Mărturii I

Capitolul V—Împotrivirea fraților formaliști

Timp de șase luni, niciun nor nu s-a interpus între mine și Mântuitorul meu. Ori de câte ori aveam ocazia, îmi dădeam mărturia și eram mult binecuvântată. Uneori, Duhul lui Dumnezeu Se odihnea asupra mea cu o asemenea putere, încât îmi pierdeam orice urmă de tărie. Lucrul acesta a constituit o încercare pentru aceia care ieșiseră din bisericile formaliste și adesea erau făcute anumite remarci care mă îndurerau mult. Mulți nu puteau să creadă că cineva putea fi atât de mult luat în stăpânire de Duhul lui Dumnezeu, încât să-și piardă toată puterea. Situația mea era peste măsură de neplăcută. Am început să mă întreb dacă nu eram îndreptățită să mă abțin de la a da mărturie în adunare și să-mi înfrânez sentimentele, când vedeam o asemenea împotrivire în inimile unora dintre cei care erau mai în vârstă decât mine și care aveau mai multă experiență. 1M 44.1

Pentru un timp, am adoptat acest plan al tăcerii, încercând să mă conving singură că faptul de a-mi reține mărturia nu mă împiedica să-mi manifest cu credincioșie religia. Adeseori, aveam convingerea că era de datoria mea să vorbesc în adunare, dar mă abțineam să fac acest lucru și astfel simțeam că Îl întristam pe Duhul lui Dumnezeu. Uneori, chiar lipseam de la adunare, pentru că știam că urmau să participe acolo și cei pe care mărturia mea îi deranja. Mă feream să-mi ofensez frații și, astfel, am îngăduit ca teama de om să întrerupă acea comuniune continuă cu Dumnezeu, care-mi binecuvântase inima atâtea luni. 1M 44.2

Organizaserăm întâlniri de rugăciune, seara, în diferite zone ale orașului, astfel încât toți aceia care voiau să participe să poată veni. Familia care fusese cea mai înverșunată în împotrivirea față de mine a participat la una dintre aceste adunări. În acea ocazie, în timp ce toți cei adunați erau la rugăciune, Duhul Domnului a venit peste adunare și unul dintre membrii acestei familii a căzut la pământ ca mort. Rudele stăteau în jurul lui și plângeau, frecându-i mâinile și dându-i întăritoare. În cele din urmă, a dobândit suficientă putere ca să-L laude pe Dumnezeu și le-a liniștit temerile, strigând biruitor și plin de convingere că primise puterea Domnului asupra lui. Tânărul nu a fost în stare să meargă acasă în seara aceea. 1M 44.3

Familia a considerat că aceasta fusese o manifestare a Duhului lui Dumnezeu, dar nu erau convinși că aceeași putere divină venise și peste mine uneori, lipsindu-mă de putere și umplându-mi sufletul cu pacea și cu iubirea lui Isus. Ei afirmau că sinceritatea și cinstea mea desăvârșită nu puteau fi puse la îndoială, dar considerau că mă înșelam singură luând drept puterea Domnului ceea ce era doar rezultatul sentimentelor mele surescitate. 1M 45.1

Eram dezorientată de această împotrivire și, pe măsură ce se apropia timpul pentru întâlnirea noastră obișnuită, nu eram sigură dacă era bine sau nu să particip și eu. Cu câteva zile înainte suferisem mult din cauza sentimentelor manifestate față de mine. În cele din urmă, am decis să rămân acasă și, în felul acesta, să scap de critica fraților mei. Încercând să mă rog, am repetat mereu și mereu aceste cuvinte: „Doamne, ce vrei Tu să fac?” Răspunsul care a venit în inima mea părea să mă îndemne să am încredere în Tatăl meu ceresc și să aștept cu răbdare să aflu voia Sa. M-am predat Domnului cu încrederea simplă a unui copilaș, amintindu-mi de promisiunea Lui că aceia care Îl urmează nu vor umbla în întuneric. 1M 45.2

Un sentiment al datoriei m-a îndemnat să merg la adunare și m-am dus acolo având în sufletul meu deplina asigurare că totul avea să fie bine. În timp ce eram plecați înaintea Domnului, inima mi s-a revărsat în rugăciune și s-a umplut cu o pace pe care numai Hristos o poate da. Sufletul meu s-a bucurat în iubirea Mântuitorului și puterea fizică m-a părăsit. Cu o credință copilărească, nu am putut să spun decât: „Cerul este căminul meu și Hristos, Răscumpărătorul meu.” 1M 45.3

În acea ocazie, cineva din familia despre care am spus mai înainte că se împotrivise manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea și-a declarat convingerea că mă aflam într-o stare de surescitare căreia considera că era de datoria mea să mă împotrivesc, dar că eu, în loc să fac astfel, o încurajam ca pe un semn al favorii lui Dumnezeu. Îndoielile și împotrivirea acestui frate nu m-au afectat de data aceasta, pentru că păream a fi adăpostită în Domnul și înălțată mai presus de orice influență din afară; dar, îndată ce el a terminat de vorbit, un bărbat puternic, un creștin devotat și umil, a fost doborât în fața ochilor lui de puterea lui Dumnezeu și încăperea s-a umplut de Duhul Sfânt. 1M 46.1

Când mi-am revenit, am fost foarte fericită să-mi dau mărturia pentru Isus și să vorbesc despre dragostea Lui față de mine. Mi-am mărturisit lipsa de credință în făgăduințele lui Dumnezeu și greșeala de a mă fi împotrivit îndemnurilor Duhului Său de teama oamenilor și am recunoscut că, în ciuda neîncrederii mele, El revărsase peste mine dovezi neașteptate ale iubirii Sale și ale harului Său susținător. Atunci, fratele care mi se împotrivise s-a ridicat și, cu lacrimi în ochi, a mărturisit că sentimentele lui cu privire la mine fuseseră greșite. Cu umilință, mi-a cerut iertare și a spus: „Soră Ellen, nu voi mai pune niciodată nici măcar un pai în calea ta. Dumnezeu mi-a arătat răceala și împietrirea inimii mele, pe care El le-a zdrobit prin dovada puterii Sale. Am greșit foarte mult.” 1M 46.2

Apoi, întorcându-se spre ceilalți, a spus: „Când sora Ellen părea atât de fericită, eu mă gândeam: ‘De ce nu simt și eu la fel? De ce nu primește și fratele R. o asemenea dovadă? Căci eram convins că este un creștin devotat și totuși nicio astfel de putere nu venise peste el. Am înălțat o rugăciune tăcută ca, dacă aceasta era influența sfântă a lui Dumnezeu, fratele R. să aibă și el această experiență, în această seară. 1M 46.3

Aproape imediat ce dorința aceasta s-a înălțat din inima mea, fratele R. a căzut doborât de puterea lui Dumnezeu și strigând: ‘Lăsați-L pe Domnul să lucreze!’ Inima mea este convinsă că luptam împotriva Duhului Sfânt, dar nu Îl voi mai întrista prin necredința mea încăpățânată. Bine ai venit, lumină! Bine ai venit, Isus! Am fost rătăcit și împietrit, simțindu-mă ofensat ca altcineva să-L laude pe Dumnezeu și să manifeste plinătatea bucuriei iubirii Sale; dar acum, sentimentele mele s-au schimbat, împotrivirea mea a luat sfârșit, Isus mi-a deschis ochii și pot să înalț eu însumi strigăte de laudă la adresa Sa. Am spus lucruri înverșunate și tăioase la adresa sorei Ellen, de care îmi pare rău acum și o rog să mă ierte și îi rog să mă ierte pe toți cei care sunt acum prezenți.” 1M 46.4

Apoi, fratele R. și-a dat mărturia. Fața lui era luminată de slava cerului, în timp ce-L lăuda pe Domnul pentru minunile pe care le făcuse în seara aceea. El a spus: „Locul acesta este teribil de solemn datorită prezenței Celui Preaînalt. Sora Ellen, pe viitor vei avea ajutorul și sprijinul nostru, în locul crudei împotriviri care ți-a fost arătată până acum. Am fost orbi față de manifestările Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.” 1M 47.1

Toți împotrivitorii au fost acum aduși în situația de a-și vedea greșelile și de a mărturisi că lucrarea era într-adevăr a Domnului. La o întâlnire de rugăciune, curând după aceea, fratele care mărturisise că greșise prin împotrivirea lui a experimentat și el puterea lui Dumnezeu într-o asemenea măsură, încât fața lui a strălucit de o lumină cerească și a căzut la podea neajutorat. Când și-a recăpătat puterile, a recunoscut din nou că, fără să își dea seama, luptase împotriva Duhului Domnului, atunci când nutrise acele sentimente împotriva mea. La o altă întâlnire de rugăciune, un alt membru al acelei familii a avut aceeași experiență și a dat aceeași mărturie. Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce familia numeroasă a fratelui P. se afla la rugăciune în casa lor, Duhul lui Dumnezeu a luat în stăpânire încăperea și i-a doborât la pământ pe toți cei îngenuncheați, care se rugau. Tatăl meu a ajuns acolo curând după aceea și i-a găsit, părinți și copii, zăcând neputincioși sub puterea Domnului. 1M 47.2

Formalismul rece a început să se topească în fața influenței pline de putere a Celui Preaînalt. Toți cei care mi se împotriviseră au mărturisit că, făcând astfel, Îl întristaseră pe Duhul Sfânt și mi s-au alăturat în simpatie și în iubire față de Mântuitorul. Inima mea era plină de bucurie că îndurarea divină netezise calea înaintea pașilor mei și îmi răsplătise cu atâta generozitate credința și încrederea. Unitatea și pacea domneau acum între cei care așteptau venirea Domnului. 1M 48.1

*****