulțime, cu inima plină de recunoștință. Deodată, Isus Se opri și, privind în jur, întrebă: “Cine s-a atins de Mine?” DV 60.3

Uitându-se la El cu uimire, Petru răspunse: “Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc, și mai întrebi: ‘Cine s-a atins de Mine?’” (Luca 8, 45.) DV 60.4

“S-a atins cineva de Mine”, a spus Isus, “căci am simțit că a ieșit din Mine o putere.” (Luca 8, 46.) El putea să deosebească atingerea credinței de atingerea întâmplătoare a mulțimii nepăsătoare. Cineva Îl atinsese cu un scop profund și primise răspuns. DV 60.5

Hristos nu a pus întrebarea pentru propria Sa informare. El avea o lecție pentru popor, pentru ucenicii Săi și pentru femeie. El dorea să insufle speranță celor năpăstuiți. Dorea să arate că ceea ce adusese puterea vindecătoare era credința. Încrederea femeii nu trebuia trecută cu vederea fără nici un comentariu. Dumnezeu trebuia să fie slăvit prin mărturisirea ei plină de recunoștință. Hristos dorea ca femeia să înțeleagă că El aproba actul ei de credință. Nu voia ca ea să plece numai cu o jumătate de binecuvântare. Nu trebuia să rămână în necunoștință de faptul că El îi cunoștea suferința sau fără să știe ce dragoste plină de compătimire are El și că îi recunoaște credința în puterea Lui de a mântui în chip desăvârșit pe toți cei ce vin la El. DV 60.6

Privind către femeie, Hristos a insistat să afle cine se atinsese de El. Văzând că este în zadar să se ascundă, ea înaintă tremurătoare și se aruncă la picioarele Sale. Printre lacrimi de recunoștință, ea I-a spus, înaintea tuturor oamenilor, de ce I-a atins veșmântul și cum fusese vindecată numaidecât. Ea se temu ca nu cumva gestul său de a-I atinge veșmântul să nu fi fost o încumetare; însă, de pe buzele lui Isus, nu ieși nici un cuvânt de reproș. El nu rosti decât vorbe de aprobare. Ele veneau dintr-o inimă a iubirii, plină de compasiune pentru suferința umană. “Îndrăznește fiică”, a zis Isus cu blândețe, “credința ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 8, 48.) Cât de încurajatoare erau aceste cuvinte pentru ea! Acum, nici o temere că L-ar fi supărat nu-i mai umbrea bucuria de amărăciune. DV 61.1

Mulțimii curioase care se împingea în Isus nu i-a fost dată nici o putere vitală. Însă femeia suferindă care L-a atins cu credință a primit vindecare. Tot așa și în cele spirituale, contactul de circumstanță este diferit de atingerea credinței. A avea credință în Hristos numai ca Mântuitor al lumii nu poate aduce niciodată vindecare sufletului. Credința care lucrează spre mântuire nu este doar o aprobare a adevărului Evangheliei. Credința adevărată este aceea care Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal. Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu născut, pentru ca eu, prin credința în El, “să nu pier, ci să am viață veșnică”. Când vin la Hristos după cuvântul Său, trebuie să cred că primesc harul Său mântuitor. “Viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2, 20.) DV 62.1

Mulți păstrează credința doar ca o opinie personală. Credința mântuitoare este o tranzacție, prin care cei care Îl primesc pe Hristos se unesc într-o relație de legământ cu Dumnezeu. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere sinceră prin care, în harul lui Hristos, sufletul devine o putere biruitoare. DV 62.2

Credința este o biruitoare mai puternică decât moartea. Dacă cei bolnavi ar putea fi îndrumați să-și ațintească ochii în credință asupra puternicului Vindecător, vom vedea rezultate minunate. Aceasta va aduce viață corpului și sufletului. DV 62.3

Când lucrați pentru victimele obiceiurilor rele, în loc să le faceți să privească înspre disperarea și ruina către care se grăbesc, întoarceți-le privirile către Isus. Fixați-le atenția asupra măreției celor cerești. Aceasta va înfăptui mai mult pentru mântuirea trupului și sufletului decât vor reuși toate lucrurile îngrozitoare ale mormântului, când sunt puse înaintea celor neajutorați și în mod aparent lipsiți de orice speranță. DV 62.4