Mărturii IV

Unitatea bisericii

Iubiți frați,

După cum toate componentele organismului uman se unesc pentru a forma un întreg și fiecare își îndeplinește rolul în ascultare de inteligența care guvernează întregul, la fel și membrii bisericii lui Hristos trebuie să fie uniți într-un corp armonios, care să se supună inteligenței sfințite a întregului. 4M 16.1

Progresul bisericii este împiedicat de comportamentul greșit al membrilor ei. Deși este un act important și necesar, unirea cu biserica nu îl face pe om creștin și nici nu-i garantează mântuirea. Nu ne putem asigura un loc în cer prin faptul că avem numele înscris în registrul bisericii, în timp ce inima ne este înstrăinată de Hristos. Noi trebuie să fim reprezentanții Săi credincioși pe pământ, lucrând la unison cu El. „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” Trebuie să păstrăm în minte această relație sfântă și să nu facem nimic din ceea ce ar putea aduce dezonoare cauzei Tatălui nostru. 4M 16.2

Mărturisirea noastră de credință este nobilă. Ca adventiști de ziua a șaptea, noi declarăm că ascultăm de toate poruncile lui Dumnezeu și că așteptăm venirea Mântuitorului nostru. Cea mai solemnă solie de avertizare le-a fost încredințată celor câțiva care Îi sunt credincioși lui Dumnezeu. Noi trebuie să arătăm prin cuvinte și prin fapte că recunoaștem măreața responsabilitate care ne-a fost încredințată. Lumina noastră trebuie să strălucească atât de clar, încât alții să poată vedea că noi Îl slăvim pe Tatăl prin viața noastră de fiecare zi, că suntem în legătură cu Cerul și împreună-moștenitori cu Isus Hristos și că, atunci când El Se va arăta cu putere și cu mare slavă, vom fi ca El. 4M 16.3

Fiecare dintre noi ar trebui să simtă responsabilitatea personală care îi revine, ca membru al bisericii vizibile și ca lucrător în via Domnului. Nu ar trebui să așteptăm ajutorul fraților noștri, care sunt la fel de slabi ca noi, deoarece prețiosul nostru Mântuitor ne-a invitat să ne alăturăm Lui și să unim slăbiciunea noastră cu puterea Lui, ignoranța noastră cu înțelepciunea Lui, nevrednicia noastră cu meritele Lui. Niciunul dintre noi nu poate să adopte o poziție neutră; influența noastră va vorbi fie de o parte, fie de cealaltă. Noi suntem agenți activi fie ai lui Hristos, fie ai vrăjmașului. Fie adunăm cu Isus, fie risipim. Adevărata convertire este o schimbare radicală. Trebuie să se schimbe chiar și modul de gândire și înclinațiile inimii, iar viața noastră să fie înnoită în Hristos. 4M 16.4

Dumnezeu conduce un popor care să stea în perfectă unitate pe platforma adevărului veșnic. Hristos S-a dat pe Sine Însuși lumii pentru a putea „să-Și curățească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. Acest proces de curățire are scopul de a elibera biserica de orice nelegiuire, de discordie și de dispută, pentru ca membrii ei să zidească, în loc să dărâme, și să-și concentreze energiile asupra marii lucrări care se află în fața lor. Dumnezeu dorește ca poporul Său să ajungă la unitatea credinței. Rugăciunea pe care Domnul Hristos a înălțat-o chiar înainte de a fi răstignit a fost ca ucenicii Săi să fie una, așa cum El și Tatăl sunt una, pentru ca lumea să creadă că Tatăl L-a trimis. Această rugăciune minunată și impresionantă străbate veacurile până în zilele noastre, deoarece cuvintele Sale au fost: „Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” 4M 17.1

Cu câtă stăruință ar trebui să caute urmașii lui Hristos să răspundă la această rugăciune în viața lor! Mulți nu își dau seama de sfințenia legăturii lor cu biserica și nu sunt dispuși să se supună restricțiilor și disciplinei. Purtarea lor arată că ei își apreciază propria judecată mai presus de aceea a bisericii unite și că nu au grijă să vegheze asupra lor, ca să nu-și încurajeze un spirit de împotrivire față de glasul bisericii. Cei care ocupă poziții de răspundere în biserică pot să comită greșeli pe care le comit și alți oameni și pot să ia decizii greșite, dar, cu toate acestea, biserica lui Hristos de pe pământ le-a dat o autoritate care nu poate fi desconsiderată. După ce a înviat, Domnul Hristos a transferat autoritatea Sa asupra bisericii Sale, spunând: „Celor ce le veți ierta păcatele vor fi iertate, și celor ce le veți ține vor fi ținute.” 4M 17.2

Legătura cu biserica nu trebuie anulată cu ușurință. Totuși, atunci când unii dintre cei care susțin că sunt urmași ai lui Hristos sunt contraziși sau când vocea lor nu are acea influență dominantă pe care ei consideră că merită să o aibă, aceștia vor amenința că vor părăsi biserica. În realitate, părăsind biserica ei vor avea cel mai mult de suferit, deoarece, ieșind din sfera ei de influență, se vor supune întru totul ispitelor lumii. 4M 17.3

Fiecare credincios trebuie să fie cu toată inima atașat de biserică. Prosperitatea acesteia trebuie să fie cea dintâi preocupare a sa și, dacă el nu simte că se află sub obligația sfântă de a-i aduce bisericii un beneficiu mai mare decât își aduce lui însuși, biserica s-ar descurca mai bine fără el. Stă în puterea tuturor să facă ceva pentru cauza lui Dumnezeu. Sunt unii care cheltuiesc sume mari pe obiecte de lux inutile. Ei își satisfac gusturile, dar simt că este o solicitare prea mare să contribuie cu banii lor pentru a susține biserica. Sunt dispuși să beneficieze de toate privilegiile bisericii, dar preferă să-i lase pe alții să achite notele de plată. Cei care simt cu adevărat un interes profund pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu nu vor ezita să-și investească banii oricând și oriunde este necesar. În același timp, ei ar trebui să considere că este o datorie solemnă să reflecte în caracterele lor învățăturile lui Hristos, să trăiască în pace unul cu altul și să acționeze în perfectă armonie, ca un întreg. Ei trebuie să-și supună judecata personală judecății corpului bisericii. Mulți trăiesc doar pentru ei. Privesc la viața lor cu o mare satisfacție, amăgindu-se că sunt fără vină, când, în realitate, nu fac nimic pentru Dumnezeu, ci trăiesc în directă opoziție cu voința Sa, exprimată în Cuvântul Său. Respectarea unor forme exterioare nu va satisface niciodată marea nevoie a sufletului omenesc. Mărturisirea credinței în Hristos nu este suficientă pentru a face pe cineva în stare să stea în picioare în ziua judecății. Trebuie să existe o încredere desăvârșită în Dumnezeu, o dependență de făgăduințele Sale asemenea aceleia a unui copil, o consacrare totală față de voința Sa. 4M 18.1

Dumnezeu i-a pus întotdeauna la încercare pe cei care sunt poporul Său, trecându-i prin cuptorul suferinței, pentru a-i face statornici și credincioși și pentru a-i curăți de orice nelegiuire. După ce Avraam și fiul lui au trecut cel mai sever test la care ar fi putut fi supuși, Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam prin îngerul Său, spunându-i: „Știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” Prin acest mare act de credință, caracterul lui Avraam strălucește în mod remarcabil, dovedind încrederea sa totală în Domnul, pentru care nu a cruțat nimic, nici măcar pe fiul său primit prin făgăduință. 4M 18.2

Nimic nu este prea prețios ca să I-l dăm lui Isus. Dacă Îi returnăm talanții reprezentați de mijloacele materiale pe care El ni i-a încredințat spre păstrare, El ne va da mai mulți. Orice efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit de El și orice datorie pe care o îndeplinim în Numele Său va sluji fericirii noastre. Dumnezeu L-a supus pe preaiubitul Său Fiu la agonia crucificării pentru ca toți aceia care cred în El să poată deveni una în Numele lui Isus. Când Hristos a făcut un sacrificiu atât de mare pentru a-i salva pe oameni și a-i aduce la unitate unii cu alții, o unitate asemenea aceleia care există între El și Tatăl, ce sacrificiu ar putea fi considerat oare prea mare pentru urmașii Săi ca să păstreze această Unitate? 4M 19.1

Dacă lumea va vedea că în biserica lui Dumnezeu există o armonie desăvârșită, aceasta va fi o dovadă puternică în favoarea religiei creștine. Disensiunile, diferendele nefericite și conflictele mărunte din biserică Îi aduc dezonoare Mântuitorului nostru. Toate acestea pot fi evitate dacă eul Îi este supus lui Dumnezeu și urmașii lui Isus ascultă de autoritatea bisericii. Necredința sugerează că independența individuală ne face să fim mai importanți, că este o dovadă de slăbiciune să renunțăm la propriile concepții cu privire la ce este bine și potrivit și să ascultăm verdictul bisericii, dar tocmai a ceda unor astfel de sentimente și de păreri constituie un pericol și ne conduce la anarhie și la confuzie. Domnul Hristos a știut că unitatea și părtășia creștină erau necesare pentru cauza lui Dumnezeu și, de aceea, le-a poruncit ucenicilor Săi aceste lucruri, iar istoria creștinismului, din vremea aceea și până astăzi, dovedește clar că puterea stă doar în unitate. Judecata individuală trebuie să se supună autorității bisericii. 4M 19.2

Apostolii au fost conștienți de necesitatea unei unități stricte și au făcut eforturi stăruitoare în acest scop. Pavel îi îndemna pe frații lui cu aceste cuvinte: „Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire.” 4M 19.3

De asemenea, el le-a scris fraților săi filipeni: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând. Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus.” 4M 20.1

Romanilor, el le-a scris: „Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus, pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Așadar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.” „Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți.” 4M 20.2

Petru le-a scris bisericilor răspândite pretutindeni: „Încolo, toți să fiți cu aceleași gânduri, simțind cu alții, iubind ca frații, miloși, smeriți. Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea.” 4M 20.3

Iar în epistola sa adresată corintenilor, Pavel spune: „Încolo, fraților, fiți sănătoși, desăvârșiți-vă, îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi.” 4M 20.4