Rugăciunea

“Și ne iartă noua greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Luca 11, 4)

Domnul Isus ne învață că putem fi iertați de Dumnezeu, numai dacă îi iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu este cea care ne atrage la Sine, iar această iubire nu ne poate atinge inima, fără a face să se nască în ea iubirea față de frații noștri. Rg 297.4

După ce a încheiat rugăciunea domnească, Domnul Isus a adăugat: “Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”. (Matei 6, 14.) Cel care are un spirit neiertător distruge tocmai acel unic mijloc prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu ar trebui să considerăm că, dacă cei care ne-au prejudiciat sau ne-au făcut rău nu își mărturisesc greșeala, suntem îndreptățiți să nu le acordăm iertarea. Desigur, este datoria lor să-și umilească inima prin pocăință și mărturisire; dar noi trebuie să manifestăm un spirit de înțelegere și compasiune față de cei care au greșit împotriva noastră, indiferent dacă își mărturisesc sau nu greșelile. Oricât de dureroase ar fi rănile pe care ni le-au produs, nu trebuie să cultivăm resentimente față de ei, complăcându-ne într-o stare de autocompătimire; ci, așa cum sperăm ca Dumnezeu să ne ierte pentru ofensele aduse împotriva Lui, și noi trebuie să îi iertăm pe toți aceia care ne-au făcut rău. Rg 297.5

Totuși iertarea are o semnificație mai cuprinzătoare decât presupun mulți. Când Dumnezeu spune că “nu obosește iertând”, El arată că înțelesul acestei făgăduințe depășește limitele înțelegerii oricărui om, adăugând: “‘Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele’, zice Domnul. ‘Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre’.” (Isaia 55, 7-9.) Iertarea acordată de Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic, prin care suntem scutiți de pedeapsă. El nu ne oferă doar iertarea de păcat, ci și eliberarea din păcat. Acesta este rezultatul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David a înțeles corect ce înseamnă iertarea și s-a rugat: “Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic”. (Psalmii 51, 10.) De asemenea, el spunea: “Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi”. (Psalmii 103, 12.) Rg 298.1

În Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre. El a suferit moartea nemiloasă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăției, “Cel drept, pentru cei nedrepți”, ca să ne poată dezvălui iubirea Sa și să ne atragă la Sine. Iar Domnul spune: “Fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Hristos”. (Efeseni 4, 32.) Fie ca Domnul Hristos, viața cea divină, să locuiască în voi și să descopere, prin voi, acea iubire divină, ce inspiră speranță în sufletul celor disperați și aduce pacea cerului în inima celor tulburați de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiția care ni se impune încă de la început este ca, după ce primim harul Lui, să ne dedicăm lucrării de a le descoperi și altora mila și dragostea Lui. Rg 298.2

Singurul element esențial pentru noi, ca să putem primi și să putem oferi mai departe iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaștem dragostea Sa față de noi și să credem în ea (1 Ioan 4, 16.) Satana lucrează folosind toate mijloacele de amăgire de care dispune, pentru a ne împiedica să înțelegem această iubire. El ne va îndemna să considerăm că greșelile și nelegiuirile noastre sunt atât de grave, încât Domnul nu va acorda nicio atenție rugăciunilor noastre, nu ne va binecuvânta și nu ne va mântui. Tot ce putem vedea în noi înșine este doar slăbiciune, nu există nimic care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, iar Satana ne spune că nu avem nicio șansă; că nu ne putem corecta defectele de caracter. Când încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmașul ne va șopti: “Nu are niciun sens să te rogi; nu știi că ai făcut acea fapta rea? Nu știi că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu și ți-ai călcat conștiința?” Dar noi îi putem răspunde vrăjmașului: “Sângele lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat”. (1 Ioan 1, 7.) Când simțim că nu ne putem ruga, pentru că am păcătuit, tocmai atunci este momentul să ne rugăm. Oricât de rușine ne-ar fi și oricât de adânc umiliți am fi, trebuie să ne rugăm și să credem. “O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: ‘Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!’” (1 Timotei 1, 15.) Iertarea și împăcarea cu Dumnezeu nu ne sunt acordate ca o răsplată pentru faptele noastre. Ele nu îi sunt date celui păcătos datorită meritelor lui, ci reprezintă un dar oferit pe temeiul neprihănirii desăvârșite a lui Hristos. Rg 298.3

Nu trebuie să ne scuzăm păcatul, încercând să micșorăm vinovăția noastră, ci să acceptăm gravitatea lui, așa cum îl consideră Dumnezeu, oricât de teribil ar fi. Numai Golgota poate descoperi cât de îngrozitor este păcatul. Dacă ar fi trebuit să purtăm povara vinovăției noastre, aceasta ne-ar fi strivit. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru, deși nu meritam, El a purtat nelegiuirile noastre. “Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu “este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1, 9.) Ce adevăr măreț! El rămâne drept față de propria Lege, și totuși îi îndreptățește pe toți cei ce cred în Isus. “Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci îi place îndurarea”. (Mica 7, 18.) Rg 299.1