Mărturii II

20 — Rugăciunea pentru bolnavi

În cazul sorei F este necesar să se facă o mare lucrare. Chiar cei care se unesc în rugăciune pentru ea au nevoie de o lucrare pentru ei înșiși. Dacă Dumnezeu le-ar fi răspuns la rugăciune, aceasta s-ar fi dovedit spre ruina lor. În astfel de cazuri de nenorocire, când Satana ia în stăpânire mintea, înainte de a ne angaja în rugăciune, trebuie să aibă loc o serioasă cercetare de sine, pentru a descoperi dacă există păcate pentru care trebuie să existe pocăință, care să fie mărturisite și părăsite. Este nevoie de o profundă umilire a sufletului înaintea lui Dumnezeu și de o statornică și plină de smerenie încredere doar în meritele sângelui lui Hristos. Postul și rugăciunea nu vor realiza nimic, dacă inima s-a înstrăinat de Dumnezeu, urmând o cale greșită. „Oare acesta este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele semenului tău.” „Atunci tu vei chema și Domnul va răspunde, vei striga și El va zice: ‘Iată-Mă!’ Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, amenințările cu degetul și vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.” 2M 146.1

Domnul cere o lucrare făcută din inimă, fapte bune care să izvorască dintr-o inimă plină de dragoste. Toți ar trebui să mediteze cu atenție și cu rugăciune asupra pasajelor de mai sus și să-și analizeze motivele și acțiunile. Făgăduința pe care ne-o face Dumnezeu este condiționată de ascultare, de îndeplinirea cerințelor Lui: „Strigă în gura mare”, spune profetul Isaia, „nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele Mă întreabă și vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea și n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său. Îmi cer hotărâri drepte, doresc să se apropie de Dumnezeu. ‘La ce ne folosește să postim’, zic ei, ‘dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta?’” 2M 146.2

Aici se face referire la un popor care face o înaltă mărturisire de credință, care are obiceiul rugăciunii, care găsește plăcere în practicile religioase. Cu toate acestea, ceva lipsește. Acești oameni își dau seama că rugăciunile lor nu sunt ascultate; eforturile lor stăruitoare și pline de zel nu sunt observate de Cer, iar cererile pe care le înalță către Domnul nu primesc răspuns. Motivul nu este vreo neglijență din partea lui Dumnezeu. Lipsa este din partea poporului. În timp ce susțin că sunt evlavioși, ei nu aduc roade spre slava lui Dumnezeu; faptele lor nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Ei trăiesc neglijându-și adevăratele îndatoriri. Dacă nu și le îndeplinesc, Dumnezeu nu le poate răspunde la rugăciuni potrivit slavei Sale. În cazul rugăciunilor înălțate pentru sora F, s-a făcut o confuzie în ceea ce privește sentimentele. Unii au fost fanatici și au acționat din impuls. Ei au avut zel, dar nu potrivit cunoștinței. Alții au privit la lucrarea cea mare care trebuia realizată în acest caz și au început să triumfe înainte de a câștiga biruința. În purtarea lor au manifestat mult din spiritul lui Iehu: „Vino cu mine și vei vedea râvna mea pentru Domnul”. În locul acestei siguranțe bazate pe încredere în sine, cazul ar fi trebuit prezentat înaintea lui Dumnezeu într-un spirit de umilință și de lipsă de încredere în sine, cu o inimă zdrobită și plină de pocăință. 2M 147.1

Mi-a fost arătat că, în caz de boală, când este evident că este nevoie să se înalțe rugăciuni pentru cel bolnav, cazul trebuie să-I fie încredințat Domnului cu o credință liniștită, nu cu agitație și frământare. Doar El cunoaște trecutul fiecărui om și știe și care îi va fi viitorul. Cel care cunoaște inima omului știe dacă acea persoană, în cazul în care ar fi vindecată, I-ar onora Numele sau L-ar dezonora prin cădere de la credință și apostazie. Tot ceea ce ni se cere să facem este să-L rugăm pe Dumnezeu să-i vindece pe bolnavi după voia Sa, având credința că El ascultă motivele pe care I le prezentăm și rugăciunile arzătoare pe care I le înălțăm. Dacă Domnul consideră că aceasta Îl va onora în modul cel mai potrivit, atunci ne va răspunde la rugăciune. Dar nu este potrivit să insistăm în a cere vindecarea, fără să ne supunem voinței Lui. 2M 147.2

Dumnezeu poate să împlinească oricând ceea ce a făgăduit și poate să realizeze lucrarea pe care le-a încredințat-o celor care sunt poporul Său. Dacă ei trăiesc în armonie cu fiecare cuvânt pe care El l-a rostit, atunci toate făgăduințele pe care li le-a făcut vor fi împlinite în dreptul lor. Dar, dacă nu trăiesc în deplină ascultare, mărețele și prețioasele făgăduințe sunt departe și ei nu vor ajunge să le vadă împlinirea. 2M 148.1

Tot ce se poate face, atunci când ne rugăm pentru cei bolnavi, este să-L implorăm cu stăruință pe Dumnezeu în favoarea lor și, cu o încredere desăvârșită, să lăsăm cazul în mâinile Lui. Dacă ținem la nelegiuirea din inima noastră, Dumnezeu nu ne va asculta. El poate să facă ce vrea cu ceea ce este al Său. Se va proslăvi lucrând în și prin aceia care Îl urmează întru totul, astfel încât să se știe că este Domnul și că faptele lor sunt lucrarea lui Dumnezeu. Hristos a spus: „Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti”. Atunci când venim la El, trebuie să ne rugăm ca să ne integrăm în planul Său și să îl împlinim, iar dorințele și interesele noastre să se piardă în ale Sale. Trebuie să recunoaștem că acceptăm voia Sa, nu să-L rugăm să o accepte pe a noastră. Pentru noi este mai bine că Dumnezeu nu ne răspunde întotdeauna la rugăciuni așa cum am dori noi, ci așa cum consideră El. El vrea să facă pentru noi mai mult decât să ne împlinească dorințele, deoarece înțelepciunea noastră nu este bună. 2M 148.2

Ne-am unit în rugăciune lângă patul bolnavilor — bărbați, femei și copii — și am simțit că aceștia ne-au fost dați înapoi din morți, ca răspuns la rugăciunile noastre arzătoare. În aceste rugăciuni, am considerat că trebuie să fim hotărâți și, prin credință, să nu cerem mai puțin decât viața. Am îndrăznit să nu spunem: „Dacă este spre slava lui Dumnezeu”, temându-ne că aceasta ar însemna să acceptăm o urmă de îndoială. I-am urmărit cu nerăbdare pe cei care ne-au fost dați înapoi chiar ca din morți. Am văzut că unii dintre aceștia, în special cei tineri care au fost însănătoșiți, L-au uitat pe Dumnezeu, au devenit desfrânați și le-au produs multă mâhnire și suferință părinților și prietenilor lor și rușine celor care s-au rugat pentru ei. Nu au trăit ca să-L onoreze și să-L slăvească pe Dumnezeu, ci ca să-L blesteme prin viața lor de viciu. 2M 148.3

Noi nu ar trebui să căutăm singuri o cale sau să încercăm să-L determinăm pe Domnul să acționeze potrivit dorințelor noastre. Dacă viața celor bolnavi Îi poate aduce slavă, ne rugăm ca ei să trăiască; dar nu cum voim noi, ci cum voiește El. Credința noastră poate fi la fel de fermă și chiar mai încrezătoare atunci când ne încredințăm dorințele Dumnezeului atotînțelept și, în deplină încredere și fără nicio îngrijorare sau neliniște, Îi predăm totul Lui. Avem făgăduința. Știm că El ne ascultă, dacă cerem potrivit voinței Sale. Cererile noastre nu trebuie să ia forma unei porunci, ci aceea a unei mijlociri ca El să realizeze lucrurile pe care le dorim de la El. Atunci când membrii ei sunt uniți, biserica are putere; dar atunci când unii dintre ei sunt uniți cu lumea, când mulți se dedau la lăcomie, de care Dumnezeu are oroare, El nu poate face prea mult pentru ei. Necredința și păcatul îi despart de Dumnezeu. Noi suntem atât de slabi, încât nu putem suporta prea multă prosperitate spirituală, fără să ne atribuim slava și să considerăm că bunătatea și neprihănirea noastră sunt motivul binecuvântării lui Dumnezeu, când totul se datorează îndurării și bunătății cerescului nostru Tată milostiv, și nu faptului că s-ar fi găsit în noi ceva bun. 2M 149.1

Noi trebuie să exercităm întotdeauna o influență sfințitoare asupra celor din jurul nostru. Această influență mântuitoare, înnobilatoare, a fost foarte slab exercitată la _________. Mulți s-au amestecat cu lumea și s-au făcut părtași la spiritul și influența acesteia, iar prietenia ei i-a despărțit de Dumnezeu. Isus a trecut înaintea lor cât o călătorie de o zi. Ei nu mai pot să audă sfatul și avertizarea Lui și își urmează propria înțelepciune și judecată. Merg pe o cale care pare bună ochilor lor, dar care, mai târziu, se dovedește a fi o nebunie. Dumnezeu nu va îngădui ca lucrarea Sa să fie amestecată cu politica lumească. Bărbații versați și pricepuți în lucrurile lumii nu trebuie să ocupe pozițiile de conducere în această lucrare solemnă și sfântă. Unii ca aceștia trebuie ori să se convertească, ori să se angajeze în profesii care se potrivesc înclinațiilor lor iubitoare de lume și care nu implică astfel de consecințe veșnice. Dumnezeu nu Se va asocia niciodată cu cei lumești. Hristos îi dă fiecăruia ocazia să aleagă: Mă vrei pe Mine sau vrei lumea? Vrei să suferi rușinea și ocara, să fii deosebit și plin de râvnă pentru fapte bune, chiar dacă lumea te va urî, și să iei Numele Meu sau vrei să alegi stima, onoarea, aplauzele și avantajele pe care le are de oferit lumea și să nu ai parte cu Mine? „Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona.” 2M 149.2