Divina vindecare

Cele cinci pâini de orz au hrănit mulțimea

Toată ziua veniseră o mulțime de oameni după Hristos și ucenicii Săi, în timp ce El îi învăța, lângă mare. Ascultaseră cuvintele Sale pline de har, atât de simple și lămurite, încât erau asemenea balsamului din Galaad pentru sufletele lor. Puterea vindecătoare a mâinii Sale divine adusese sănătate celor bolnavi și viață celor muribunzi. Ziua le păruse ca fiind cerul pe pământ și nu-și dădeau seama cât timp trecuse de când mâncaseră ceva. DV 45.1

Soarele cobora spre apus și oamenii încă mai zăboveau. În cele din urmă, ucenicii au venit la Hristos, susținând că, pentru binele lor, mulțimea ar trebui să fie lăsată să plece. Mulți veniseră de departe și nu mâncaseră nimic de dimineață. În cetățile și satele din vecinătate, ei ar fi putut găsi ceva de mâncare. Dar Isus a zis: “Dați-le voi să mănânce” (Matei 14, 16.) Apoi, întorcându-Se către Filip, El a întrebat: “De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?” (Ioan 6, 5.) DV 45.2

Filip a privit asupra mulțimii de capete și s-a gândit că ar fi imposibil să procure hrană pentru o asemenea masă de oameni. El a răspuns că nu va fi suficientă pâinea pe care ar putea s-o cumpere, de două sute de dinari, ca s-o împartă între aceștia, încât fiecare să poată avea puțin. DV 45.3

Isus S-a interesat ce cantitate de hrană se poate găsi printre cei adunați acolo. “Este aici un băiețel”, a zis Andrei, “care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6, 9.) Isus a dat poruncă să le aducă. Apoi le-a zis ucenicilor să le spună oamenilor să se așeze pe iarbă. Când acest lucru s-a făcut, a luat hrana, “Și-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărțit noroadelor. Toți au mâncat și s-au săturat; și s-au ridicat douăsprezece coșuri pline cu rămășițele de firimituri.” (Matei 14, 19.20.) DV 45.4

Printr-o minune a puterii divine a hrănit Hristos mulțimea; și totuși, cât de umilă a fost masa oferită — doar peștii și pâinile de orz, care constituiau hrana zilnică a pescarilor din Galilea. DV 47.1

Hristos ar fi putut întinde o masă bogată pentru popor, însă hrana pregătită numai pentru satisfacerea apetitului n-ar fi dus la nici o lecție care să fie pentru binele lor. Prin această minune, Hristos dorea să dea o lecție despre simplitate. Dacă oamenii de astăzi ar păstra simplitatea în obiceiurile pe care le au, trăind în armonie cu legile naturii, așa cum au făcut-o Adam și Eva la început, ar exista o cantitate abundentă de hrană pentru nevoile familiei omenești. Însă egoismul și îngăduința apetitului au adus păcatul și mizeria, din pricina excesului, pe de o parte, și a lipsei, pe de altă parte. DV 47.2

Isus nu a căutat să-i atragă pe oameni la Sine, satisfăcând dorința care vizează belșugul. Pentru acea mare mulțime, obosită și înfometată în urma unei zile lungi și pline de emoții, hrana cea simplă a constituit o asigurare atât a puterii Sale, cât și a delicatei Sale purtări de grijă față de ei, în nevoile obișnuite ale vieții. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmașilor Săi viață de abundență; soarta lor poate sta sub semnul sărăciei; însă cuvântul Său stă drept chezășie că nevoia lor va fi satisfăcută, iar El a promis ceva mai bun decât binele pământesc — mângâierea constantă a propriei Sale prezențe. DV 47.3

“Nu vă îngrijorați dar, zicând: ‘Ce vom mânca?’ Sau: ‘Ce vom bea?’ Sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’... Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 31-33.)

După ce mulțimea fusese hrănită, a rămas o mare cantitate de hrană. Isus le-a zis ucenicilor Săi: “Strângeți firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” (Ioan 6, 12.) Aceste cuvinte însemnau mai mult decât a pune alimentele în coșuri. Lecția era dublă. Nimic nu trebuie irosit. Nu trebuie să lăsăm să se piardă nici un avantaj vremelnic. Nu ar trebui să neglijăm nimic din ceea ce ar putea sluji spre folosul unei ființe omenești. Să fie strâns tot ceea ce va acoperi din necesitățile celor flămânzi de pe pământ. Cu aceeași grijă trebuie să tezaurizăm pâinea venită din cer, pentru a satisface nevoile sufletului. Trebuie să trăim prin fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie pierdut nimic din ceea ce a spus Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm nici măcar un singur cuvânt de care se leagă veșnica noastră mântuire. Nici un cuvânt nu trebuie să cadă nefolositor pe pământ. DV 48.1

Minunea înmulțirii pâinilor învață dependența de Dumnezeu. Când Hristos i-a hrănit pe cei cinci mii, hrana nu era la îndemână. După toate aparențele, El nu avea sub stăpânire nici un mijloc. Și iată-L cu cinci mii de oameni, în afară de femei și copii, în acel loc sălbatic. El nu chemase acea mulțime să-L urmeze acolo. Dornici de a se afla în prezența Sa, ei veniseră fără invitație sau poruncă; dar El știa că, după ce ascultaseră îndrumările Sale toată ziua, erau înfometați și slăbiți. Erau departe de casă și se apropia noaptea. Mulți dintre ei nu aveau cu ce să cumpere hrană. El, care postise de dragul lor patruzeci de zile în pustie, nu-i putea lăsa să se întoarcă postind la casele lor. DV 48.2

Providența lui Dumnezeu Îl adusese pe Isus în locul în care Se afla; iar El depindea de Tatăl Său ceresc pentru a căpăta mijloace prin care să facă față acelei necesități. Când ajungem în strâmtorări, trebuie să fim dependenți de Dumnezeu. În orice stare de urgență, trebuie să căutăm ajutor de la Cel care are la îndemână resurse infinite. DV 48.3

În acest miracol, Hristos a primit de la Tatăl; El a dat ucenicilor, ucenicii oamenilor, iar oamenii, unii altora. Tot astfel, toți care sunt uniți cu Hristos vor primi de la El pâinea vieții și o vor da și altora. Ucenicii Săi sunt mijloacele hotărâte de comunicare între Hristos și popor. DV 49.1

Când ucenicii au auzit sarcina venită de la Mântuitorul: “Dați-le voi să mănânce”, în mințile lor s-au ridicat tot felul de dificultăți. Ei au întrebat: “Să mergem în sate să cumpărăm hrană?” Dar ce a spus Hristos? — “Dați-le voi să mănânce”. Ucenicii au adus la Isus tot ce aveau; însă El nu i-a poftit să mănânce. El i-a îndemnat să slujească poporului. Mâncarea s-a înmulțit în mâinile Lui, iar mâinile ucenicilor, care se îndreptau către Hristos, nu rămâneau niciodată goale. Mica provizie era suficientă pentru toți. Când mulțimea s-a săturat, au mâncat și ucenicii împreună cu Isus din hrana prețioasă oferită de cer. DV 49.2

Cât de ades ni se descurajează inimile când vedem necesitățile celor săraci, celor neștiutori, celor bolnavi! Noi întrebăm: “Ce pot face resursele noastre limitate și puțina noastră tărie pentru a acoperi aceste nevoi teribile? N-ar fi mai bine să așteptăm ca altcineva, cu o pricepere mai mare, să conducă lucrarea sau vreo organizație să se ocupe de ea?” Hristos spune: “Dați-le voi să mănânce”. Folosiți mijloacele, timpul și priceperea pe care le aveți. Aduceți-vă pâinile de orz la Isus. DV 49.3

Deși resursele voastre pot fi insuficiente pentru a hrăni mii, ele pot fi îndeajuns pentru a hrăni o persoană. În mâna lui Hristos, ele pot hrăni pe mulți. Asemenea ucenicilor, dați ceea ce aveți. Hristos va înmulți darul. El va răsplăti simpla și sincera noastră nădejde pe care ne-o punem în El. Ceea ce nu pare să fie decât un ajutor sărac se va dovedi o masă îmbelșugată. DV 49.4

“Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.... Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună, după cum este scris: DV 50.1

‘A împrăștiat, a dat săracilor,
Neprihănirea Lui rămâne în veac.’ DV 50.2

‘Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine pentru hrană’ vă va da și vă va înmulți și vouă sămânța de semănat și va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie.” (2 Corinteni 9, 6-11.) DV 50.3