Mărturii I

Capitolul IV—Cum am părăsit Biserica Metodistă

Familia tatălui meu continua să meargă, din când în când, la Biserica Metodistă, dar participa și la adunările ținute în diferite case. Într-o seară, eu și fratele meu Robert ne-am dus la o astfel de adunare. Prezbiterul care coordona programul era prezent. Când a venit rândul lui, fratele meu a vorbit cu multă umilință, și totuși cu claritate, despre necesitatea de a fi pe deplin pregătiți pentru a ne întâlni cu Mântuitorul nostru, atunci când El Se va arăta pe norii cerului cu putere și cu mare slavă. În timp ce fratele meu vorbea, o lumină cerească a strălucit pe chipul său, care de obicei era palid. Părea că fusese dus, în spirit, mai presus de ceea ce se întâmpla în jurul lui și vorbea de parcă s-ar fi aflat în prezența lui Isus. Când am fost chemată și eu să vorbesc, m-am ridicat, simțindu-mi cugetul liber și inima plină de iubire și de pace. Am relatat istoria suferințelor prin care trecusem sub povara condamnării păcatului și cum, în cele din urmă, primisem binecuvântarea atât de mult căutată — o deplină conformare față de voia lui Dumnezeu — și mi-am exprimat bucuria pentru vestea bună că Mântuitorul avea să vină în curând, ca să-Și ia copiii acasă. 1M 35.1

În sinceritatea și naivitatea mea, mă așteptam ca frații și surorile metodiste să-mi înțeleagă sentimentele și să se bucure împreună cu mine. Dar am fost dezamăgită; câteva surori murmurau, mișcându-se zgomotos pe scaunele lor și întorcându-se cu spatele la mine. Nu puteam înțelege ce anume le ofensase, din ceea ce spusesem, și mi-am scurtat relatarea, simțind influența rece a dezaprobării lor. Când am încetat să vorbesc, fratele B m-a întrebat dacă nu ar fi fost mai plăcut să trăiesc o viață lungă, cu folos, făcând bine altora, decât ca Isus să vină curând și să-i distrugă pe bieții păcătoși. I-am răspuns că doresc mult după venirea lui Isus. Atunci, păcatul va lua sfârșit și noi ne vom bucura pentru totdeauna de sfințire, fără ca diavolul să mai încerce să ne ispitească și să ne ducă în rătăcire. 1M 35.2

Apoi m-a întrebat dacă nu aș vrea să mor în pace în patul meu, decât să trec prin durerea schimbării, în viață fiind, de la starea muritoare, la cea nemuritoare. Răspunsul meu a fost că doream ca Isus să vină și să-i ia pe copiii Săi; că eram gata să trăiesc sau să mor, după cum va voi Dumnezeu, și că voi îndura ușor toată durerea pe care ar putea-o aduce acel moment, într-o clipire de ochi; că doream ca roțile timpului să se învârtă mai repede și să aducă acea zi bine-venită, când aceste trupuri josnice vor fi schimbate și modelate asemenea trupului slăvit al lui Hristos. Am afirmat, de asemenea, că, atunci când trăiam cel mai aproape de Domnul, atunci tânjeam cel mai mult după revenirea Sa. Când am ajuns în acest punct, unii dintre cei prezenți s-au arătat foarte nemulțumiți. 1M 36.1

Când prezbiterul s-a adresat celor din sală, și-a exprimat marea bucurie pe care o simțea în așteptarea mileniului, când pământul avea să fie plin de cunoștința Domnului cum este fundul mării acoperit de ape. Aștepta cu nerăbdare să vadă începutul acestui timp glorios. După ce întâlnirea s-a încheiat, am fost conștientă că fusesem tratată cu o evidentă răceală de aceia care până atunci fuseseră buni și prietenoși cu mine. Eu și fratele meu ne-am întors acasă întristați că fuseserăm înțeleși atât de greșit de către frații noștri și că subiectul apropiatei veniri a lui Isus trezise în sufletele lor o atât de înverșunată împotrivire. Cu toate acestea, eram recunoscători că puteam să discernem prețioasa lumină și să ne bucurăm de venirea Domnului. 1M 36.2

Nu mult după aceasta, am participat din nou la adunare. Căutam o ocazie ca să vorbim despre iubirea prețioasă a lui Dumnezeu, care ne însuflețea. Îmi doream în mod special să spun despre bunătatea și îndurarea Domnului față de mine. Atât de mare era schimbarea care se petrecuse în mine, încât mi se părea că era de datoria mea să folosesc orice ocazie ca să dau mărturie despre iubirea Mântuitorului meu. 1M 36.3

Când a venit rândul meu să vorbesc, am prezentat dovezile care arătau că mă bucuram de iubirea lui Isus și că așteptam cu nerăbdare și cu bucurie să mă întâlnesc în curând cu Mântuitorul meu. Convingerea că venirea lui Hristos era aproape îmi impresionase sufletul să caut mai stăruitor sfințirea prin Duhul lui Dumnezeu. Aici, conducătorul grupei m-a întrerupt, spunând: „Tu ai primit sfințirea prin metodism, prin metodism, soră, nu printr-o teorie greșită!” M-am simțit îndemnată să mărturisesc adevărul, că nu prin metodism primise inima mea acea nouă binecuvântare, ci prin mișcătoarele adevăruri cu privire la arătarea personală a lui Isus. Prin ele găsisem pacea, bucuria și iubirea desăvârșită. Astfel s-a încheiat mărturia mea, cea din urmă pe care aveam să o dau în grupa fraților mei metodiști. 1M 37.1

Apoi a vorbit Robert, în felul său smerit și blând, totuși atât de clar și de mișcător, încât unii au plâns și au fost foarte impresionați; dar alții tușeau dezaprobator și păreau agitați. După ce am părăsit încăperea unde avusese loc întâlnirea, am vorbit din nou despre credința noastră și ne-am mirat mult că frații și surorile noastre, creștini fiind, nu puteau suporta să audă nici măcar un cuvânt care să facă referire la venirea Mântuitorului nostru. Noi gândeam că, dacă ei L-ar fi iubit pe Isus așa cum ar fi trebuit, nu i-ar fi deranjat atât de mult să audă despre cea de-a doua Sa venire ci, dimpotrivă, ar fi primit cu bucurie această veste. 1M 37.2

Eram convinși că nu trebuia să mai participăm la acea grupă. Speranța glorioasei reveniri a lui Hristos ne umplea sufletul și acest lucru se vedea clar atunci când ne ridicam să vorbim. Lucrul acesta părea să aprindă mânia celor prezenți împotriva celor doi copii umili, care îndrăzneau, în fața opoziției, să vorbească despre credința care le umplea inimile cu pace și cu fericire. Era evident că nu puteam avea libertate în acea adunare, deoarece mărturia noastră provoca zâmbete disprețuitoare și ironii, care ajungeau la urechile noastre la încheierea întâlnirii, din partea fraților și surorilor pe care îi respectasem și îi iubisem. 1M 37.3

În vremea aceea, adventiștii țineau întâlniri în Sala Beethoven. Tatăl meu, împreună cu familia lui, participa la ele destul de regulat. Se credea că al doilea advent avea să aibă loc în anul 1843. Timpul în care sufletele puteau fi salvate părea atât de scurt, încât am hotărât să fac tot ce îmi stătea în putere pentru a-i conduce pe păcătoși la lumina adevărului. Dar mi se părea imposibil ca cineva atât de tânăr și cu o sănătate atât de firavă să facă o lucrare atât de mare. 1M 38.1

Aveam două surori acasă: Sara, care era cu câțiva ani mai mare decât mine, și sora mea geamănă, Elizabeth. Am discutat cu ele despre frământarea aceasta și am hotărât să câștigăm cât de mulți bani puteam și să cumpărăm cărți și broșuri pe care să le distribuim gratuit. Acesta era lucrul cel mai bun pe care îl puteam face, și noi îl făceam cu bucurie. Nu puteam câștiga mai mult de douăzeci și cinci de cenți pe zi; dar îmbrăcămintea mea era simplă, nu cheltuiam nimic pe podoabe inutile, pentru că etalarea deșartă era ceva păcătos în ochii mei; astfel, aveam chiar un mic fond de economii, cu care să cumpăr cărți potrivite. Acestea erau puse în mâinile persoanelor cu experiență, ca să le trimită peste hotare. 1M 38.2

Fiecare foaie tipărită, cu privire la acest subiect, mi se părea prețioasă, pentru că era un mesager al luminii către lume, îndemnându-i pe oameni să se pregătească pentru marele eveniment care era atât de aproape. Zi după zi, stând pe pat rezemată de perne, îmi îndeplineam lucrarea cu degete tremurânde. Cu câtă grijă puneam deoparte monedele pe care le primeam în schimb și care urmau să fie cheltuite pe material de citit, care să îi lumineze și să îi trezească pe aceia care erau în întuneric! Nu eram deloc ispitită să-mi cheltui economiile pentru satisfacție de sine; salvarea sufletelor era povara minții mele și mă durea inima pentru cei care se amăgeau că trăiau în siguranță, în timp ce lumii îi era dat mesajul de avertizare. 1M 38.3

Într-o zi, am ascultat o discuție între mama mea și o soră, despre o predică pe care o auziseră de curând, cu privire la faptul că sufletul nu era în mod natural nemuritor. Ele au repetat câteva dintre textele pe care pastorul le adusese ca dovadă. Printre ele, îmi amintesc că acestea m-au impresionat puternic: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic.” „Fericitul și singurul stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea.” „Va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea.” 1M 39.1

„De ce”, a spus mama mea, după ce a citat acest ultim pasaj, „ar căuta ei ceva ce deja au?” 1M 39.2

Am ascultat aceste idei noi cu interes, dar și cu durere. Când am rămas singură cu mama mea, am întrebat-o dacă ea credea cu adevărat că sufletul nu era nemuritor. Mi-a răspuns că se temea că era greșită în privința acestui subiect, ca și în privința altor câteva. 1M 39.3

„Dar, mamă”, am spus eu, „chiar crezi că sufletul doarme în mormânt până la înviere? Crezi că, atunci când moare, creștinul nu merge direct în cer și nici păcătosul în iad?” 1M 39.4

Ea mi-a răspuns: „Biblia nu ne dă nicio dovadă că există un iad care arde veșnic. Dacă ar exista un astfel de loc, ar fi menționat în Cartea Sfântă. 1M 39.5

„Dar, mamă!”, am strigat eu uimită, „Este ciudat ceea ce spui! Dacă tu crezi această teorie ciudată, să nu mai spui nimănui despre ea; căci mă tem că păcătoșii vor găsi siguranță în această învățătură și nu vor mai dori niciodată să-L caute pe Domnul.” 1M 39.6

„Dacă acesta este adevărul întemeiat al Bibliei”, a răspuns ea, „în loc să împiedice mântuirea păcătoșilor, el va fi mijlocul de a-i câștiga la Hristos. Dacă dragostea lui Dumnezeu nu-l determină pe cel răzvrătit să I se supună, nici grozăviile iadului nu-l vor aduce la pocăință. Pe lângă aceasta, nu pare a fi o cale potrivită de a câștiga sufletele la Isus, apelând la una dintre cele mai josnice caracteristici ale minții, și anume frica meschină. Iubirea lui Isus atrage; ea va supune și cea mai împietrită inimă”. 1M 39.7

De-abia la câteva luni de la această conversație am mai auzit ceva referitor la această doctrină; dar, în acest timp, mintea mea s-a frământat mult în legătură cu acest subiect. Când l-am auzit predicat, am crezut că era adevărul. Din momentul în care am descoperit lumina cu privire la somnul celor morți, misterul care învăluia învierea s-a risipit și mărețul eveniment a dobândit pentru mine o nouă și sublimă importanță. Mintea mea fusese adesea pusă în încurcătură, în eforturile de a împăca răsplata imediată sau pedepsirea celor morți cu faptul neîndoielnic al unei învieri și judecăți viitoare. Dacă, la moarte, sufletul ar fi intrat în fericirea veșnică sau în nenorocirea veșnică, de ce ar mai fi nevoie de învierea sărmanelor trupuri putrezite? 1M 40.1

Această credință nouă și frumoasă mi-a descoperit motivul pentru care scriitorii inspirați insistaseră atât de mult asupra învierii trupului: pentru că întreaga ființă doarme în mormânt. Acum puteam înțelege cu claritate cât de greșită fusese poziția noastră dinainte, în această privință. Confuzia și inutilitatea unei judecăți finale, după ce sufletele celor morți au fost deja judecate o dată și li s-a stabilit soarta, acum îmi erau foarte clare. Înțelegeam că speranța celor îndoliați era să privească înainte, către ziua glorioasă, când Dătătorul vieții va rupe lanțurile mormântului, iar neprihăniții morți vor învia și vor ieși din temnița lor, ca să fie îmbrăcați în viața nemuritoare plină de slavă. 1M 40.2

În familia noastră, toți erau interesați de doctrina revenirii în curând a Domnului. Tatăl meu fusese multă vreme considerat unul dintre stâlpii bisericii metodiste în care trăise și toți cei din familie fuseseră membri activi ai acestei biserici; dar noi nu ne-am ținut ascunsă noua credință, cu toate că nu am impus-o altora, nu am insistat asupra ei în situații nepotrivite și nici nu am arătat lipsă de prietenie față de biserica noastră. Cu toate acestea, pastorul metodist ne-a făcut o vizită specială și a folosit ocazia pentru a ne informa că noua noastră credință și metodismul nu se puteau împăca una cu cealaltă. Nu ne-a cerut să prezentăm motivele pentru care credeam ceea ce credeam, nici nu a făcut vreo referire la Biblie, ca să ne convingă de greșeala noastră; dar a afirmat că noi adoptaserăm o credință nouă și ciudată, pe care Biserica Metodistă nu o putea accepta. 1M 40.3

Tatăl meu i-a răspuns că, probabil, se înșela numind aceasta o credință nouă și ciudată, din moment ce Hristos Însuși, în învățăturile adresate ucenicilor Săi, predicase despre a doua Sa venire. El spusese: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” Când a fost luat la cer dinaintea lor și un nor L-a ascuns de ochii lor, în timp ce ucenicii Săi credincioși stăteau și priveau îndelung cum Domnul lor dispărea, „Iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: ‘Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.’” 1M 41.1

„Și”, a spus tatăl meu continuând subiectul, „apostolul Pavel, inspirat, le-a scris fraților săi din Tesalonic o scrisoare de încurajare, spunând: ‘…și să vă dea odihnă atât vouă care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să-i pedepsească pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut.’ ‘Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.’” 1M 41.2

„Aceasta este înalta autoritate a credinței noastre. Isus și apostolii Săi au stăruit cu bucurie și cu biruință asupra evenimentului celei de-a Doua Veniri; iar îngerii cei sfinți au proclamat că Hristos, Cel care S-a înălțat la cer, va veni din nou. Aceasta este vina noastră — aceea de a crede cuvântul lui Isus și al ucenicilor Săi. Aceasta este o învățătură foarte veche și nu conține nicio umbră de erezie.” 1M 42.1

Pastorul nu a încercat să se refere la niciun text, ca să ne dovedească în vreun fel că suntem greșiți, ci s-a scuzat pe motivul lipsei de timp. Ne-a sfătuit să ne retragem în liniște din biserică și să evităm o confruntare deschisă. Eram conștienți că și alți frați de-ai noștri se confruntau cu un tratament asemănător pentru aceeași cauză și nu voiam să lăsăm să se înțeleagă că ne era rușine să ne recunoaștem credința sau că nu eram în stare să o susținem cu Scriptura; de aceea, părinții mei au insistat să li se aducă la cunoștință motivele pentru care li se cerea acest lucru. 1M 42.2

Singurul răspuns la această rugăminte a fost declarația evazivă că noi încălcaserăm regulile bisericii și că cel mai bun lucru pe care-l aveam de făcut era să ne retragem de bunăvoie, ca să evităm o confruntare publică. Noi am răspuns că preferam o astfel de confruntare și l-am întrebat de ce păcat eram acuzați, pentru că noi nu eram conștienți că făcuserăm ceva greșit așteptând și dorind cu ardoare venirea Mântuitorului. 1M 42.3

Nu la mult timp după aceasta, am fost anunțați să participăm la o întâlnire care urma să se țină în sala de adunare a bisericii. Nu au fost prezenți decât câțiva. Influența tatălui meu și a familiei lui era de așa natură, încât împotrivitorii noștri nu au vrut să prezinte cazul nostru în fața unui mare număr de membri ai bisericii. Singura acuzație care ne-a fost adusă a fost aceea că atitudinea noastră fusese contrară regulilor bisericii. Atunci când am întrebat ce reguli încălcaserăm, după o oarecare ezitare ni s-a răspuns că am participat la alte adunări și că am neglijat să participăm regulat la adunarea noastră. Am declarat că o parte dintre membrii familiei fuseseră la țară în ultimul timp și că niciunul dintre cei rămași în oraș nu lipsise de la adunare mai mult de câteva săptămâni, iar aceștia fuseseră obligați moral să stea deoparte, deoarece mărturia pe care o dăduseră fusese primită cu o vădită dezaprobare. Le-am reamintit, de asemenea, că anumite persoane, care nu participaseră la adunare timp de un an întreg, se bucurau încă de aprobare și de prețuire. 1M 42.4

Am fost întrebați dacă voiam să mărturisim că ne îndepărtaserăm de la regulile lor și dacă eram de acord să ne conformăm acestora pe viitor. Am răspuns că nu îndrăzneam să renunțăm la credința noastră sau să negăm adevărul sfânt al lui Dumnezeu; că nu puteam renunța la speranța venirii în curând a Mântuitorului nostru; că noi trebuia să continuăm să ne închinăm Domnului în felul pe care ei îl numeau erezie. În apărarea lui, tatăl meu a primit binecuvântarea lui Dumnezeu și toți am părăsit sala de adunare simțindu-ne liberi și fericiți, convinși fiind că ceea ce făceam era bine și că aveam aprobarea lui Isus. 1M 43.1

În duminica următoare, la începutul întâlnirii de părtășie, prezbiterul ne-a șters numele, șapte la număr, din registru, ca fiind excluși din biserică. El a afirmat că nu fuseserăm excluși pentru vreun comportament greșit sau imoral, că aveam un caracter nepătat și o reputație de invidiat, dar că ne făcuserăm vinovați de a fi încălcat regulile Bisericii Metodiste. El a declarat, de asemenea, că acum se deschisese o ușă și că toți aceia care se făceau vinovați de o încălcare de reguli asemănătoare aveau să fie tratați în același fel. 1M 43.2

În biserică erau mulți care așteptau venirea Mântuitorului, iar amenințarea aceasta fusese rostită pentru a-i speria și a-i determina să se supună. În unele cazuri, această strategie a condus la rezultatul dorit și aprobarea lui Dumnezeu a fost vândută pentru un loc în biserică. Mulți credeau, dar nu îndrăzneau să-și mărturisească deschis credința, ca să nu fie dați afară din sinagogă. Însă unii au plecat curând după aceea și s-au alăturat grupului celor care Îl așteptau pe Mântuitorul. 1M 43.3

În acest timp, cuvintele profetului ne-au fost extrem de prețioase: „Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc din pricina Numelui Meu: ‘Să-Și arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!’ Dar ei vor rămâne de rușine!” 1M 43.4