Parabolele Domnului Hristos

58/60

Capitolul 27 — Cine este aproapele meu?

Capitol bazat pe textele din Luca 10, 25-37.

Între Iudei, întrebarea: “Cine este aproapele meu?” dădea loc la discuții nesfârșite. Ei nu aveau nici o îndoială cu privire la păgâni și la samariteni. Aceștia erau străini și vrăjmași. Dar unde ar fi trebuit să se tragă linia de deosebire între oamenii din propria lor națiune și între diferitele clase sociale? Pe cine ar fi trebuit să privească preotul, rabinul și bătrânul comunității, ca fiind aproapele său? Ei și-au petrecut viața într-un șir nesfârșit de ceremonii pentru a se curăți. Ei învățau că contactul cu mulțimea neștiutoare și nepăsătoare ar însemna pângărirea lor, fapt ce ar cere un efort istovitor pentru înlăturarea ei. Trebuia oare să considere pe cei “necurați” ca fiind aproapele lor? PDH 376.1

La această întrebare, Domnul Hristos a răspuns prin parabola Samariteanului milos. El a arătat că aproapele nostru nu este numai unul din biserica din care facem noi parte, sau de credința pe care noi o avem. Aceasta n-are nici o legătură cu rasa, culoarea, sau deosebirea de clasă. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este fiecare suflet care este rănit și zdrobit de vrăjmaș. Orice om, ca făptură a lui Dumnezeu, este aproapele nostru. PDH 376.2

Parabola Samariteanului milos a fostă rostită ca răspuns la o întrebare pe care un învățător al Legii a pus-o Domnului Hristos. Pe când Mântuitorul își rostea învățăturile Sale, “un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: ‘Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’” Luca 10, 25. Fariseii au fost aceia care au sugerat întrebarea acestui învățător al Legii, în speranța că vor putea prinde pe Domnul Hristos în cuvintele Sale și de aceea au ascultat foarte atenți răspunsul Său. Dar Mântuitorul n-a intrat în discuții contradictorii cu el. Domnul Hristos a cerut însă răspunsul la întrebare, chiar de la cel care a pus-o: “Ce este scris în Lege?” “Cum citești în ea?”, a întrebat El. Iudeii încă mai învinuiau pe Domnul Hristos că nu acordă importanța cuvenită Legii date pe Sinai, dar el a legat problema mântuirii, tocmai de păzirea poruncilor lui Dumnezeu. PDH 377.1

Învățătorul Legii a răspuns: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” “Bine ai răspuns”, i-a zis Isus, “fă așa și vei avea viața veșnică.” Ver 27-28. PDH 377.2

Învățătorul Legii n-a fost mulțumit cu poziția și cu lucrările Fariseilor. El a studiat Scripturile cu dorința de a găsi adevărata lor însemnătate. El era vital interesat în această problemă și de aceea întreba cu sinceritate: “Ce să fac?”. În răspunsul său cu privire la cerințele Legii, el a trecut dincolo de toate preceptele ceremoniale și rituale. El n-a acordat nici o valoare acestora, ci a prezentat două mari principii în care sunt cuprinse întreaga Lege și profeții. Aprobând acest răspuns, Mântuitorul S-a situat pe un teren mai avantajos față de rabini. Ei nu puteau să-L condamne pentru faptul că a aprobat cele ce au fost spuse de un învățător al Legii. PDH 377.3

“Fă așa, și vei avea viața veșnică”, a spus Domnul Hristos. În învățătura Sa, El a prezentat totdeauna Legea ca fiind un tot unitar, divin, arătând că este imposibil a păstra un precept și a călca un altul; că același principiu este prezent în toate. Destinul omului va fi determinat de întreaga Lege. PDH 377.4

Domnul Hristos știa că în propria lui putere nimeni nu putea să păzească Legea. El dorea să conducă pe învățătorul Legii la o cercetare mai clară și mai profundă, pentru ca să poată găsi adevărul. Numai prin acceptarea harului și puterii Domnului Hristos, putem păzi Legea. Credința și ispășirea adusă pentru păcat face în stare pe cei căzuți să iubească pe Dumnezeu cu toată inima lor și pe aproapele lor ca pe ei înșiși. PDH 378.1

Învățătorul Legii știa că el n-a păzit nici primele patru și nici ultimele șase porunci. Datorită cuvintelor cercetătoare ale Domnului Hristos, el a fost convins, dar în loc să-și mărturisească păcatul, el a încercat să-l scuze, în loc de a recunoaște adevărul, el s-a străduit, mai de grabă, să arate cât de dificilă este împlinirea poruncilor. În acest fel, el spera să evite atât convingerea, cât și să se îndreptățească pe sine în ochii poporului. Cuvintele Mântuitorului au arătat că întrebarea lui era de prisos, deoarece el era personajul în stare să răspundă la ea. Cu toate acestea, el a pus o altă întrebare și anume: “Și cine este aproapele meu?” PDH 378.2

Domnul Hristos a refuzat din nou să fie prins în discuții polemice. El a răspuns la întrebarea pusă, povestind o întâmplare care era încă proaspătă în amintirea ascultătorilor săi. “Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, și l-au lăsat aproape mort.” v. 30. PDH 379.1

Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul a trebuit să treacă printr-o parte a pustiului Iudeii. Drumul trecea printr-un defileu sălbatic și stâncos, care era plin de hoți, și în care aveau loc adesea scene de violență. În acest loc a fost atacat călătorul, fiind jefuit de tot ceea ce aveau de valoare și lăsat aproape mort la marginea drumului. Pe când se afla acolo, un preot a trecut prin acel loc; el a văzut pe omul acela zăcând acolo rănit și zdrobit, tăvălit în propriul său sânge; dar l-a lăsat acolo fără să-i dea vreun ajutor. El “a trecut înainte pe alături”. Apoi a apărut un Levit. Curios să știe ce s-a întâmplat, el s-a oprit și a privit la suferind. El era conștient de ceea ce trebuia să facă, dar aceasta nu era o datorie plăcută. Ar fi dorit mai bine să nu fi venit pe acel drum, ca să nu fi văzut pe cel rănit. A căutat deci să se convingă pe sine că de fapt, cazul acela nu-l privea, așa că “a trecut înainte pe alături”. PDH 379.2

Dar un samaritean, călătorind pe același drum, a văzut pe suferind și a îndeplinit lucrarea pe care ceilalți au refuzat s-o facă. Cu bunăvoință și bunătate, el s-a îngrijit de cel rănit. “Când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile, și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, și i-a zis: ‘Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.’” v. 33-35. Atât preotul, cât și Levitul pretindeau că sunt oameni pioși, dar samariteanul a dovedit că era în adevăr convertit. Pentru el nu era mai puțin plăcut să facă această lucrare, de cum era pentru preot și Levit, dar în spirit și în fapte el s-a dovedit a fi în armonie cu Dumnezeu. PDH 379.3

Rostind această învățătură, Domnul Hristos a prezentat principiile Legii într-un mod direct, plin de putere, arătând ascultătorilor Săi faptul că ei au neglijat a aduce la îndeplinire aceste principii. Cuvintele Sale au fost așa de categorice și potrivite, încât ascultătorii n-au mai putut spune nimic. În cele spuse de Domnul Hristos, învățătorul Legii n-a mai găsit nimic, ce ar fi putut fi criticat. Dar el n-a putut birui în mod suficient antipatia sa națională, pentru a recunoaște pe nume meritul samariteanului. Când Domnul Hristos a întrebat: “Care dintre acești trei se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” el a răspuns. “Cel ce și-a făcut milă de el.” PDH 380.1

“Du-te de fă și tu la fel” i-a zis Isus. Arată celor în nevoie aceeași bunătate plină de milă. Astfel vom da dovadă că păzim întreaga Lege. PDH 380.2

Deosebirea cea mare între Iudei și Samariteni era o deosebire în ceea ce privește credința religioasă, și anume, o întrebare cu privire la ceea ce constituie adevărata închinare. Fariseii nu puteau spune nimic bun despre samariteni, dar aruncau asupra lor cele mai amare blesteme. Așa de puternică era antipatia dintre iudei și samariteni, încât femeii samaritence i s-a părut un lucru foarte straniu atunci când Domnul Hristos i-a cerut ei apă ca să bea. “Cum Tu, iudeu”, a spus ea, “ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” “Căci”, adăugă — evanghelistul, “iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii” Ioan 4, 9. Iar atunci când Iudeii au fost atât de plini de ură ucigașă împotriva Domnului Hristos, încât s-au sculat în templu ca să-L omoare cu pietre, ei n-au putut găsi cuvinte mai potrivite prin care să-și exprime ura lor, decât: “Nu zicem noi bine că ești samaritean, și că ai drac?” Ioan 8, 48. Și totuși, preotul și Levitul au neglijat chiar lucrarea pe care Domnul le-a dat-o s-o facă, lăsând ca tocmai un samaritean așa de urât și disprețuit să facă un așa bine unuia dintre concetățenii lor. PDH 380.3

Samariteanul a împlinit porunca: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, demonstrând astfel că el era cu mult mai neprihănit decât aceia care îl condamnau. Punându-și în primejdie propria sa viață, el a tratat pe cel rănit ca pe propriul său frate. Acest samaritean reprezintă pe Domnul Hristos. Mântuitorul nostru a arătat pentru noi o iubire, pe care iubirea omenească n-o poate egala vreodată. Pe când noi eram zdrobiți și pe moarte, El a avut milă de noi. El n-a trecut pe lângă noi, pe partea cealaltă, să ne lase să pierim fără ajutor și fără nădejde. El n-a rămas în căminul Său sfânt și fericit, unde era iubit de toată oștirea cerului. A văzut nevoia noastră presantă și S-a ocupat de cazul nostru și a identificat interesele Sale cu cele ale omenirii întregi. El a murit pentru a salva pe vrășmașii Săi; S-a rugat pentru omorâtorii Săi. Arătând spre propriul Său exemplu, a spus urmașilor Săi: “Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții.” “Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Ioan 15, 17; 13, 34. PDH 381.1

Preotul și Levitul fuseseră la slujbele de la templu, ale căror servicii au fost stabilite chiar de către Dumnezeu. A participa la acel serviciu, era un privilegiu mare și înalt, iar preotul și Levitul considerau că, fiind astfel onorați de Dumnezeu, nu se cădea să se îngrijească de un suferind necunoscut de la marginea drumului. În acest fel, ei au neglijat ocazia specială pe care Dumnezeu le-a oferit-o ca să fie instrumente ale Sale pentru binecuvântarea aproapelui lor. PDH 382.1

Și astăzi, mulți fac o greșeală asemănătoare. Ei împart îndatoririle lor în două categorii deosebite. O categorie este formată din lucruri mari și trebuie să fie rezolvate ținând seama de Legea lui Dumnezeu, o altă categorie fiind formată din așa zisele lucruri mici, în care porunca: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, este ignorată. Această parte a lucrării este lăsată să depindă de capriciile cuiva, supusă înclinațiilor sau impulsurilor. În acest fel caracterul ajunge stricat, iar religia Domnului Hristos reprezentată în mod greșit, fals. PDH 382.2

Sunt unii care gândesc că este ceva înjositor pentru demnitatea lor să se îngrijească de omenirea suferindă. Mulți privesc cu indiferență și cu dispreț la aceia care au lăsat în ruină templul sufletului lor. Alții, neglijează pe cei săraci din alte motive. Ei lucrează, după credința lor pentru cauza lui Dumnezeu, căutând să facă unele lucrări mari și de valoare. Ei cred că fac o mare lucrare, și de aceea nu se pot opri spre a lua în seamă nevoile celor săraci și necăjiți. Pentru promovarea presupusei lor mari lucrări, ei pot ajunge până acolo încât să asuprească pe cei săraci. Ei îi pot așeza pe aceștia în împrejurări grele, care să-i încerce greu, să-i deposedeze de drepturile lor, sau să nu țină seama de nevoile lor. Și totuși, să creadă că toate acestea sunt justificate, pentru că, gândesc ei — le fac pentru înaintarea cauzei lui Hristos. PDH 382.3

Mulți vor lăsa pe un frate sau pe un vecin de-al lor, ca în împrejurări potrivnice, să se lupte singur, neajutat. Pentru că ei mărturiseau a fi creștini, cel în cauză își putea închipui că în egoismul lor rece, ei reprezentau pe Hristos. Pentru că așa numiții slujitori ai lui Dumnezeu nu conlucrează cu El, iubirea lui Dumnezeu, care ar trebui să se reverse în valuri de la ei, este în mare măsură oprită a mai ajunge la semenii lor. Și astfel, mulțimea laudelor și a mulțumirilor inimilor omenești și de pe buzele oamenilor, sunt împiedicate a se îndrepta spre Dumnezeu. El este astfel jefuit de slava ce se datorează numelui Său Cel Sfânt. El este păgubit de cei pentru care a murit Domnul Hristos, de cei pe care dorește atât de mult să-i ducă în împărăția Sa, spre a locui în prezența Sa, de-a lungul veacurilor nesfârșite. PDH 383.1

Adevărul divin exercită numai o mică influență asupra lumii, în timp ce ar trebui să exercite o mare înrâurire, prin trăirea lui în practicile vieții. Simpla mărturisire formală a religiei abundă, dar aceasta are puțină valoare. Noi putem pretinde a fi urmași ai Domnului Hristos, putem susține a crede tot adevărul cuprins în Cuvântul lui Dumnezeu dar faptul acesta nu va aduce nici un bine aproapelui nostru, dacă credința nu este adusă, nu este trăită în viața noastră zilnică. Mărturisirea noastră poate fi tot atât de înaltă ca și cerurile, dar ea nu ne va mântui nici pe noi și nici pe aproapele nostru, dacă nu suntem cu adevărat creștini. Un exemplu bun, drept, va face mai mult pentru binele omenirii, decât toate mărturisirile noastre. PDH 383.2

Cauza Domnului Hristos nu va putea fi servită prin vreo practică egoistă. Cauza Sa este cauza celor săraci și oprimați, în inimile celor ce mărturisesc că sunt urmași ai Săi este nevoie de simpatia plină de iubire a Domnului Hristos — o iubire profundă pentru aceia pe care El i-a prețuit așa de mult, încât și-a dat propria Sa viață pentru salvarea lor. Aceste suflete sunt prețioase, infinit mai prețioase decât orice altă jertfă pe care noi am putea s-o aducem lui Dumnezeu. A folosi orice energie pentru înfăptuirea unei aparente mari lucrări, în timp ce neglijăm pe cei ce sunt în nevoie, sau nu dăm străinului dreptul ce i se cuvine, nu este o lucrare care să se bucure de aprobarea Lui. PDH 383.3

Sfințirea sufletului prin lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, este implantarea naturii Domnului Hristos în ființa noastră. Religia Evangheliei însemnează Hristos în viață — un principiu viu, activ. Ea este harul Domnului Hristos descoperit în caracter și manifestat prin fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi rupte de nici o parte a vieții practice. Oricare ramură a lucrării și experienței creștine trebuie să fie o reprezentare a vieții Domnului Hristos. PDH 384.1

Iubirea este temelia evlaviei. Oricare ar fi mărturisirea credinței noastre, nimeni nu are o iubire curată față de Dumnezeu, dacă nu are o iubire neegoistă față de fratele său. Noi nu vom putea niciodată să ajungem în posesia unui astfel de spirit, încercând numai să iubim pe alții. Ceea ce ne trebuie, este iubirea lui Hristos în inimă. Când eul este ascuns, contopit în și cu Hristos, atunci iubirea va izvorî în mod spontan. Desăvârșirea caracterului creștin se obține când impulsul de a ajuta și a binecuvânta pe alții pornește în mod constant dinăuntru — atunci când lumina strălucitoare a soarelui divin umple inima și se descoperă pe fețele noastre. PDH 384.2

Nu este cu putință ca inima în care locuiește Hristos să fie lipsită de iubire. Dacă iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai întâi pe noi, atunci vom iubi pe toți aceia pentru care a murit Hristos. Nu putem veni în legătură cu divinitatea, fără să venim mai întâi în legătură cu omenirea; căci în El, în Acela care stă pe tronul Universului, divinitatea și omenirea, natura divină și natura umană sunt unite. Fiind în legătură cu Domnul Hristos, noi suntem legați de aproapele nostru prin legăturile de aur ale lanțului iubirii. Atunci, mila și împreuna simțire a Domnului Hristos se vor da pe față și în viața noastră. Atunci, nu vom aștepta ca cei în nevoie și cei nefericiți să fie aduși la noi. Nu va mai fi nevoie — atunci — să fim îndemnați, rugați ca să simțim cu necazurile altora. Pentru noi, va fi atunci tot așa de natural să slujim celor în nevoie și suferinzi, cum a fost pentru Domnul Hristos să meargă din loc în loc făcând bine. PDH 384.3

Oriunde se dă pe față iubire și simpatie, acolo unde inima acționează spre binecuvântarea și ajutorarea altora, acolo se manifestă lucrarea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu, în inima păgânismului, oamenii care nu au nici o cunoștință a Legii scrise a lui Dumnezeu, care n-au auzit niciodată despre numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, ocrotindu-i cu primejdia propriei lor vieți. Faptele lor mărturisesc despre lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a însămânțat harul Domnului Hristos în inima acestor sălbatici și a deșteptat simpatia lor, contrar naturii și educației lor. Lumina “care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1, 9), strălucește în sufletele lor; și această lumină, dacă este urmată, va călăuzi picioarele lor spre Împărăția lui Dumnezeu. PDH 385.1

Slava cerului se arată în ridicarea celui căzut și mângâierea celui întristat. Și oriunde locuiește Hristos în inimile omenești El va fi descoperit în același fel. Acolo unde acționează religia Domnului Hristos va fi o binecuvântare. Acolo unde lucrează ea, este strălucire. PDH 386.1

Înaintea lui Dumnezeu nu este recunoscută nici o deosebire de naționalitate, de rasă sau de castă. El este Creatorul întregii omeniri. Toți oamenii aparțin — prin creațiune — unei singure familii, și toți sunt una prin răscumpărare. Domnul Hristos a venit pentru a dărâma orice zid de despărțire, să deschidă orice despărțitură a templului, pentru ca fiecare suflet să poată avea acces liber la Dumnezeu. Iubirea Sa este așa de mare, așa de profundă și atât de deplină, încât pătrunde pretutindeni. Ea scoate din puterea lui Satana sărmanele suflete care au fost înșelate de amăgirile lui. Ea îi aduce în jurul tronului lui Dumnezeu, tron ce este înconjurat de curcubeul făgăduinței. PDH 386.2

În Hristos Isus nu mai este nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toți au fost apropiați prin sângele Său cel prețios (Galateni 3, 28; Efeseni 2, 13). PDH 386.3

Oricare ar fi deosebirile în ceea ce privește credința religioasă, chemarea omenirii suferinde trebuie să fie auzită și să i se răspundă. Acolo unde există sentimente pline de amărăciune, din cauza deosebirilor religioase, poate fi făcut mult bine, printr-o slujire personală. Servirea plină de iubire va sfărâma barierele prejudecăților și va câștiga sufletele pentru Dumnezeu. PDH 386.4

Noi ar trebui să venim în întâmpinarea durerilor, necazurilor și grijilor altora. Ar trebui să fim părtași la bucuriile și la necazurile atât ale celor de sus, cât și ale celor de jos, atât ale săracilor, cât și ale celor bogați, “fără plată ați primit”, spunea Domnul Hristos, “Fără plată să dați”. Matei 10, 8. De jur împrejurul nostru sunt săraci, suflete încercate, care au nevoie să audă cuvinte de simpatie, dar și de fapte de ajutoare. Sunt văduve care au nevoie să fie înțelese și ajutate. Există orfani pe care Domnul Hristos a poruncit urmașilor Săi să-i primească întocmai ca pe o moștenire încredințată lor de Dumnezeu. Prea adesea, aceștia sunt trecuți cu vederea și lăsați în părăsire. Ei pot fi zdrențăroși, grosolani și din toate punctele de vedere să fie respingători; și totuși, ei sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ei au fost cumpărați cu un preț și sunt tot așa de prețioși înaintea Sa, cum suntem fiecare dintre noi. Ei sunt membri ai marii familii a lui Dumnezeu, iar creștinii, ca slujitori ai Săi, sunt răspunzători pentru ei. “Sufletele lor”, spune El, “le voi cere din mâna voastră”. PDH 386.5

Dintre toate relele, păcatul este cel mai mare rău, și este partea noastră aceea de a avea milă și a ajuta pe păcătos. Dar nu vom putea ajunge la toți în același fel. Sunt foarte mulți aceia care ascund foamea sufletului lor. Aceștia ar fi foarte mult ajutați, printr-un cuvânt plin de iubire, sau printr-o faptă de bunătate care să le dovedească atenția noastră. Sunt însă alții care se află în cea mai mare nevoie, fără ca ei să-și dea seama de aceasta. Ei nu sunt conștienți de teribila lipsă a sufletului lor. Mulțimi sunt așa de cufundate în păcat, încât au pierdut simțământul realităților veșnice, au pierdut asemănarea cu Dumnezeu, și aproape că nu mai știu dacă au sau nu suflet de mântuit. Ei n-au nici credință în Dumnezeu, și nici încredere în oameni. La mulți dintre aceștia se poate ajunge numai prin acte de dezinteresată bunătate. Mai întâi, trebuie să îngrijim de nevoile lor trupești. Ei trebuie hrăniți, curățiți și îmbrăcați în mod cuviincios. Văzând dovada iubirii noastre neegoiste, atunci le va fi mai ușor să creadă în iubirea Domnului Hristos. PDH 387.1

Sunt mulți care greșesc, și care sunt conștienți, simt rușinea și nebunia lor. Ei privesc la greșelile și rătăcirile lor, până când ajung aproape la disperare. Asemenea suflete nu trebuie să le neglijăm. Când cineva trebuie să înoate împotriva curentului, toată forța curentului îl trage înapoi. Atunci, o mână gata să ajute, să i se întindă, așa cum Fratele mai Mare a întins mâna lui Petru care se scufunda. Vorbiți-le atunci cuvinte încurajatoare și pline de speranță, cuvinte care să inspire încredere și care să trezească iubire. PDH 387.2

Fratele tău, care este bolnav din punct de vedere spiritual, are nevoie de tine, după cum și tu personal ai avut nevoie de iubirea unui frate. El are nevoie de experiența cuiva care a fost tot așa de slab ca și el, unul care să poată simpatiza cu el și să-l ajute. Recunoașterea propriei noastre slăbiciuni ne va fi de ajutor, ca să putem fi de folos altuia în nevoile sale amare. Niciodată n-ar trebui să trecem pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-l mângâiem, după cum și noi suntem mângâiați de Dumnezeu. PDH 387.3

Părtașia cu Domnul Hristos, legătura personală cu viul nostru Salvator este care face în stare ca mintea, inima, sufletul, să triumfe asupra firii decăzute. Spuneți drumețului rătăcit despre mâna Celui Atotputernic, care îl va putea ține în picioare, despre nemărginita iubire ce se află în Hristos, și care simte împreună cu el. Pentru el nu este suficient să creadă în existența unei Legi și a unei puteri, amândouă fiind lucruri ce n-au milă și nu răspund niciodată strigătului după ajutor. El are nevoie să strângă puternic o mână caldă și să se încreadă într-o inimă plină de bunătate. În mintea sa trebuie să se întipărească bine gândul unei prezențe divine, care se află totdeauna lângă el, privindu-l mereu cu o iubire plină de compătimire. Îndemnați-l să cugete la inima Tatălui care este totdeauna întristată, din cauza păcatului, la mâna Tatălui care este încă întinsă, la vocea Tatălui care spune: “Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine”. Isaia 27, 5. PDH 388.1

Dacă suntem angajați în această lucrare, atunci vom avea tovarăși nevăzuți de ochii oamenilor. Îngerii cerului au fost alături de samariteanul care a avut grijă de străinul rănit, maltratat. Îngerii din curțile cerești stau alături de toți aceia care se află în slujba lui Dumnezeu, în a sluji semenilor lor. Și noi trebuie să conlucrăm chiar cu Domnul Hristos. El este Vindecătorul și, lucrând sub conducerea Lui, vom vedea mari rezultate. PDH 388.2

De credincioșia noastră în această lucrare depinde nu numai binele altora, ci și destinul nostru veșnic. Pe toți aceia care vor, Domnul Hristos caută să-i înalțe la comuniunea cu El, pentru ca noi să putem fi una, după cum El este una cu Tatăl. El îngăduie să venim în legătură cu suferințe și nenorociri, pentru a ne scoate din egoismul nostru; El caută să dezvolte în noi atributele caracterului Său, împreuna simțire, bunătatea și iubirea. Prin acceptarea acestei lucrări de slujire, noi intrăm în școala Sa, spre a ne pregăti pentru curțile lui Dumnezeu. Respingând-o însă, noi lepădăm învățăturile Sale, și alegem separarea veșnică de prezența Sa. PDH 388.3

“Dacă vei umbla pe căile Mele” declară Domnul Hristos, “și dacă vei păzi poruncile Mele ... te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici” — chiar printre îngerii ce sunt în jurul tronului Său. Zaharia 3, 7. Prin conlucrarea cu ființele cerești, în lucrarea lor pe acest pământ, noi ne pregătim pentru tovărășia lor în ceruri. “Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evrei l,14). Îngerii din ceruri vor ura bun venit tuturor acelora care aici pe pământ au trăit nu “să li se slujească, ci ei să slujească”. Matei 20, 28. În această binecuvântată tovărășie, noi vom învăța, spre bucuria noastră veșnică, tot ceea ce se cuprinde în întrebarea: “Cine este aproapele meu?” PDH 389.1