Faptele Apostolilor

3/59

Capitolul 2 — Instruirea celor doisprezece

Pentru a duce mai departe lucrarea Sa, Hristos nu i-a ales pe învățații și elocvenții membri ai Sinedriului iudaic și nici puterea romană. Trecând pe lângă învățătorii iudei, care aveau o mare doză de îndreptățire de sine, Maestrul a ales oameni umili și neînvățați, care să vestească adevărurile ce aveau să miște lumea. Pe acești oameni Și-a propus El să-i instruiască și să-i educe spre a fi conducătorii bisericii Sale. La rândul lor, ei aveau să-i învețe pe alții și să-i trimită cu solia Evangheliei. Pentru a avea succes în lucrarea lor, urma să le fie dată puterea Duhului Sfânt. Nu prin putere sau înțelepciune omenească avea să fie vestită Evanghelia, ci prin puterea lui Dumnezeu. FA 17.1

Timp de trei ani și jumătate, ucenicii au fost sub îndrumarea celui mai mare Învățător pe care L-a cunoscut lumea vreodată. Printr-o legătură personală și trăire laolaltă, Hristos i-a instruit pentru lucrarea Sa. Zi de zi, au umblat și au vorbit cu El, ascultând cuvintele Lui de îmbărbătare, rostite către cei trudiți și împovărați și văzând manifestarea puterii Lui asupra celor bolnavi și nenorociți. Câteodată, El îi învăța, stând între ei pe coasta muntelui; alteori, la marginea mării sau mergând pe cale. El le descoperea tainele Împărăției lui Dumnezeu. Pretutindeni, unde inimile se deschideau pentru a primi solia divină, El le dezvăluia adevărurile căii mântuirii. El nu poruncea ucenicilor să facă aceasta sau aceea, ci le spunea: “Urmați-Mă!” În călătoriile Sale prin diferite ținuturi și cetăți, îi lua cu Sine pentru ca să vadă cum îi învață El pe oameni. Călătoreau cu El din loc în loc; se împărtășeau de traiul lor simplu și, asemenea Lui, erau adesea flămânzi și obosiți. În îmbulzeala străzilor, pe malul lacului, în singurătatea pustiului, ei erau cu El. L-au văzut în fiecare fază a vieții. FA 17.2

Cu ocazia binecuvântării celor doisprezece, s-a făcut primul pas pentru organizarea bisericii, care, după înălțarea lui Hristos, avea să ducă mai departe lucrarea Sa pe pământ. Despre această întărire a lor prin binecuvântare, raportul spune: “În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să propovăduiască”. (Marcu 3, 13.14.) FA 18.1

Priviți această scenă mișcătoare. Priviți maiestatea cerului înconjurată de cei doisprezece pe care i-a ales. Este gata să-i pună deoparte pentru lucrarea lor. Prin aceste unelte slabe, prin Cuvântul și Spiritul Său, El plănuia să așeze mântuirea la îndemâna tuturor. Cu bucurie și fericire, Dumnezeu și îngerii priveau această scenă. Tatăl știa că de la acești oameni lumina cerului va străluci în lume, că acele cuvinte rostite de ei, în timp ce dădeau mărturie despre Fiul Său, aveau să răsune din generație în generație, până la încheierea timpului. FA 18.2

Ucenicii trebuia să meargă ca martori ai lui Hristos, spre a vesti lumii ceea ce au văzut și au auzit de la El. Slujba lor era cea mai importantă slujbă ce a fost încredințată vreodată ființelor omenești, după aceea a lui Hristos. Ei aveau să fie lucrători împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au stat ca reprezentanți ai lui Israel, tot astfel cei doisprezece apostoli stau ca reprezentanți ai bisericii Evangheliei. FA 19.1

În timpul lucrării Sale pe pământ, Domnul Hristos a început să dărâme zidul de despărțire dintre iudei și Neamuri și să predice mântuirea omenirii întregi. Deși El era iudeu, totuși Se amesteca fără reținere printre samariteni, făcând inutile obiceiurile fariseice ale iudeilor cu privire la acești oameni disprețuiți. El a dormit sub acoperișurile lor, a mâncat la mesele lor și a învățat pe străzile lor. FA 19.2

Mântuitorul dorea foarte mult să dezvăluie ucenicilor Săi adevărul cu privire la surparea “zidului de la mijloc de despărțire” dintre Israel și celelalte națiuni — adevărul că “Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi”, cu iudeii, și “se împărtășesc de aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelie”. (Efeseni 2, 14; 3, 6.) Adevărul acesta a fost descoperit în parte atunci când El a răsplătit credința sutașului din Capernaum și, de asemenea, când El a predicat Evanghelia locuitorilor din Sihar. Mult mai lămurit a fost descoperit cu ocazia vizitei Sale în Fenicia, când a vindecat pe fiica femeii Canaanite. Experiențele acestea i-au ajutat pe ucenici să înțeleagă faptul că, printre aceia pe care mulți îi socoteau nedemni de mântuire, se găseau suflete care flămânzeau după lumina adevărului. FA 19.3

În felul acesta, Hristos căuta să-i învețe pe ucenici adevărul că, în Împărăția lui Dumnezeu, nu există granițe, nici caste și nici aristocrație; că ei trebuie să meargă la toate neamurile, ducându-le solia iubirii unui Mântuitor. Dar de abia mai târziu ei au înțeles pe deplin că Dumnezeu “a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi”. (Faptele Apostolilor 17, 26.27.) FA 20.1

În acești primi ucenici era înfățișată o vădită diversitate. Ei aveau să fie învățătorii lumii și au reprezentat o foarte mare varietate de tipuri de caracter. Pentru a duce mai departe cu succes lucrarea la care fuseseră chemați, bărbații aceștia, deosebindu-se prin trăsăturile naturale ale caracterului, cum și prin obiceiurile vieții, aveau nevoie să ajungă la o unitate în simțire, gândire și faptă. Era ținta Domnului Hristos să înfăptuiască această unitate. În vederea acestui scop, El a căutat să-i aducă în unire cu El Însuși. Povara lucrării Lui pentru ei este exprimată în rugăciunea Sa către Tatăl Său, “ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu sunt în Tine; ca și ei să fie una în Noi; ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. (Ioan 17, 21-23.) Continua Lui rugăciune era ca ei să poată fi sfințiți prin adevăr; și El Se ruga cu încredere, știind că un decret al Celui Atotputernic a fost dat mai înainte de aducerea la existență a lumii. El știa că Evanghelia Împărăției avea să fie predicată tuturor neamurilor ca mărturie; El știa că adevărul, întărit cu atotputernicia Duhului Sfânt, avea să biruie în lupta cu răul, și că stindardul însângerat avea să fluture într-o zi deasupra urmașilor Săi. FA 20.2

Deoarece lucrarea Sa pământească se apropia de încheiere și El înțelegea că, în curând, trebuia să-i părăsească pe ucenici, lăsându-i să ducă mai departe lucrarea, fără prezența și supravegherea Sa personală, Domnul Hristos a căutat să-i încurajeze și să-i pregătească pentru viitor. El nu i-a amăgit cu speranțe deșarte. Ca într-o carte deschisă, le-a citit ceea ce avea să se întâmple. El știa că era aproape timpul când avea să Se despartă de ei, lăsându-i ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Știa că ei aveau să sufere prigoană, că aveau să fie alungați din sinagogi și că aveau să fie aruncați în închisoare. Știa, de asemenea că, din pricină că aveau să mărturisească despre El ca fiind Mesia, unii dintre ei aveau să sufere moartea. Și le-a spus unele dintre aceste lucruri. Vorbind despre viitorul lor, El era deschis și precis, pentru ca, în încercările care aveau să vină peste ei, să-și poată aminti cuvintele Sale și să fie întăriți ca să creadă în El ca Mântuitor. FA 21.1

El le-a spus, de asemenea, cuvinte de nădejde și curaj. “Să nu vi se tulbure inima”, a zis El, “aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi. Știți unde Mă duc, și știți și calea într-acolo”. (Ioan 14, 1-4.) “Pentru voi am venit în lume; pentru voi am lucrat. Când voi pleca, Eu încă voi lucra cu toată râvna pentru voi. Am venit în lume pentru a Mă descoperi vouă, pentru ca să puteți crede. Eu merg la Tatăl Meu și la Tatăl vostru spre a conlucra cu El spre binele vostru.” FA 21.2

“Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl”. (Ioan 14, 12.) Prin aceasta, Hristos nu dorea să spună că ucenicii aveau să facă fapte mult mai însemnate decât a făcut El, ci că lucrarea lor avea să fie de o întindere mai mare. El nu Se referea numai la săvârșirea de minuni, ci la tot ce avea să se întâmple sub lucrarea Duhului Sfânt. “Când va veni Mângâietorul”, a zis El, “pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Și voi, de asemenea, veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine de la început. (Ioan 15, 26.27.) FA 22.1

Cât de minunat s-au împlinit aceste cuvinte! După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au fost așa de plini de iubire față de El și față de aceia pentru care El a murit, încât inimile se înduioșau de cuvintele pe care ei le rosteau și de rugăciunile pe care le înălțau. Ei vorbeau în puterea Duhului Sfânt și, sub influența acestei puteri, mii au fost convertiți. FA 22.2

Ca reprezentanți ai lui Hristos, apostolii aveau să aibă o influență puternică asupra lumii. Faptul că erau bărbați simpli nu avea să scadă influența lor, ci mai degrabă să le-o crească; căci mintea ascultătorilor lor avea să fie îndreptată de la ei la Mântuitorul care, deși nevăzut, încă lucra cu ei. Învățăturile cele minunate ale apostolilor, cuvintele lor de curaj și încredere aveau să-i asigure pe toți că ei nu lucrau în virtutea propriei lor puteri, ci în puterea lui Hristos. Umilindu-se pe ei, apostolii aveau să declare că Acela pe care iudeii L-au răstignit era Prințul vieții, Fiul viului Dumnezeu, și că în Numele Lui săvârșeau lucrările pe care le făceau. FA 22.3

La întâlnirea de despărțire, avută cu ucenicii în noaptea dinaintea răstignirii, Mântuitorul nu a făcut nici o aluzie la suferința pe care o îndurase și pe care mai avea să o îndure. El nu a vorbit despre umilința ce-I stătea în față, ci a căutat să prezinte minții lor ceea ce putea să le întărească credința, făcându-i să privească înainte spre bucuriile care-l așteptau pe biruitor. El Se bucura știind că va putea să facă mult mai mult pentru urmașii Săi decât le făgăduise; că de la El va curge iubire și milă îndurătoare care să curețe templul sufletului, făcându-i pe oameni asemenea Lui în caracter; că adevărul Său, întărit prin puterea Duhului Sfânt, avea să înainteze biruind și ca să biruiască. FA 23.1

‘V-am spus aceste lucruri’, a zis El, ‘ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea’. (Ioan 16, 33.) Hristos n-a dat greș în lucrarea Sa și nici nu a fost descurajat; iar ucenicii trebuia să dea pe față o credință tot atât de puternică. Ei trebuia să lucreze așa cum a lucrat El, depinzând de El în ce privește tăria. Deși calea lor avea să fie blocată cu piedici în aparență de neînvins, totuși, prin harul Său, ei trebuia să meargă înainte, fără să dispere vreodată și sperând oricând. FA 23.2

Hristos Și-a terminat lucrarea ce I-a fost dată să o facă. El strânsese pe aceia care aveau să continue lucrarea Sa printre oameni. Și El a spus: ‘Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem și Noi’. ‘Mă rog ca toți să fie una’ Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”. (Ioan 17, 10.11.20-23.) FA 24.1