Parabolele Domnului Hristos

Capitolul 28 — Răsplata harului

Capitol bazat pe textele din Matei 19, 16-30; 20, 1-16; Marcu 10, 17-31; Luca 18, 18-30.

Iudeii aproape că pierduseră din vedere adevărul cu privire la harul nemeritat al lui Dumnezeu. Rabinii învățau că harul sau favoarea lui Dumnezeu trebuie să fie câștigată. Ei sperau ca prin propriile lor fapte să dobândească răsplata neprihănirii. Astfel, întreaga lor închinare era stimulată de spiritul de lăcomie al celor năimiți. Nici chiar ucenicii Domnului Hristos nu se eliberaseră cu totul de acest spirit, iar Mântuitorul căuta fiecare ocazie ca să le arate greșeala lor. Chiar înainte de a rosti parabola lucrătorilor viei, s-a întâmplat un lucru care I-a deschis calea pentru a prezenta principiile cele adevărate, cele drepte. PDH 390.1

Pe când Domnul Hristos mergea pe cale, un tânăr conducător a venit fuga lângă El și, îngenunchind, L-a salutat cu respect, spunându-I: “Bunule învățător, ce să fac, ca să moștenesc viața veșnică?” Marcu 10, 17. PDH 390.2

Acest conducător s-a adresat Domnului Hristos numai ca unui rabin onorat, fără a vedea în El pe Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a zis: “Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun decât Unul Singur: Dumnezeu”, v. 18. Pe ce bază Mă numești bun? Dumnezeu singur este bun! Dacă Mă recunoști că sunt bun, atunci trebuie să Mă primești ca Fiul și reprezentantul Său. PDH 390.3

“Dacă vrei să intri în viață”, a adăugat El, “păzește poruncile”. Caracterul lui Dumnezeu este exprimat în Legea Sa; și pentru ca să fii în armonie cu Dumnezeu, atunci principiile Legii Sale trebuie să fie izvorul tuturor acțiunilor tale. PDH 391.1

Domnul Hristos nu micșorează cerințele Legii. Într-un limbaj ce nu putea fi înțeles greșit, El a prezentat ascultarea de ea, ca o condiție a vieții veșnice — aceeași condiție cerută lui Adam mai înainte de căderea lui. Dumnezeu nu așteaptă mai puțin astăzi de la un suflet, decât a așteptat de la Adam în Paradis și anume, o ascultare desăvârșită și o neprihănire absolută. Cerințele sub legământul harului sunt tot așa de cuprinzătoare, ca și cele din Eden și anume armonie perfectă cu Legea lui Dumnezeu, care este sfântă, dreaptă și bună. PDH 391.2

La îndemnul “păzește poruncile”, tânărul a întrebat: “Care?” El credea că Domnul Hristos vorbea despre unele precepte ceremoniale, dar El făcea referire la Legea care a fost dată pe Sinai. El a amintit o serie de porunci de pe cea de a doua tablă a Decalogului, apoi le-a rezumat pe toate într-un singur precept; “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti”. Matei 19, 17-19. PDH 391.3

Tânărul a răspuns imediat, fără nici un fel de ezitare: “Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi mai lipsește?” v. 20. Concepția sa cu privire la Lege ținea de formele exterioare, era superficială. Judecat din punct de vedere omenesc, el și-a păstrat un caracter ireproșabil. Într-o mare măsură, viața sa exterioară era fără vină; el, în adevăr, gândea că ascultarea sa a fost fără greșeală. Și cu toate acestea, el avea o teamă lăuntrică și anume că nu totul era bine între el și Dumnezeu. Acest fapt l-a făcut să întrebe: “Ce-mi mai lipsește?” PDH 391.4

“Dacă vrei să fii desăvârșit,” i-a spus Domnul Hristos, “du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer! Apoi, vino și urmează-Mă”. “Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuții”, v. 21-22. PDH 391.5

Cel ce se iubește numai pe sine, este un călcător al Legii. Acest lucru dorea Isus să-l lămurească tânărului; și de aceea El l-a pus la probă, un test care să scoată în evidență egoismul inimii sale. El i-a arătat pata, partea bolnavă a caracterului său. Tânărul n-a mai manifestat dorința unei mai mari iluminări. În sufletul său, el cultiva un idol; lumea era dumnezeul său. El mărturisea că păzește poruncile, dar era lipsit de principiile ce formau chiar spiritul și viața tuturor poruncilor. El nu avea adevărata iubire față de Dumnezeu și față de om. Lipsa aceasta era lipsa a tot ceea ce l-ar fi putut califica să intre în împărăția Cerurilor. Din cauza iubirii sale egoiste și a dorinței sale de câștig lumesc, el nu mai era în armonie cu principiile cerului. PDH 392.1

Când acest tânăr conducător a venit la Isus, sinceritatea și seriozitatea, zelul lui, au cucerit inima Mântuitorului. “Isus S-a uitat țintă la el”, și ... “l-a iubit”. Marcu 10, 21. În acest tânăr, El a văzut un bărbat care ar fi putut lucra ca predicator al neprihănirii. Mântuitorul ar fi primit pe acest tânăr talentat și nobil, tot așa de repede cum a primit și pe sărmanii pescari care L-au urmat. Dacă tânărul și-ar fi consacrat calitățile, talentele sale lucrării de salvare a sufletelor el ar fi putut deveni un lucrător harnic și plin de succes, pentru Hristos. PDH 392.2

Dar mai întâi, acesta trebuia să primească condițiile uceniciei. El trebuia să se consacre, să se predea fără rezervă lui Dumnezeu. La chemarea Mântuitorului, Ioan, Petru, Matei și tovarășii lor, s-au sculat și au mers după El. Luca 5, 28. Aceeași consacrare s-a cerut și tânărului conducător. Făcând acest lucru, Domnul Hristos n-a cerut nici un sacrificiu mai mare decât a făcut El însuși. “El măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”. 2 Corinteni 8, 9. Tânărul nu avea decât să apuce pe drumul pe care Domnul Hristos mergea înaintea lui. PDH 393.1

Domnul Hristos privea mult la acest tânăr și dorea mult mântuirea lui. El dorea să-l poată trimite ca un mesager al binecuvântării oamenilor. În locul a ceea ce El i-a cerut să părăsească, Domnul Hristos i-a oferit privilegiul comuniunii sale cu Sine. “Urmează-Mă”, i-a zis El. Acest privilegiu a fost primit cu bucurie de către Petru, Iacov și Ioan. Tânărul însuși privea la Domnul Hristos cu admirație. Inima sa era atrasă spre Mântuitorul. Dar el nu era gata să accepte principiul Mântuitorului de lepădare de sine. El a ales mai degrabă bogățiile sale decât pe Hristos. El dorea viața veșnică, dar n-a vrut să primească în sufletul său acea iubire neegoistă, singura care înseamnă viață, și cu o inimă întristată el a plecat de la Hristos. PDH 393.2

Pe când tânărul conducător pleca, Domnul Hristos a spus ucenicilor Săi: “Vă spun că greu va intra un bogat în Împărăția Cerurilor”. Matei 19, 23. Aceste cuvinte au uimit pe ucenici. Ei au fost învățați să privească pe cei bogați ca favoriți ai cerului; ei înșiși sperau să primească în împărăția lui Mesia, putere lumească și bogăție; dacă bogații nu aveau să intre în Împărăția Cerurilor, atunci ce nădejde mai rămânea pentru ceilalți oameni? PDH 393.3

“Isus a luat din nou cuvântul, și le-a zis: ‘Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății, să intre în Împărăția lui Dumnezeu.’ Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Ucenicii au rămas și mai uimiți”. Ei și-au dat acum seama că erau și ei cuprinși în solemna avertizare, în lumina cuvintelor Mântuitorului, taina lor, dorința lor de putere și bogăție a fost dată pe față. Temându-se ei înșiși, au întrebat: “Cine poate atunci să fie mântuit?” PDH 394.1

Isus S-a uitat țintă la ei și le-a zis: “Lucrul acesta este cu neputință la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu.” Marcu 10, 24-27. PDH 394.2

Un bogat nu poate intra în ceruri, datorită bogăției sale. Bogăția sa nu-i dă nici un drept de moștenire împreună cu sfinții, în slavă. Numai prin harul nemeritat al Domnului Hristos poate orice om să intre în cetatea lui Dumnezeu. PDH 394.3

Cuvintele Duhului Sfânt sunt adresate atât celor bogați, cât și celor săraci, atunci când spune: “Voi nu sunteți ai voștri, căci ați fost cumpărați cu un preț.” 1 Corinteni 6, 19-20. Când oamenii cred acest lucru, atunci averile lor vor fi considerate ca un bun ce le-a fost încredințat, ca să fie folosite, după voia Lui, pentru salvarea celor pierduți, și pentru mângâierea celor suferinzi și săraci. La oameni, lucrul acesta este imposibil, pentru că inima se agață de comoara ei pământească. Sufletul care este prins în slujirea lui Mamona, este surd față de strigătul suferinței omenești. Dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință. Privind iubirea neegalată a Domnului Hristos, inima egoistă se înmoaie și se supune. Bogatul va ajunge să facă aceeași mărturisire ca și Fariseul Pavel de pe vremuri: “Dar lucrurile, care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos, Isus, Domnul meu”. Filipeni 3, 7-8. Atunci, ei nu vor mai socoti nimic ca fiind proprietatea lor. Ci cu bucurie, ei se vor considera ca administratori ai harului multiplu al lui Dumnezeu, și din iubire pentru El, slujitori ai tuturor oamenilor. PDH 394.4

Petru a fost primul dintre ucenici care și-a revenit din convingerea lăuntrică determinată de cuvintele Mântuitorului. El se gândea cu satisfacție la ceea ce el și frații lui au lăsat pentru Hristos. “Iată”, a zis el, “că noi am lăsat tot, și Te-am urmat”. Matei 19, 27. Aducându-și aminte de făgăduința condiționată făcută tânărului conducător, “și vei avea o comoară în cer”, întrebă atunci ce aveau să primească drept răsplată, el, și tovarășii lui, pentru sacrificiile făcute de ei. PDH 395.1

Răspunsul Mântuitorului a umplut de bucurie inimile acelor pescari Galileeni. El le-a înfățișat onorurile ce aveau să constituie înfăptuirea celor mai înalte visuri ale lor: “Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune de domnie, și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel”. Matei 19, 28. Și El a adăugat: “Și ori și cine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, și va moșteni viața veșnică.” v. 29. PDH 395.2

Dar întrebarea lui Petru, “Ce răsplată vom avea?” a dat la iveală un spirit care, dacă nu era îndreptat, schimbat, ar fi făcut pe ucenici neînstare a fi urmași ai Domnului Hristos; căci era spiritul unui năimit. În timp ce ei fuseseră atrași de iubirea lui Hristos, ucenicii nu erau cu totul eliberați de fariseism. Ei încă nutreau gândul că meritau o răsplată în raport cu munca lor. Ei nutreau un spirit de înălțare și mulțumire de sine, și se comparau între ei. Când unul dintre ei dădea greș în vreo problemă, ceilalți nutreau gânduri de superioritate față de el. PDH 396.1

Pentru ca ucenicii să nu piardă din vedere principiile Evangheliei, Domnul Hristos le-a spus o parabolă, ilustrând modul în care se poartă Dumnezeu cu slujitorii Săi cum și spiritul în care Domnul Hristos dorește ca ei să lucreze pentru El. PDH 396.2

“Împărăția cerurilor”, a spus El, “se aseamănă cu un gospodar, care a ieșit dis de dimineață să-și tocmească lucrători la vie”. Matei 20, 1. Era obiceiul, ca cei care voiau să se angajeze la lucru, să aștepte în piață și acolo, cei care aveau nevoie, veneau ca să tocmească slujitori. Omul din parabolă este înfățișat ca ieșind la diferite ore din zi ca să angajeze muncitori. Aceia care au fost angajați în primele ore ale zilei, s-au înțeles ca să lucreze pentru o anumită sumă de bani, cei care au fost angajați mai târziu, au lăsat la voia Stăpânului care i-a angajat, stabilirea plății ce li se cuvenea. PDH 396.3

“Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: ‘Cheamă pe lucrători, și dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi’. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, și au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că ei vor primi mai mult dar au primit și ei tot un leu de fiecare”. Matei 20, 8-10. PDH 396.4

Stăpânul care se ocupa de lucrătorii din via sa, reprezintă pe Dumnezeu preocupându-Se de neamul omenesc. Procedeul Lui este contrar obiceiului ce predomină printre oameni. În afacerile lumești răsplata este dată după munca depusă. Muncitorul așteaptă să fie plătit după meritul său. Dar în parabolă, Domnul Hristos a ilustrat principiul împărăției Sale, o împărăție care nu este din lumea aceasta. El nu Se conduce după principii omenești — Domnul spune: “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele”.... Căci ... “cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre”. Isaia 55, 8.9. PDH 396.5

În parabolă, primii muncitori au fost de acord să lucreze pentru o sumă asupra căreia s-au înțeles, și la terminarea zilei ei au primit suma stabilită și nimic mai mult. Cei care au fost angajați mai târziu s-au încrezut în făgăduința Stăpânului că vor “primi ce va fi fost cu dreptul”. Ei au dovedit încrederea lor în el, prin aceea că n-au întrebat nimic cu privire la plata lor. Ei s-au încrezut în dreptatea și în echitatea lui. Și ei au fost răsplătiți, nu după cantitatea muncii depuse, ci după generozitatea Stăpânului viei. PDH 397.1

Tot astfel, Dumnezeu dorește ca noi să ne încredem în El, care îndreptățește pe cel nelegiuit. Răsplata Sa este dată nu după meritele noastre, ci după planurile Sale proprii “pe care le-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”. Efeseni 3, 11. “El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui”. Tit 3, 5. Pentru cei care se încred în El, El va face “nespus mai mult decât cerem și gândim noi”. Efeseni 3, 20. PDH 397.2

Nu cantitatea de muncă depusă, sau rezultatele ei vizibile, ci spiritul în care este adusă la îndeplinire lucrarea, această valorează înaintea lui Dumnezeu. Aceia care au venit în vie la orele unsprezece, au fost foarte mulțumitori pentru ocazia de a lucra. Inimile lor erau pline de recunoștință față de acela care i-a primit să lucreze; și când la terminarea zilei stăpânul le-a plătit, pentru o zi întreagă de lucru, ei au fost foarte surprinși. Ei au știut că nu meritau o astfel de plată. Expresia bunătății ce se putea vedea pe fața celui ce i-a angajat, i-a umplut de bucurie. Ei n-au uitat niciodată bunătatea Stăpânului viei, sau generoasa răsplată pe care au primit-o. Tot la fel stau lucrurile și cu păcătosul care, conștient fiind de nevrednicia sa, a mers în ceasul al unsprezecelea în via Stăpânului. Timpul său de lucru pare a fi așa de scurt, încât el simte că nu merită plata primită; dar este plin de bucurie pentru faptul că totuși Dumnezeu l-a primit. El lucrează cu un spirit umil și plin de încredere, plin de mulțumire pentru privilegiul de a fi conlucrător împreună cu Domnul Hristos. Și Dumnezeu dorește foarte mult să onoreze un astfel de spirit. PDH 397.3

Domnul dorește să ne încredințăm Lui fără a mai pune întrebări cu privire la măsura răsplătirii noastre. Când Domnul Hristos locuiește în suflet, atunci nu mai primează gândul răsplătirii. Nu acesta este motivul care să impulsioneze lucrarea noastră. Este adevărat că într-o măsură oarecare noi ar trebui să privim și spre răsplata făgăduită. Dumnezeu dorește ca noi să prețuim binecuvântările Lui ce ne-au fost făgăduite. Dar El n-ar vrea ca zelul nostru să fie determinat de răsplată și nici să avem simțământul că, pentru fiecare datorie împlinită, trebuie să primim o plată. Noi n-ar trebui să fim așa de nerăbdători în a primi răsplata, cum ar trebui să fim în a face ceea ce este drept, indiferent de câștig. Iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele, acesta ar trebui să fie motivul nostru. PDH 398.1

Această parabolă nu scuză pe aceia care au auzit de prima dată chemarea la lucru, dar care au neglijat a intra în via Domnului. Când stăpânul a mers în piață la ceasul al unsprezecelea și a găsit oameni care nu erau încă angajați la lucru, le-a zis: “De ce stați aici toată ziua fără lucru?” răspunsul a fost: “Pentru că nu ne-a tocmit nimeni”. Nici unul dintre aceia care au fost chemați mai târziu n-a fost acolo la ceasurile dimineții. Ei n-au refuzat chemarea. Aceia care refuză chemarea și mai târziu se căiesc de aceasta, fac bine că se căiesc; dar nu este bine să tratăm cu ușurință prima chemare a harului. PDH 399.1

Când lucrătorii viei au primit “câte un leu fiecare”, cei care au început să lucreze dis-de-dimineață au fost nemulțumiți. “N-au lucrat ei oare douăsprezece ore?”, și-au zis ei, “și nu era deci numai drept ca ei să primească mai mult decât aceia care au lucrat o singură oră în partea cea răcoroasă a zilei?” “Aceștia de pe urmă”, au zis ei, “n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul și zăduful zilei.” Matei 20, 12. PDH 399.2

“Prietene”, a răspuns stăpânul viei unuia dintre ei; “ție nu-ți fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ți ce ți se cuvine și pleacă. Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ție. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” PDH 399.3

“Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”, v. 13-16. PDH 399.4

Primii lucrători din parabolă reprezintă pe aceia care, datorită serviciilor aduse de ei, au pretenția să fie preferați altora. Ei își încep lucrul într-un spirit de mulțumire de sine, fără să aducă cu ei un spirit de sacrificiu și lepădare de sine. Unii ca aceștia poate că au declarat că toată viața lor au slujit lui Dumnezeu, poate că au fost cei dintâi în îndurarea greutăților, a lipsurilor, a încercărilor și de aceea ei gândesc că sunt îndreptățiți la o răsplată mai mare. Ei se gândesc mai mult la răsplată decât la privilegiul de a fi slujitori ai Domnului Hristos. După părerea lor, munca și sacrificiile făcute îi îndreptățesc să primească onoruri mai mari decât ale altora și datorită faptului că această pretenție a lor nu este recunoscută, ei se simt jigniți. Dacă ei ar fi adus în lucrarea lor un spirit iubitor, plin de încredere, atunci ei ar fi fost totdeauna primii; dar caracterul lor gâlcevitor și cârtitor nu este asemenea caracterului Domnului Hristos, și dovedește faptul că nu sunt vrednici de încredere. Ei dau pe față dorința lor de înălțare, de neîncredere în Dumnezeu, dau pe față gelozia lor, cum și un spirit invidios față de frații lor. Bunătatea și generozitatea Domnului nu sunt pentru ei decât o ocazie de murmurare. Astfel, ei arată că nu există nici o legătură între sufletele lor și Dumnezeu. Ei nu cunosc bucuria conlucrării cu Maestrul divin. PDH 399.5

Nu există nimic mai ofensator pentru Dumnezeu decât acest spirit mărginit, care se îngrijește numai de el. El nu poate lucra cu nimeni care manifestă un asemenea spirit. Asemenea oameni sunt insensibili față de lucrarea Duhului Sfânt. PDH 400.1

Iudeii au fost cei chemați la început în via Domnului, și pentru aceasta ei au ajuns mândri și plini de îndreptățire de sine. Anii cei lungi ai slujirii lor, ei îi privesc ca dându-le dreptul să primească o mai mare răsplată decât ceilalți. Nimic nu-i irita mai mult decât să audă că neamurile aveau să fie admise având privilegii egale cu ale lor, în lucrările lui Dumnezeu. PDH 400.2

Domnul Hristos a avertizat pe ucenici, primii care au fost chemați să-I urmeze, ca să nu se lase stăpâniți de un asemenea rău. El a văzut că slăbiciunea, blestemul bisericii, va fi un spirit de îndreptățire de sine. Oamenii aveau să creadă că ei pot face ceva pentru a obține un loc în Împărăția Cerului. Ei își imaginează faptul că numai atunci când au făcut oarecari progrese, atunci, Domnul va veni să-i ajute. În acest fel, avea să fie pusă o mai multă încredere în om și mai puțină în Domnul Hristos. Mulți dintre cei ce urmau să facă un progres oarecare aveau să se umfle de mândrie și să se gândească despre ei că sunt superiori celorlalți. Acestora le face plăcere să fie lăudați și devin geloși, dacă nu sunt considerați ca fiind cei mai importanți. Împotriva acestei primejdii, Domnul Hristos a căutat să avertizeze pe ucenicii Săi. PDH 400.3

Orice laudă cu privire la meritele noastre, este nelalocul ei. “Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acesta găsesc plăcere Eu, zice Domnul”. Ieremia 9, 23-24. PDH 401.1

Răsplata nu se dă după faptele noastre, ca nimeni să nu se îngâmfe; ci ea ne este dată numai prin har. “Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? ‘Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’ Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire”. Romani 4, 1-5. Nu este deci nici o ocazie pentru cineva să se înalțe mai presus de altul, sau să invidieze pe celălalt. Nimeni nu este privilegiat înaintea altuia și deci nimeni nu poate pretinde răsplata ca fiind un drept. PDH 401.2

Și cei dintâi, și cei din urmă, trebuie să fie părtași la marea și veșnica răsplătire, iar cei dintâi ar trebui să întâmpine cu un bun venit pe cei de pe urmă. Cel care invidiază răsplata celuilalt uită faptul că și el este salvat numai prin har. Pilda lucrătorilor viei este o mustrare a geloziei și a bănuielii. Iubirea se bucură de adevăr și nu face nici o comparație invidioasă. Cel care are această iubire, face comparație numai între iubirea Domnului Hristos și propria sa nedesăvârșire de caracter. PDH 402.1

Această parabolă este o avertizare pentru toți lucrătorii, indiferent de durata și cantitatea lucrării lor, pentru că fără iubire față de frații lor, și fără să se umilească înaintea lui Dumnezeu, ei sunt socotiți fără de valoare, nimic. Nu există nici un fel de religie acolo unde tronează eul. Acela care face din proslăvirea de sine ținta vieții sale, se va vedea lipsit de harul care-l poate face un lucrător cu succes în serviciul Domnului Hristos. Acolo unde sunt nutrite mândria și mulțumirea de sine, lucrarea are de suferit. PDH 402.2

Nu durata timpului folosit în lucrare, ci voioșia și credincioșia cu care lucrăm, acestea fac ca lucrarea noastră să fie primită de Dumnezeu. În tot ceea ce facem, se cere o completă supunere a eului. Datoria cea mai neînsemnată, îndeplinită însă în sinceritate și cu abnegație, este mai plăcută lui Dumnezeu, decât cea mai mare lucrare, care poartă pecetea egoismului și a înălțării de sine. El se uită să vadă cât de mult din Spiritul lui Hristos nutrim, și cât de multă asemănare cu El dăm pe față în lucrarea noastră. El prețuiește mai mult iubirea și credincioșia cu care lucrăm, decât cantitatea lucrului făcut. PDH 402.3

Numai atunci când egoismul a murit, când lupta pentru supremație a fost cu desăvârșire exclusă, când mulțumirea umple inimile și iubirea constituie parfumul vieții — numai atunci Domnul Hristos locuiește în suflet, iar noi suntem recunoscuți ca împreună lucrători cu Dumnezeu. PDH 402.4

Oricât de grea și obositoare ar fi munca lor, adevărații lucrători n-o socotesc ca fiind ingrată, nu se plâng. Ei sunt gata să jertfească totul, chiar și pe ei; cu toate acestea este o lucrare plăcută pentru ei, și o fac cu inima veselă. Bucuria în Dumnezeu este exprimată prin Isus Hristos. Bucuria lor este bucuria ce a fost pusă și înaintea Domnului Hristos și anume: “Să fac voia Celui ce M-a trimis, și să îndeplinesc lucrarea Lui”. Ioan 4, 34. Ei sunt conlucrători cu Domnul slavei. Acest gând îndulcește orice osteneală, întărește voința și dă spiritului putere să biruie tot ceea ce ar veni. Lucrând cu o inimă neegoistă prin părtășia noastră la suferințele Domnului Hristos, având simpatia Lui și conlucrând cu El, în lucrarea Sa, ei contribuie la creșterea bucuriei sale, aducând onoarea și lauda numelui Său înălțat. PDH 402.5

Acesta este spiritul oricărui adevărat serviciu făcut pentru Dumnezeu. Datorită lipsei acestui spirit, mulți dintre cei care păreau a fi cei dintâi, “vor fi cei din urmă”, pe când cei care îl posedă, deși socotiți a fi cei de pe urmă, vor fi cei dintâi. PDH 403.1

Sunt mulți aceia care s-au consacrat Domnului Hristos, și totuși, n-au găsit o ocazie de a face o mare lucrare, sau mari sacrificii în slujba Sa. Unii ca aceștia se pot mângâia cu gândul că nu este necesară supunerea, lepădarea de sine a martirului, care este cea mai plăcută înaintea lui Dumnezeu; poate că nu misionarul care a fost expus zilnic primejdiilor și morții va fi cel mai bine notat, în rapoartele cerului. Creștinul însă, care se dovedește a fi creștin în viața lui personală în predarea zilnică a eului său, în sinceritatea scopului și purității gândului, în blândețe atunci când este provocat, în credință și evlavie, în credincioșie în cele mai neînsemnate lucruri, unul care în viața de cămin reprezintă caracterul Domnului Hristos — unul ca acesta poate fi mult mai prețios înaintea lui Dumnezeu, decât poate cel mai renumit misionar sau martir. PDH 403.2

O, cât de diferite sunt criteriile după care Dumnezeu și oamenii măsoară caracterul. Dumnezeu vede multe ispite, cărora le-am rezistat, despre care lumea și nici chiar prietenii cei mai apropiați n-au știut nimic, niciodată — ispite în cămin, ispite în inimă. El vede umilința inimii din cauza propriei slăbiciuni; pocăința sinceră, chiar și pentru un singur cuget rău. El vede deplina predare a inimii în lucrarea sa. El a luat notă de ceasurile grele de lupta cu sine, cu eul — lupte care au adus biruința. Toate acestea, Dumnezeu și îngerii le cunosc. O carte de aducere aminte este scrisă înaintea Sa, pentru aceia care se tem de Domnul și cugetă la numele Său. PDH 403.3

Secretul nu se găsește în multa noastră învățătură, nici în poziția noastră, nici în numărul nostru, nici în talentele ce ne-au fost date, sau în voința oamenilor. Recunoscând neputința noastră, noi trebuie să privim la Domnul Hristos și, prin El, care este puterea întregii tării și cugetul întregii noastre cugetări, voința și ascultarea vor câștiga biruință după biruință. PDH 404.1

Oricât de scurt ar fi timpul lucrării noastre, sau cât de umilă lucrarea noastră, dacă în simplitatea credinței noi vom urma Domnului Hristos, atunci nu vom fi dezamăgiți în ceea ce privește răsplata. Ceea ce chiar și cei mai mari și mai înțelepți oameni nu pot obține, poate primi cel mai slab și cel mai umil. Porțile de aur ale cerului nu se deschid pentru cei cu înălțare de sine. Ele nu se deschid pentru cei ce au un spirit mândru. Însă porțile cele veșnice se vor deschide larg la atingerea tremurătoare a unui copilaș. Binecuvântată va fi răsplata harului pentru aceia care în simplitatea credinței și a iubirii au luptat pentru Dumnezeu. PDH 404.2