Mărturii IV

Mergeți înainte

Marea armată a lui Israel mărșăluia bucuroasă și triumfătoare, ieșind din Egipt, locul îndelungatei și chinuitoarei sale sclavii. Egiptenii nu fuseseră de acord să-i lase pe israeliți să plece, până când nu fuseseră avertizați în mod vizibil de judecățile lui Dumnezeu. Îngerul răzbunării trecuse prin toate casele egiptenilor și lovise cu moartea pe întâiul născut al fiecărei familii. Nu scăpase nimeni, de la moștenitorul lui Faraon până la întâiul născut al robilor aflați în temniță. În conformitate cu porunca Domnului, fuseseră uciși chiar și întâii născuți ai vitelor. Dar îngerul morții trecuse pe lângă casele copiilor lui Israel și nu intrase în ele. 4M 20.5

Îngrozit de plăgile care căzuseră asupra poporului său, Faraon i-a chemat pe Moise și pe Aaron la el în toiul nopții și le-a poruncit să plece din Egipt. Era nerăbdător ca aceștia să plece fără întârziere, deoarece el și poporul lui se temeau că, dacă blestemul lui Dumnezeu nu era îndepărtat de la ei, țara avea să devină un vast cimitir. 4M 21.1

Copiii lui Israel au fost plini de bucurie la primirea veștii eliberării și s-au grăbit să părăsească locul robiei lor. Dar drumul era greu și, în cele din urmă, curajul i-a părăsit. În călătoria lor, au ajuns la dealuri sterpe și la câmpii pustii. În cea de-a treia noapte s-au trezit străjuiți de munți de o parte și de cealaltă, în timp ce în fața lor se întindea Marea Roșie. Erau încurcați și au început să se plângă de starea în care se aflau. Ei l-au acuzat pe Moise că îi dusese în acel loc, deoarece credeau că o luaseră pe un drum greșit. „Cu siguranță”, spuneau ei, „nu aceasta este calea spre pustia Sinai, nici spre țara Canaan, care le-a fost făgăduită părinților noștri. Nu putem să mergem mai departe, ci trebuie să înaintăm acum în apele Mării Roșii sau să ne întoarcem spre Egipt.” 4M 21.2

Apoi, ca și când nenorocirea nu ar fi fost suficient de mare, iată, armata egipteană era pe urmele lor! Impunătoarea oștire este condusă chiar de Faraon, căruia îi părea rău că îi lăsase pe evrei să plece și se temea că, eliberându-i, aceștia aveau să devină un popor numeros, ostil față de poporul lui. Ce noapte de confuzie și de tulburare pentru Israel! Ce contrast față de dimineața glorioasă când ieșiseră din robia egipteană și se aliniaseră plini de bucurie în marșul lor spre pustie! Vaietele femeilor și ale copiilor cuprinși de groază, amestecate cu mugetul cirezilor speriate și cu behăitul oilor, sporeau confuzia jalnică a situației. 4M 21.3

Dar, oare, Dumnezeu Își pierduse orice interes față de poporul Său și avea să-l lase să fie nimicit? Oare nu avea să-i avertizeze pe copiii Săi cu privire la pericolul în care se aflau și nu avea să-i elibereze de dușmanii lor? Lui Dumnezeu nu-I făcea plăcere să vadă disperarea poporului Său. El Însuși fusese Acela care îl îndrumase pe Moise să așeze tabăra lângă Marea Roșie și care îi spusese: „Faraon va zice despre copiii lui Israel: «S-au rătăcit prin țară; îi închide pustia.” Eu voi împietri inima lui Faraon și-i va urmări, dar Faraon și toată oastea lui vor face să se arate slava Mea și egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul.” 4M 22.1

În fața acelei vaste armate stătea Isus. Stâlpul de nor ziua și stâlpul de foc noaptea Îl reprezentau pe divinul lor Conducător. Dar evreii nu s-au supus cu răbdare testului la care îi supusese Domnul. Ei și-au ridicat glasul în acuzații și în reproșuri la adresa lui Moise, conducătorul lor vizibil, pentru că îi pusese în acest mare pericol. Nu s-au încrezut în puterea protectoare a lui Dumnezeu și nici nu au recunoscut mâna Sa, care oprea relele din jurul lor. În groaza lor nebunească, uitaseră toiagul cu care Moise transformase apa Nilului în sânge și nenorocirile cu care îi pedepsise Dumnezeu pe egipteni pentru că îl persecutaseră pe poporul Său ales. Uitaseră toate intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu în favoarea lor. 4M 22.2

„Ah”, strigau ei, „era mai bine să fi rămas în robie! Este mai bine să trăim ca robi decât să murim de foame și de extenuare în deșert sau să fim uciși în războiul cu dușmanii noștri.” Ei s-au întors împotriva lui Moise cu acuzații înverșunate că nu-i lăsase acolo unde fuseseră, în loc să-i ducă la pierzare în pustie. 4M 22.3

Moise era profund tulburat de faptul că acelora care formau poporul lui le lipsea atât de mult credința, mai ales că fuseseră martori în repetate rânduri ai manifestărilor puterii lui Dumnezeu în favoarea lor. Era mâhnit că aceștia îl acuzau pe el pentru pericolele și pentru dificultățile în care se aflau, când el nu făcuse altceva decât să urmeze poruncile clare ale lui Dumnezeu. Dar el credea cu tărie că Domnul avea să-i conducă în siguranță, astfel că a înfruntat și a liniștit reproșurile și temerile poporului chiar înainte ca el însuși să întrevadă planul izbăvirii lor. 4M 22.4

Într-adevăr, se aflau într-un loc din care nu exista nicio posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu avea să intervină pentru a-i salva, dar ei ajunseseră în această strâmtorare ascultând poruncile divine și Moise nu se temea deloc de consecințe. El le-a spus: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceștia pe care-i vedeți azi nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți.” 4M 23.1

Nu era un lucru ușor să ții armatele lui Israel în așteptare înaintea Domnului. Oamenii erau surescitați și îngroziți. Le lipseau disciplina și stăpânirea de sine. Impresionați de grozăvia situației, deveniseră violenți și iraționali. Se așteptau ca în scurt timp să cadă în mâinile asupritorilor lor și vaietele și acuzațiile lor erau profunde și zgomotoase. Minunatul stâlp de nor îi însoțise în călătoria lor încoace și încolo și îi protejase de razele arzătoare ale soarelui. Pe parcursul întregii zile mersese cu măreție înaintea lor, neafectat nici de strălucirea soarelui, nici de furtună, iar în timpul nopții se transformase într-un stâlp de foc pentru a le lumina calea. Ei îl urmaseră ca fiind semnalul din partea lui Dumnezeu de a merge înainte, dar acum se întrebau între ei dacă nu cumva acesta era umbra unei nenorociri teribile care avea să cadă asupra lor — nu el îi condusese pe partea greșită a muntelui, pe un drum care părea de netrecut? Astfel, pentru mințile lor amăgite, Îngerul lui Dumnezeu părea un sol al dezastrului. 4M 23.2

Dar acum, când egiptenii se apropie de ei, crezându-i o pradă ușoară, stâlpul de nor se înalță maiestuos către cer, trece pe deasupra israeliților și coboară între ei și armatele Egiptului. Un zid de întuneric se interpune între cei urmăriți și urmăritorii lor. Egiptenii nu mai pot să discearnă unde este tabăra evreilor și sunt obligați să se oprească. Pe măsură ce întunericul nopții se adâncește, zidul de nor devine o mare lumină spre partea evreilor, ca și când ar fi fost în miezul zilei. 4M 23.3

Atunci, în inimile israeliților a apărut speranța că ar putea să fie eliberați. Moise și-a înălțat glasul către Domnul. „Domnul i-a zis lui Moise: «Ce rost au strigătele acestea? Spune-le copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu ridică-ți toiagul, întinde-ți mâna spre mare și despic-o, și copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.»” 4M 24.1

Atunci, ascultând porunca divină, Moise și-a întins toiagul și apele s-au despărțit, ridicându-se ca un zid de o parte și de cealaltă și lăsând un culoar larg pe fundul mării, pe unde să poată trece copiii lui Israel. Lumina stâlpului de foc strălucea peste talazurile înspumate, luminând calea ce fusese tăiată ca o brazdă adâncă prin apele Mării Roșii, până unde aceasta se pierdea în întuneric, pe malul celălalt. 4M 24.2

Toată noaptea au răsunat pașii grăbiți și apăsați ai oștirii lui Israel, care traversa Marea Roșie, dar norul a ascuns-o de privirile dușmanilor lor. Obosiți de marșul lor grăbit, egiptenii își așezaseră tabăra pentru noapte pe malul mării. Ei îi văzuseră pe israeliți la mică distanță în fața lor și, cum se părea că aceștia nu aveau nicio posibilitate de scăpare, hotărâseră să se odihnească în timpul nopții și să-și captureze ușor prada a doua zi dimineața. Noaptea era foarte întunecoasă, norii păreau să-i învăluie ca o substanță pe care o puteau atinge cu mâna. Tabăra a căzut într-un somn adânc. Chiar și santinelele dormeau în postul lor. 4M 24.3

În cele din urmă, un răsunet puternic trezește armata! Norul pornește! Evreii sunt în mișcare! Vocile și răsunetul înaintării grăbite vin dinspre mare. Încă este atât de întuneric, încât nu pot să-i distingă pe cei care sunt gata să scape, dar se dă ordinul să fie gata pentru a porni în urmărirea lor. Se aud zăngănitul armelor și zgomotul carelor de luptă, comenzile căpitanilor și nechezatul cailor. În cele din urmă, formația de marș este aliniată și începe să înainteze prin întuneric, în direcția mulțimii fugare. 4M 24.4

În întuneric și confuzie, ei se avântă în urmărire, fără să știe că au intrat pe fundul mării și că sunt străjuiți de o parte și de cealaltă de zidurile impunătoare de apă. Sunt nerăbdători ca întunericul și ceața să se risipească, astfel încât să-i poată vedea pe evrei și să-și poată da seama în ce loc se aflau ei înșiși. Roțile carelor se cufundă adânc în nisipul moale și caii se împotmolesc, devenind agitați și greu de stăpânit. Confuzia domnește pretutindeni, dar ei continuă să înainteze, siguri de victorie. 4M 24.5

În cele din urmă, norul misterios se transformă într-un stâlp de foc, sub privirile lor uluite. Se aude bubuit de tunete, fulgerele strălucesc, valurile se rostogolesc în jurul lor și inimile le sunt cuprinse de teamă. În mijlocul groazei și al confuziei, lumina aceea de o strălucire nefirească le descoperă egiptenilor uluiți teribilele ziduri de apă care se înalță la dreapta și la stânga lor. Ei văd calea largă pe care a deschis-o Domnul pentru poporul Său, prin nisipul sclipitor al mării, și privesc Israelul triumfător trecând în siguranță pe malul celălalt. 4M 25.1

Tulburarea și disperarea pun stăpânire pe ei. Înconjurați de furia elementelor naturii, în care recunosc glasul unui Dumnezeu mânios, ei se străduiesc să găsească drumul înapoi și aleargă spre malul pe care îl părăsiseră. Dar Moise își întinde toiagul și mormanele de apă se prăbușesc mugind, șuierând, dornice să-și prindă prada, peste armatele Egiptului. Îngâmfatul faraon și legiunile lui, carele poleite și armurile strălucitoare, caii și călăreții sunt înghițiți de marea învolburată. Puternicul Dumnezeu al lui Israel Și-a eliberat poporul, iar cântecele de recunoștință se înalță spre cer, pentru că Dumnezeu a lucrat într-un mod atât de minunat pentru copiii Săi. 4M 25.2

Istoria copiilor lui Israel este scrisă pentru învățătura și avertizarea tuturor creștinilor. Când au fost copleșiți de pericole și de dificultăți, când drumul părea închis în fața lor, israeliții și-au pierdut credința și au cârtit împotriva conducătorului pe care îl desemnase Dumnezeu pentru ei. L-au acuzat că îi adusese acolo, că îi pusese în pericol, când el nu făcuse altceva decât să asculte vocea lui Dumnezeu. 4M 25.3

Porunca divină a fost: „Mergeți înainte!” Ei nu trebuiau să aștepte până când calea avea să fie deschisă și până când aveau să înțeleagă întregul plan al eliberării lor. Cauza lui Dumnezeu ne cere să mergem înainte și El va deschide un drum pe care să meargă poporul Lui. A ezita și a murmura înseamnă a manifesta neîncredere în Sfântul lui Israel. În providența Sa, Dumnezeu i-a adus pe evrei în fortăreața munților, cu Marea Roșie în fața lor, ca să poată lucra eliberarea lor și să-i scape pentru totdeauna de vrăjmașii lor. El ar fi putut să-i salveze pe orice altă cale, dar a ales această metodă ca să le pună la încercare credința și să le întărească încrederea în El. 4M 25.4

Nu-l putem acuza pe Moise că ar avea vreo vină pentru că poporul a murmurat împotriva comportamentului său. Răzvrătirea lor și inima lor nesupusă i-au determinat pe israeliți să-l critice pe omul pe care Dumnezeu îl desemnase drept conducător al poporului Său. În timp ce Moise a acționat în frică de Domnul și în conformitate cu îndrumarea Sa, încrezându-se pe deplin în făgăduințele Sale, cei care ar fi trebuit să-l susțină s-au descurajat și nu au putut să vadă în fața lor nimic altceva decât dezastru, înfrângere și moarte. 4M 26.1

Acum, Domnul are ochii îndreptați către poporul Său care crede adevărul prezent. El plănuiește să-l conducă la rezultate remarcabile și, în timp ce, în providența Sa, acționează în acest scop, El le spune celor care sunt poporul Său: „Mergeți înainte!” Într-adevăr, calea nu este încă deschisă, dar, atunci când ei vor înainta prin puterea credinței și a curajului, Dumnezeu le va arăta clar drumul în fața ochilor lor. Întotdeauna vor fi unii care se vor plânge, așa cum a făcut Israelul din vechime, și îi vor acuza de dificultățile prin care trec pe cei pe care Dumnezeu i-a ridicat în mod special pentru înaintarea cauzei Sale. Aceștia nu sunt în stare să vadă că Dumnezeu îi pune la încercare, aducându-i în locuri dificile, de unde nu poate exista scăpare decât prin mâna Sa. 4M 26.2

Există momente când viața creștinului pare asaltată de pericole și datoria pare greu de îndeplinit. Imaginația întrezărește ruina iminentă care îl așteaptă înainte și robia sau moartea care îl așteaptă în spate. Cu toate acestea, glasul lui Dumnezeu vorbește clar, mai presus de orice descurajare: „Mergi înainte!” Noi trebuie să ascultăm această poruncă, oricare ar fi urmarea, chiar dacă ochii noștri nu pot străpunge întunericul și chiar dacă în jurul picioarelor simțim valurile reci. 4M 26.3

Evreii erau obosiți și înspăimântați. Cu toate acestea, dacă s-ar fi tras înapoi atunci când Moise le-a spus să meargă înainte, dacă ar fi refuzat să se apropie de Marea Roșie, Dumnezeu nu ar fi deschis niciodată o cale pentru ei. Înaintând până când au intrat în apă, ei au arătat că aveau încredere în cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin Moise. Ei au făcut tot ce stătea în puterea lor și apoi Puternicul lui Israel Și-a făcut partea Sa, despărțind apele și deschizând o cale pentru picioarele lor. 4M 27.1

Norii care se adună pe calea noastră nu vor fi niciodată împrăștiați de un spirit șovăitor și plin de îndoială. Necredința spune: „Niciodată nu vom putea depăși aceste obstacole; să așteptăm până când vor fi îndepărtate și vom putea să vedem clar drumul înainte.” Dar credința se avântă înainte, plină de curaj, nădăjduind totul, crezând totul. Cu siguranță, ascultarea de Dumnezeu ne va aduce biruința. Doar prin credință putem ajunge în cer. 4M 27.2

Există o mare asemănare între istoria noastră și aceea a copiilor lui Israel. Dumnezeu i-a condus pe copiii Săi din Egipt în pustie, unde puteau să respecte Legea Sa și să asculte glasul Său. Egiptenii, care nu aveau niciun respect pentru Domnul, și-au așezat tabăra în apropierea lor. Cu toate acestea, ceea ce pentru israeliți era un mare potop de lumină, care lumina întreaga tabără și răspândea strălucire pe calea care li se deschidea înainte, pentru faraon și pentru armatele lui era un zid de nori, care făcea ca întunericul nopții să fie și mai adânc. 4M 27.3

Tot la fel, în timpul acesta, există un popor căruia Dumnezeu i-a încredințat Legea Sa. Pentru cei care ascultă de ele, poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea unui stâlp de foc, luminând și arătând calea care duce la mântuirea veșnică. Dar, pentru cei care le nesocotesc, ele sunt asemenea norilor întunecoși ai nopții. „Frica de Domnul este începutul înțelepciunii.” Înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu valorează mai mult decât orice cunoștință. Păzirea poruncilor Lui aduce o mare răsplată și nicio tentație pământească nu trebuie să-l determine pe creștin să șovăie vreo clipă în loialitatea sa față de Dumnezeu. Bogățiile, onoarea și măreția lumească sunt ca zgura care va pieri în fața focului mâniei lui Dumnezeu. 4M 27.4

Pentru cei credincioși, glasul Domnului, care îi îndeamnă să „meargă înainte”, reprezintă adesea cea mai mare încercare a credinței lor. Dar, dacă ei își vor amâna ascultarea până când va fi îndepărtată din mintea lor orice umbră de incertitudine și nu va mai exista niciun risc de eșec sau de înfrângere, atunci ei nu vor înainta deloc, niciodată. Cei care cred că este imposibil să se supună voinței lui Dumnezeu și să se încreadă în făgăduințele Sale până când totul nu este clar și lămurit înaintea lor nu se vor supune niciodată. Credința nu este certitudinea cunoașterii, ci „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd”. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este singura cale de a obține favoarea Sa. Deviza creștinului trebuie să fie: „Mergi înainte!” 4M 27.5