Faptele Apostolilor

2/59

Capitolul 1 — Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa

Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizată pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea și desăvârșirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut mărirea Sa. Biserica este depozitara bogățiilor harului lui Hristos; și, prin biserică, se va descoperi, în cele din urmă, chiar domniile și “stăpânirile din locurile cerești”, ultima și deplina desfășurare a iubirii lui Dumnezeu. (Efeseni 3, 10.) FA 9.1

Multe și minunate sunt făgăduințele raportate în Scripturi cu privire la biserică. “Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele”. (Isaia 56, 7.) “Le voi face pe ele și împrejurimile dealului Meu o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme și aceasta va fi o ploaie binecuvântată!” “Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în țară și nu vor mai purta ocara neamurilor. Și vor ști astfel că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele, și că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Voi sunteți oile Mele, oile pășunei Mele, și Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu”. (Ezechiel 34, 26.29-31.) FA 9.2

“Voi sunteți martorii Mei, zice Domnul, voi și Robul Meu pe care L-am ales, ca să știți, ca să Mă credeți și să înțelegeți că Eu sunt; înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, și după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul, și afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteți martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu.” “Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați, și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric”. (Isaia 43, 10-12; 42, 6.7.) FA 10.1

“La vremea îndurării Te voi asculta, și în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi și Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui prinșilor de război: ‘Ieșiți!’ și celor ce sunt în întuneric: ‘Arătați-vă!’. Ei vor paște pe drumuri și vor găsi locuri de pășune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de apă. Voi preface toți munții Mei în drumuri și drumurile Mele vor fi bine croite.... FA 10.2

Bucurați-vă ceruri! Veselește-te pământule! Izbucniți în strigăte de bucurie, munților! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, și are milă de nenorociții Lui. Sionul zicea: ‘M-a părăsit Domnul, și m-a uitat Domnul!’ Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei”. (Isaia 49, 8-16.) FA 11.1

Biserica este cetățuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare față de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul Și-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generației în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; și, atunci când au fost chemați să-și depună armura, alții le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe acești martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, și porțile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său. FA 11.2

În cursul secolelor de prigoană, de luptă și întuneric, Dumnezeu a susținut biserica Sa. Nici un nor nu s-a abătut asupra ei, fără ca El să n-o pregătească; nici o putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. El nu Și-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declarații profetice, a arătat ce avea să se întâmple și ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe profeți să profetizeze, aceea s-a și întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său și nici o putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat și păzit de Dumnezeu și va triumfa împotriva oricărei împotriviri. FA 11.3

În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate așezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generațiilor care au urmat unele după altele, învățăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Slabă și cu defecte, după cum ar părea, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu Își îndreaptă atenția, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său, în care găsește plăcere să dea pe față puterea Sa de a transforma inimi. Domnul Hristos întreabă: “Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfățișa?” (Marcu 4, 30.) El nu poate folosi împărățiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărățiile pământești stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăția lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăția aceasta urmărește să înalțe și să înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trăirii unei vieți sfinte, pline de diferite daruri și înzestrată cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie să-și găsească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută și îi binecuvântează. FA 12.1

Minunată este lucrarea pe care Domnul dorește să o aducă la îndeplinire prin biserica Sa, pentru ca Numele Său să fie proslăvit. Un tablou al acestei lucrări este dat în viziunea lui Ezechiel despre râul cu ape tămăduitoare: “Apa aceasta curge spre ținutul de răsărit, se pogoară în câmpie, și se varsă în mare și vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mișcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul și vor fi o mulțime de pești; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, și pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viață ... dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părțile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veșteji, și roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieși din Sfântul Locaș. Roadele lor vor sluji ca hrană și frunzele ca leac”. (Ezechiel 47, 8-12.) FA 13.1

De la început, Dumnezeu a lucrat prin poporul Său ca să aducă binecuvântare lumii. Pentru străvechea națiune egipteană, Dumnezeu l-a făcut pe Iosif o fântână a vieții. Prin integritatea lui Iosif, a fost ocrotită viața întregului popor. Prin Daniel, Dumnezeu a salvat viața tuturor învățaților Babilonului. Și aceste izbăviri sunt pilde; ele ilustrează binecuvântările spirituale oferite lumii prin legătura cu Dumnezeu, pe care Iosif și Daniel Îl adorau. Oricine, în a cărui inimă locuiește Hristos, oricine va reflecta iubirea Sa față de lume, este un conlucrător cu Dumnezeu pentru binecuvântarea omenirii. În timp ce primește de la Mântuitorul harul spre a fi dat și altora, din întreaga sa ființă va curge un torent de viață spirituală. FA 13.2

Dumnezeu l-a ales pe Israel ca să descopere caracterul Său oamenilor. El dorea ca ei să fie în lume ca niște fântâni ale mântuirii. Lor le-au fost încredințate soliile cerului, descoperirile voinței lui Dumnezeu. La începutul istoriei poporului Israel, neamurile lumii, datorită obiceiurilor lor stricate, au pierdut cunoștința despre Dumnezeu. Cândva, ei Îl cunoscuseră; dar, pentru că “nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat”. (Romani 1, 21.) Totuși, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu i-a nimicit. El Și-a propus să le mai dea o ocazie de a-L cunoaște prin poporul Său ales. Prin învățăturile sistemului jertfelor, Hristos avea să fie înălțat înaintea tuturor națiunilor, și toți care priveau la El aveau să trăiască. Hristos era temelia economiei iudaice. Întregul sistem al tipurilor și simbolurilor era o consistentă profeție a Evangheliei, o prezentare în care se găseau cuprinse făgăduințele mântuirii. FA 14.1

Însă poporul Israel a pierdut din vedere marile lui privilegii, ca reprezentanți ai lui Dumnezeu. Ei L-au uitat pe Dumnezeu și astfel au dat greș în împlinirea misiunii lor sfinte. Binecuvântările primite de ei nu au adus nici o fericire lumii. Toate avantajele le-au folosit pentru înălțarea lor. Ei s-au închis față de lume pentru a scăpa de ispită. Restricțiile pe care Dumnezeu le-a pus cu privire la legăturile cu cei idolatri, pentru a-i feri să se conformeze obiceiurilor păgânești, le-au folosit ca să ridice un zid de despărțire între ei și toate celelalte națiuni. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de serviciul pe care li l-a cerut să I-l facă și au jefuit pe semenii lor de călăuzirea religioasă, cum și de un exemplu sfânt. FA 14.2

Preoți și conducători s-au limitat la o înșiruire de ceremonii. Ei erau mulțumiți cu o religie legalistă și le era cu neputință să dea și altora adevărurile vii ale cerului. Ei socoteau propria lor îndreptățire ca fiind în totul îndestulătoare și nu doreau ca un element nou să fie introdus în religia lor. Bunăvoința lui Dumnezeu față de oameni nu o socoteau ca ceva separat de ei, ca fiind legată de propriul lor merit, datorită faptelor lor bune. Credința care lucrează din iubire și curăță sufletul nu are nimic de a face cu religia Fariseilor, alcătuită din ceremonii și porunci omenești. FA 15.1

Despre Israel, Dumnezeu a spus: “Te sădisem ca o vie minunată și de cel mai bun soi: Cum te-ai schimbat și te-ai prefăcut într-o coardă de viță sălbatică?” (Ieremia 2, 21.) “Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade”. (Osea 10, 1.) “Acum, dar — zice Domnul — locuitori ai Ierusalimului și bărbați ai lui Iuda, judecați voi între Mine și via mea: Ce aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu Mă așteptam să facă struguri buni?” FA 15.2

“Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: Îi voi smulge gardul ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curățită, nici săpată; spini și mărăcini vor crește în ea; voi porunci și norilor să nu mai ploaie peste ea. Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea. El Se aștepta la judecată și când colo, iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate și când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5, 3-7.) “Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea rătăcită, nu căutați pe cea pierdută, ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime!” (Ezechiel 34, 4.) FA 15.3

Conducătorii iudei se socoteau prea înțelepți ca să mai aibă nevoie de învățătură, prea drepți ca să mai aibă nevoie de mântuire, prea onorați ca să mai aibă nevoie de cinstea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a întors de la ei spre a încredința altora privilegiile de care abuzaseră și lucrarea pe care o neglijaseră. Slava lui Dumnezeu trebuia descoperită. Cuvântul Său, statornicit. Împărăția lui Dumnezeu trebuia stabilită în lume. Mântuirea lui Dumnezeu trebuia făcută cunoscut în cetățile pustiei; și ucenicii erau chemați să facă lucrarea pe care conducătorii iudei n-au făcut-o. FA 16.1