Mărturii I

Capitolul III—Sentimente de disperare

În iunie 1842, domnul Miller a ținut a doua serie de conferințe în Portland. Am simțit ca pe un mare privilegiu să particip la aceste prelegeri, deoarece căzusem în descurajare și nu mă simțeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul meu. Această a doua serie de conferințe a generat mult mai multă agitație în oraș decât prima. Cu câteva excepții, diferitele confesiuni locale i-au închis domnului Miller porțile bisericilor lor. Multe predici, rostite de la diferite amvoane, căutau să dea pe față așa-zisele erori fanatice ale celui care ținea prelegerile; dar mulțimi de ascultători interesați participau la adunările lui, în timp ce mulți alții rămâneau pe afară din lipsă de spațiu. 1M 21.1

Cei care participau erau neobișnuit de liniștiți și de atenți. Modul lui de a predica nu era înflorit sau oratoric, ci el vorbea despre lucruri simple și uimitoare totodată, care îi trezeau pe ascultători din indiferența lor nepăsătoare. În timp ce prezenta subiectul, el își susținea afirmațiile și teoriile cu dovezi din Scriptură. O putere convingătoare îi însoțea cuvintele și părea că le pecetluiește ca fiind mesajul adevărului. 1M 21.2

Era amabil și sensibil la nevoile altora. Când toate locurile din sală se ocupau și platforma și locurile din preajma amvonului erau aglomerate, l-am văzut coborând de la amvon și mergând de-a lungul intervalului dintre rânduri pentru a lua de mână vreun bătrân sau vreo bătrână fără putere, ca să îi găsească un scaun, după care se întorcea și-și relua predica. Era pe drept numit „părintele Miller”, pentru că îngrijea cu multă atenție de cei care intrau în sfera lui de slujire; avea o fire iubitoare și blândă și o inimă plină de duioșie. 1M 21.3

Era un vorbitor care trezea interesul, iar predicile lui erau potrivite și pline de putere atât pentru creștini, cât și pentru cei nepocăiți. Uneori, adunările lui erau cuprinse de o solemnitate atât de pregnantă, încât devenea de-a dreptul apăsătoare. Mulți au cedat convingerii Duhului lui Dumnezeu. Bărbați cu părul încărunțit și femei în vârstă, cu pașii tremurând, căutau nerăbdători locuri. Cei care erau în puterea maturității, tinerii și copiii, erau profund impresionați. La altarul rugăciunii se amestecau suspinele și gemetele cu vocile care Îi aduceau laudă lui Dumnezeu. 1M 22.1

Eu credeam cuvintele solemne rostite de slujitorul lui Dumnezeu și inima îmi era îndurerată atunci când vedeam împotrivire față de ele sau când acestea erau luate în glumă. Participam frecvent la întâlniri și credeam că Isus urma să vină în curând pe norii cerului; dar marea mea grijă era să fiu pregătită să-L întâlnesc. Meditam adesea la subiectul sfințeniei inimii. Tânjeam mai presus de orice să obțin această mare binecuvântare și să simt că eram pe deplin acceptată de Dumnezeu. 1M 22.2

Printre metodiști, auzisem multe referitor la sfințire. Văzusem persoane care-și pierduseră puterea fizică sub influența unei puternice surescitări mentale și auzisem spunându-se că această stare era dovada sfințirii. Dar nu puteam să înțeleg ce era necesar pentru a fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu. Prietenii mei creștini mi-au spus: „Crede în Isus acum! Crede că El te primește acum! Aceasta încercam și eu să fac, dar mi se părea imposibil să cred că primisem o binecuvântare care, gândeam eu, trebuia să-mi electrizeze întreaga ființă. Mă întrebam de ce aveam inima atât de împietrită, încât să nu fiu în stare să experimentez exaltarea de spirit pe care o manifestau alții. Mi se părea că eram diferită de ei și că niciodată nu voi putea avea parte de bucuria desăvârșită a sfințeniei inimii. 1M 22.3

Ideile mele cu privire la îndreptățire și sfințire erau confuze. Aceste două stări erau prezentate minții mele ca fiind separate și distincte una de cealaltă; cu toate acestea, nu reușeam să văd diferența sau să înțeleg semnificația termenilor, iar toate explicațiile predicatorilor nu făceau altceva decât să-mi sporească nedumerirea. Nu puteam să pretind această binecuvântare în dreptul meu și mă întrebam dacă aceasta putea fi găsită doar la metodiști și dacă, participând la adunările advente, mă excludeam singură de la ceea ce doream mai presus decât orice altceva: Duhul sfințitor al lui Dumnezeu. 1M 23.1

Cu toate acestea, am observat că unii dintre cei care pretindeau că sunt sfințiți manifestau un spirit înverșunat atunci când era prezentat subiectul apropiatei reveniri a lui Hristos; lucrul acesta nu mi se părea a fi o manifestare a sfințeniei pe care pretindeau că o au. Nu puteam să înțeleg de ce pastorii se împotriveau, de la amvon, învățăturii că a doua venire a lui Hristos era aproape. După predicarea acestui punct de credință, avusese loc Reforma și mulți dintre cei mai devotați pastori și laici o primiseră ca fiind adevărul. Eu consideram că cei care Îl iubeau sincer pe Isus trebuiau să fie gata să primească vestea cea bună a venirii Sale și să se bucure că aceasta era atât de aproape. 1M 23.2

Simțeam că puteam pretinde doar ceea ce ei numeau îndreptățire. În Cuvântul lui Dumnezeu citeam că niciun om nu-L va putea vedea pe Dumnezeu, dacă nu este sfânt. Pe lângă aceasta, mai era o țintă, mai înaltă, pe care trebuia să o ating, înainte de a putea fi sigură de viața veșnică. Studiam acest subiect continuu, deoarece credeam că Hristos avea să vină în curând și mă temeam că avea să mă găsească nepregătită să-L întâlnesc. Cuvinte de condamnare îmi răsunau în urechi zi și noapte, și strigătul meu continuu către Dumnezeu era: Ce să fac pentru a fi mântuită? 1M 23.3

În mintea mea, dreptatea lui Dumnezeu eclipsa îndurarea și iubirea Lui. Fusesem învățată să cred într-un iad care va arde veșnic și gândul îngrozitor că păcatele mele erau prea mari ca să fie iertate și că voi fi pierdută pentru totdeauna stătea permanent înaintea mea. Descrierile înfricoșătoare pe care le auzisem, despre sufletele pierdute, pătrundeau adânc în mintea mea. Pastorii prezentau de la amvon tablouri vii cu privire la starea celor pierduți. Ei învățau că Dumnezeu a plănuit să nu-i mântuiască decât pe cei sfințiți; că ochiul Său este mereu asupra noastră; că fiecare păcat este înregistrat și urmează să-și primească pedeapsa cuvenită. Dumnezeu Însuși ține rapoartele cu exactitatea înțelepciunii infinite și fiecare păcat pe care îl comitem este înregistrat cu credincioșie împotriva noastră. 1M 23.4

Satana era reprezentat ca fiind nerăbdător să-și prindă prada și să ne ducă în cele mai mari adâncuri ale chinului, pentru ca acolo să se bucure de suferințele noastre, în grozăviile unui iad care arde veșnic. După torturi de mii și mii de ani, valurile de foc aduceau la suprafață victimele care se zvârcoleau și strigau: „Până când, Doamne, până când?” Apoi, răspunsul, ca un tunet, străpungea abisul: „Toată veșnicia!” Și iarăși valuri de foc îi înghițeau pe cei pierduți, ducându-i în adâncurile unei mări de foc fără sfârșit. 1M 24.1

În timp ce ascultam aceste teribile descrieri, imaginația mea lucra atât de intens, încât începeam să transpir și îmi era greu să mă abțin de la un strigăt de groază, pentru că mi se părea că simt deja chinurile pierzării. Apoi, pastorul insista asupra nesiguranței vieții. Într-o clipă putem fi aici, iar în următoarea în iad, sau într-o clipă pe pământ, iar în următoarea în cer. Vom alege iazul de foc și compania demonilor, sau fericirea cerului și tovărășia îngerilor? Vrem să auzim toată veșnicia vaietele și blestemele sufletelor pierdute, sau să cântăm cântările lui Isus înaintea tronului Său? 1M 24.2

Tatăl nostru ceresc era prezentat înaintea minții mele ca un tiran, care găsește plăcere în agonia celor condamnați, nu ca Prietenul blând și milos al păcătoșilor, care-i iubește pe cei pe care i-a creat, cu o iubire care depășește orice înțelegere, și care dorește ca aceștia să fie salvați pentru Împărăția Sa. 1M 24.3

Eram o fire foarte ușor impresionabilă. Mă îngrozea gândul că aș putea provoca durere vreunei creaturi. Când vedeam animale rău tratate, inima mea suferea pentru ele. Poate că eram atât de sensibilă la suferință pentru că eu însămi fusesem victima unei cruzimi nechibzuite, care avusese ca urmare infirmitatea care îmi întunecase copilăria. Dar când pe mintea mea a pus stăpânire gândul că Dumnezeu Își găsește plăcerea în a-Și tortura creaturile, care sunt făcute după chipul Său, mi s-a părut ca un zid de întuneric mă despărțea de El. Când mă gândeam că Acela care este Creatorul universului îi va arunca pe cei nelegiuiți în iad, pentru a-i arde acolo neîncetat, în veșnicia nesfârșită, inima îmi era cuprinsă de teamă și nu aveam nicio speranță că o ființă atât de crudă și de tiranică va binevoi vreodată să mă salveze din condamnarea păcatului. 1M 25.1

Credeam că voi avea soarta păcătosului condamnat, să îndur flăcările iadului pentru veșnicie, atâta vreme cât Dumnezeu Însuși va exista. Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în mintea mea, încât am ajuns să mă tem că-mi voi pierde mințile. Mă uitam cu invidie la animalele necuvântătoare, pentru că ele nu aveau un suflet care să fie pedepsit după moarte. De multe ori, îmi doream să nu mă fi născut niciodată. 1M 25.2

Un întuneric total a pus stăpânire pe mine și mi se părea că nu există nicio cale să scap de umbre. Dacă adevărul mi-ar fi putut fi prezentat așa cum îl înțeleg acum, de câtă confuzie și suferință aș fi fost cruțată. Dacă s-ar fi insistat mai mult asupra iubirii lui Dumnezeu și mai puțin asupra dreptății Sale aspre, frumusețea și slava caracterului Său mi-ar fi inspirat o profundă și sinceră iubire pentru Creatorul meu. 1M 25.3

De atunci mi-am dat seama că mulți dintre pacienții azilurilor de nebuni au ajuns acolo în urma unor experiențe similare cu a mea. Conștiința lor era chinuită de simțământul propriului păcat și credința lor tremurândă nu îndrăznea să ceară împlinirea făgăduinței iertării lui Dumnezeu. Ei ascultaseră atât de mult descrierile iadului tradițional, încât se părea că acesta ajunsese să le înghețe sângele în vene și să graveze o impresie profundă în memoria lor. Când se trezeau și când mergeau la culcare, tabloul acela înspăimântător era permanent în fața lor, până când realitatea se pierdea în imaginație și ei ajungeau să nu mai vadă altceva decât flăcările mistuitoare ale legendarului iad și să audă doar țipetele celor condamnați. Rațiunea era alungată de pe tronul ei și creierul era umplut cu plăsmuirile înfricoșătoare ale teribilului coșmar. Cei care predică doctrina unui iad veșnic ar face bine să verifice cu grijă cu ce autoritate promovează o doctrină atât de crudă. 1M 25.4

Nu mă rugasem niciodată în public și abia dacă rostisem câteva cuvinte timide, la o adunare de rugăciune. Acum însă simțeam îndemnul că trebuia să-L caut pe Dumnezeu în rugăciune la micile noastre adunări sociale. Dar nu îndrăzneam acest lucru, de teamă că mă voi încurca și că nu voi reuși să-mi exprim gândurile. Însă această datorie era atât de puternic imprimată în mintea mea, încât atunci când încercam să mă rog singură, în taină, mi se părea că Îl batjocoream pe Dumnezeu, pentru că nu ascultasem de voia Sa. M-a copleșit disperarea și, timp de trei săptămâni, nicio rază de lumină nu a străpuns întunericul care mă înconjura. 1M 26.1

Chinul meu sufletesc era teribil. Uneori, toată noaptea nu îndrăzneam să închid ochii, ci așteptam până când sora mea geamănă adormea, destul de repede, și apoi mă dădeam ușor jos din pat și îngenuncheam pe podea, rugându-mă în tăcere, cu o agonie mută, pe care nu o pot descrie. Ororile unui iad care arde veșnic erau permanent înaintea mea. Eram conștientă că nu puteam să mai trăiesc mult în această stare și nu îndrăzneam să mor și să am parte de îngrozitoarea soartă a celui păcătos. Cu câtă invidie îi priveam pe aceia care se simțeau acceptați de Dumnezeu! Cât de prețioasă era speranța creștină, pentru sufletul meu chinuit! 1M 26.2

Adeseori, rămâneam plecată în rugăciune aproape toată noaptea, gemând și tremurând, într-o suferință și într-o deznădejde de nedescris. Doamne, ai milă! era rugăciunea mea și, asemenea vameșului, nu îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer, ci stăteam plecată cu fața la pământ. Ajunsesem foarte slabă și lipsită de putere, dar nu spuneam nimănui nimic despre suferința și disperarea mea. 1M 26.3

În timp ce mă aflam în această stare de descurajare, am avut un vis care a lăsat o profundă impresie asupra mea. Am visat că vedeam un templu, către care se îndreptau mulți oameni. Doar cei care se refugiau în acel templu aveau să fie salvați la încheierea timpului. Toți cei care rămâneau afară aveau să fie pierduți pentru totdeauna. Mulțimile de oameni care mergeau fiecare pe calea lui îi ridiculizau și îi batjocoreau pe cei care intrau în templu și le spuneau că acest plan de siguranță era o înșelătorie vicleană și că, de fapt, nu exista niciun pericol de evitat. Ei chiar au pus mâna pe unii dintre cei care se grăbeau să intre înăuntrul zidurilor, pentru a-i împiedica să facă acest lucru. 1M 27.1

Temându-mă că voi fi luată în râs, m-am gândit că ar fi mai bine să aștept până când mulțimea avea să se risipească sau până când s-ar fi ivit ocazia să intru neobservată de ei. Dar numărul creștea în loc să scadă și, temându-mă să nu fie prea târziu, mi-am părăsit repede casa și m-am grăbit prin mulțime. În nerăbdarea mea de a ajunge la templu, nu observam sau nu luam în seamă gloata care mă împresura din toate părțile. Intrând în clădire, am văzut că templul acela mare era susținut de un stâlp imens, de care era legat un miel sfârtecat și plin de sânge. Se părea că noi, cei prezenți, știam că acest miel fusese sfâșiat și zdrobit din cauza noastră. Toți cei care intrau în templu trebuiau să vină înaintea lui și să-și mărturisească păcatele. 1M 27.2

Chiar acolo, în fața mielului, erau puse scaune, pe care stăteau niște oameni care păreau foarte fericiți. Lumina cerului părea să strălucească pe fețele lor și ei Îl lăudau pe Dumnezeu și cântau cântări de fericită recunoștință, care semănau cu muzica îngerilor. Aceștia erau cei care veniseră înaintea mielului, își mărturisiseră păcatele, primiseră iertare și acum așteptau bucuroși un eveniment plăcut. 1M 27.3

Chiar și după ce am intrat în clădire, m-a cuprins o teamă și un sentiment de rușine pentru că trebuia să mă umilesc înaintea acestor oameni. Dar se părea că sunt silită să merg înainte și, încet, îmi făceam drum pe lângă stâlp ca să ajung în fața mielului când, deodată, o trâmbiță a sunat, templul s-a cutremurat, strigăte de biruință s-au înălțat din mijlocul sfinților adunați acolo și o strălucire înfricoșătoare a luminat clădirea, după care totul a fost cuprins de un întuneric adânc. Oamenii fericiți dispăruseră toți, odată cu strălucirea, iar eu am rămas singură în liniștea înspăimântătoare a nopții. M-am trezit în agonie și de-abia m-am putut convinge singură că visasem. Aveam impresia că soarta mea era hotărâtă și că Duhul Domnului mă părăsise și nu avea să Se mai întoarcă la mine niciodată. 1M 27.4

La scurtă vreme după aceasta, am avut un alt vis. Se făcea că eram într-o stare jalnică și disperată, cu fața în mâini și gândind astfel: Dacă Isus ar fi pe pământ, aș merge la El, m-aș arunca la picioarele Lui și I-aș spune toate suferințele mele. El nu mi-ar întoarce spatele, ci ar avea milă de mine, iar eu L-aș iubi și I-aș sluji pentru totdeauna. Chiar atunci s-a deschis ușa și a intrat o persoană cu o statură plăcută și cu un chip frumos. M-a privit cu milă și a spus: „Vrei să-L vezi pe Isus? Este aici și poți să-L vezi, dacă dorești. Ia tot ce-ți aparține și urmează-mă!” 1M 28.1

Am ascultat aceste cuvinte cu o bucurie de nedescris și am început să-mi adun veselă puținul pe care-l aveam, fiecare lucru mărunt, și mi-am urmat ghidul. El m-a condus la o scară abruptă și vizibil nesigură. Când am început să urc treptele, călăuza mea m-a atenționat să-mi țin privirea fixată în sus, ca să nu amețesc și să cad. Mulți dintre cei care încercaseră să urce scara căzuseră înainte să ajungă în vârf. 1M 28.2

În cele din urmă, am ajuns la ultima treaptă, unde se afla o ușă. Aici, călăuza m-a îndemnat să-mi las acolo toate lucrurile pe care le adusesem cu mine. Voioasă, le-am lăsat jos; apoi, călăuza a deschis ușa și mi-a spus să intru. Într-o clipă, m-am aflat în fața lui Isus. Nu te puteai înșela în privința acelui chip minunat. Înfățișarea aceea binevoitoare și plină de măreție nu putea fi a altcuiva. Când privirea Lui s-a oprit asupra mea, am știut imediat că El cunoștea toate întâmplările din viața mea, precum și gândurile și sentimentele mele cele mai tainice. 1M 28.3

Am încercat să mă ascund de privirea Sa, pentru că nu mă simțeam în stare să îndur ochii Săi pătrunzători, dar El S-a apropiat de mine zâmbind, Și-a pus mâna pe capul meu și mi-a spus: „Nu te teme!”. Sunetul dulce al vocii Sale a făcut ca inima să mi se înfioare de fericire, cum nu mi se mai întâmplase niciodată. Eram prea bucuroasă ca să rostesc vreun cuvânt, și, copleșită de emoție, am căzut prosternată la picioarele Sale. Pe când zăceam acolo neputincioasă, scene pline de frumusețe și de glorie treceau pe dinaintea mea și mi se părea că am ajuns la siguranța și la pacea cerului. După un timp, mi-am recăpătat puterile și m-am ridicat. Ochii plini de iubire ai lui Isus erau încă îndreptați asupra mea și zâmbetul Său îmi umplea sufletul de bucurie. Prezența Lui mă umplea de un respect sfânt și de o iubire de nedescris. 1M 28.4

Ghidul meu a deschis acum ușa și am ieșit amândoi. Mi-a spus să-mi iau din nou lucrurile pe care le lăsasem afară. Apoi, mi-a dat o funie verde, făcută ghem. Mi-a spus să o așez lângă inimă și, când doresc să-L văd pe Isus, să o iau de la piept și să o întind la maximum. M-a avertizat să nu o las să rămână ghem prea mult timp, ca să nu se încurce și apoi să nu o mai pot întinde. Am așezat funia lângă inima mea și am coborât plină de bucurie pe treptele înguste, lăudându-L pe Domnul și spunându-le tuturor celor cu care mă întâlneam unde Îl puteau găsi pe Isus. Visul acesta mi-a dat speranță. În mintea mea, funia aceea verde reprezenta credința, iar frumusețea și simplitatea încrederii în Dumnezeu au început să se reverse în sufletul meu. 1M 29.1

Acum, i-am destăinuit mamei toate întristările și neliniștile mele. Ea m-a compătimit cu duioșie și m-a încurajat, îndemnându-mă să merg și să-i cer sfatul fratelui Stockman, care pe atunci predica doctrina adventă în Portland. Aveam mare încredere în el, pentru că era un slujitor devotat al lui Hristos. După ce mi-a ascultat istorisirea, și-a așezat cu blândețe mâna pe capul meu și mi-a spus, cu lacrimi în ochi: „Ellen, tu ești doar o copilă. Experiența ta este unică pentru cineva cu o vârstă atât de fragedă. Probabil că Isus te pregătește pentru o lucrare specială”. 1M 29.2

Apoi mi-a spus că, și în cazul în care aș fi fost o persoană matură și aș fi fost chinuită astfel de îndoială și de disperare, mi-ar fi spus că știe că există speranță pentru mine, prin iubirea lui Isus. Chiar chinul sufletesc prin care trecusem era dovada certă că Duhul Domnului Se lupta cu mine. Mi-a spus că, atunci când se împietrește în vinovăția lui, păcătosul nu își mai dă seama de enormitatea fărădelegii lui, ci se amăgește cu gândul că stă bine și că nu se află în niciun pericol. Duhul Domnului îl părăsește și el devine nepăsător și indiferent sau nechibzuit de sfidător. Acest om bun mi-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu față de copiii Săi care greșesc; despre faptul că El nu Se bucură de nimicirea lor, ci dorește fierbinte să-i atragă la El, în credință simplă și în încredere. A insistat asupra imensei iubiri a lui Hristos și asupra Planului de Mântuire. 1M 29.3

A vorbit apoi despre nenorocirea care mă lovise la o vârstă atât de fragedă și a spus că era, într-adevăr, o mare suferință și mâhnire, dar m-a îndemnat să cred că mâna unui Tată iubitor nu fusese retrasă de la mine; că în viitor, când ceața care îmi întuneca mintea avea să se risipească, aveam să discern înțelepciunea Providenței, care părea acum atât de crudă și de misterioasă. Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum; dar vei pricepe după aceea”. În viitorul măreț, nu vom mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos, ci vom fi față în față cu tainele iubirii divine. 1M 30.1

„Ești liberă să pleci, Ellen”, mi-a spus el. „Întoarce-te acasă cu încredere în Isus, pentru că El nu-Și va reține dragostea față de niciun căutător sincer”. Apoi s-a rugat stăruitor pentru mine și se părea că Dumnezeu avea să țină seama de rugăciunea sfântului Său, chiar dacă umilele mele cereri nu erau auzite. Am plecat de la el mângâiată și încurajată. 1M 30.2

În cele câteva minute cât primisem sfaturi de la fratele Stockman, dobândisem mai multe cunoștințe, în ceea ce privește dragostea lui Dumnezeu și îndurarea Sa plină de duioșie, decât din toate predicile și cuvântările pe care le ascultasem până atunci. M-am întors acasă și m-am înfățișat din nou înaintea Domnului, promițând să fac și să sufăr orice îmi va cere, numai să văd zâmbetul lui Isus, care să îmi înveselească inima. Mi-a fost prezentată aceeași datorie care îmi tulburase mintea înainte — aceea de a-mi lua crucea în rândul adunării poporului lui Dumnezeu. O astfel de ocazie nu a întârziat mult; chiar în seara aceea a fost o adunare de rugăciune, la care am participat. 1M 30.3

Am stat în genunchi, tremurând, cât timp s-au înălțat rugăciunile. După ce s-au rugat câțiva, mi-am înălțat și eu glasul în rugăciune, înainte chiar de a-mi da seama ce fac. Făgăduințele lui Dumnezeu îmi apăreau ca niște nestemate prețioase, care urmau să fie primite doar de cei care le cereau. În timp ce mă rugam, povara și agonia sufletească, pe care le îndurasem atât de mult, m-au părăsit, și binecuvântarea Domnului a coborât asupra mea ca roua. L-am lăudat pe Dumnezeu din adâncul inimii. Nu vedeam nimic altceva decât pe Isus și slava Sa și nu mai eram conștientă de nimic din jurul meu. 1M 31.1

Duhul lui Dumnezeu a rămas asupra mea cu o asemenea putere, încât nu am fost în stare să merg acasă în seara aceea. Când m-am întors, a doua zi, o mare schimbare se produsese în mintea mea. Mi se părea că nu mai puteam fi aceeași persoană cu cea care părăsise casa tatălui meu în seara de dinainte. Pasajul acesta era permanent în gândurile mele: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Inima îmi era plină de fericire în timp ce repetam încet aceste cuvinte. 1M 31.2

Concepția mea cu privire la Tatăl se schimbase. Acum Îl priveam ca pe un părinte bun și îndurător, și nu ca pe un tiran aspru, care-i obligă pe oameni să-L asculte orbește. Inima mi s-a îndreptat spre El într-o iubire profundă și arzătoare. Ascultarea de voia Lui părea o plăcere; era o bucurie să Îi slujești. Nicio umbră nu întuneca lumina care îmi descoperea voința desăvârșită a lui Dumnezeu. Am simțit asigurarea unui Mântuitor personal și mi-am dat seama cât de adevărat era ceea ce spusese Hristos: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. 1M 31.3

Pacea și fericirea mea erau într-un asemenea contrast cu negura și cu chinul dinainte, încât mi se părea că am fost salvată din iad și dusă în cer. Am fost în stare chiar să Îl laud pe Dumnezeu pentru nenorocirea care fusese încercarea vieții mele, pentru că aceasta se dovedise a fi mijlocul prin care gândurile îmi fuseseră îndreptate asupra veșniciei. Fiind din fire mândră și ambițioasă, poate că nu aș fi fost înclinată să-mi predau inima lui Isus, dacă nu ar fi fost amara suferință care mă doborâse, ținându-mă departe de realizările și de deșertăciunile lumii. 1M 32.1

Timp de șase luni, nicio umbră nu mi-a întunecat mintea, nici nu mi-am neglijat vreo datorie cunoscută. Mă străduiam din toate puterile să fac voia lui Dumnezeu și să-L păstrez continuu pe Isus și cerul în mintea mea. Am fost surprinsă și încântată de tablourile clare care îmi erau acum prezentate cu privire la ispășirea și la lucrarea lui Hristos. Nu voi încerca să explic mai departe ce s-a petrecut în mintea mea; este suficient să spun să lucrurile cele vechi trecuseră și toate lucrurile se făcuseră noi. Nu era niciun nor care să-mi întunece fericirea. Tânjeam să le spun și altora istoria iubirii lui Isus, dar nu mă simțeam în stare să mă angajez într-o discuție obișnuită cu cineva. Inima îmi era atât de plină de iubire pentru Dumnezeu și de acea pace care întrece orice înțelegere, încât îmi plăcea să meditez și să mă rog. 1M 32.2

În noaptea care a urmat primirii unei atât de mari binecuvântări, am participat la o adunare adventă. Când a venit momentul ca aceia care voiau să-L urmeze pe Hristos să vorbească spre slava Lui, nu am putut să tac, ci m-am ridicat și mi-am povestit experiența. Nu mă gândisem dinainte ce aveam să spun, dar povestea simplă a iubirii pe care mi-o arătase Isus mi-a ieșit de pe buze în mod liber și inima mea era atât de fericită că fusese eliberată din robia întunecatei disperări, încât i-am pierdut din vedere pe oamenii care erau în jurul meu și aveam impresia că sunt singură cu Dumnezeu. Nu mi s-a părut deloc greu să-mi exprim pacea și fericirea, cu excepția lacrimilor de recunoștință, care mi-au înăbușit glasul în timp ce vorbeam despre minunata iubire pe care mi-o arătase Isus. 1M 32.3

Fratele Stockman era prezent. El mă văzuse, nu cu mult timp în urmă, într-o stare de adâncă disperare și schimbarea remarcabilă care se vedea în înfățișarea și în sentimentele mele l-a impresionat; a plâns cu voce tare, bucurându-se împreună cu mine și lăudându-L pe Dumnezeu pentru această dovadă a îndurării și a iubirii Sale pline de bunătate. 1M 33.1

Păcătoșii au fost invitați să se ridice pentru rugăciuni și mulți au răspuns apelului. Inima mea era atât de recunoscătoare față de Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-o dăduse, încât doream nespus ca și alții să ia parte la această bucurie sfântă. Eram profund interesată de aceia care poate sufereau, simțind mustrarea din partea lui Dumnezeu și povara păcatului. În timp ce îmi relatam experiența, am simțit că nimeni nu se putea împotrivi dovezii iubirii iertătoare a lui Dumnezeu, care produsese în mine o schimbare atât de minunată. Realitatea adevăratei convertiri mi se părea atât de clară, încât doream să îi ajut pe prietenii mei tineri să găsească și ei lumina și foloseam orice ocazie pentru a-mi exercita influența în acest scop. 1M 33.2

Am programat întâlniri cu prietenii mei tineri, dintre care unii erau considerabil mai mari decât mine, iar câțiva erau căsătoriți. Unii dintre ei erau încrezuți și nechibzuiți; acestora, experiența mea li s-a părut o poveste plictisitoare și nu au luat în seamă rugămințile mele. Dar eu hotărâsem să nu-mi încetez eforturile, până când aceste suflete dragi, de care eram atât de interesată, aveau să I se predea lui Dumnezeu. Câteva nopți întregi le-am petrecut în rugăciune stăruitoare pentru aceia pe care îi căutasem și îi adunasem laolaltă pentru a lucra și a mă ruga cu ei. 1M 33.3

Unii dintre aceștia veniseră din curiozitate, ca să audă ce aveam de spus; alții erau impresionați de faptul că eram atât de stăruitoare în eforturile mele, mai ales atunci când din partea lor nu exista niciun interes vizibil. Dar, la fiecare dintre micile noastre întruniri, am continuat să-i îndemn și să mă rog pentru fiecare dintre ei separat, până când toți s-au predat lui Isus, recunoscând meritele iubirii Sale iertătoare. Toți s-au convertit pentru Dumnezeu. 1M 33.4

Noapte de noapte, în visele mele, se părea că lucrez pentru salvarea de suflete. Din când în când, cazuri speciale îmi erau prezentate; pe acestea le căutam apoi și mă rugam împreună cu ele. În toate cazurile, cu excepția unuia singur, aceste persoane I s-au predat Domnului. Câțiva dintre frații noștri mai formaliști se temeau că eram prea plină de zel pentru convertirea sufletelor, dar mie mi se părea că timpul era atât de scurt, încât era de datoria tuturor celor care aveau speranța unei fericite nemuriri și care așteptau apropiata venire a lui Hristos să lucreze fără încetare pentru aceia care erau încă în păcatele lor și care stăteau pe marginea prăpastiei și a ruinei. 1M 34.1

Cu toate că eram foarte tânără, Planul de Mântuire era atât de clar în mintea mea și experiența personală pe care o trăisem fusese atât de evidentă, încât, după ce m-am gândit bine, am înțeles că era de datoria mea să-mi continui eforturile pentru mântuirea unor suflete prețioase și să mă rog și să-L mărturisesc pe Hristos cu fiecare ocazie. Mi-am pus întreaga ființă în slujba Domnului meu. Indiferent prin ce ar fi fost să trec, eram hotărâtă să-I fiu pe plac lui Dumnezeu și să trăiesc în totul ca cineva care Îl așteaptă pe Mântuitorul să vină și să le aducă răsplata celor credincioși. Mă simțeam ca un copil, venind la Dumnezeu ca la tatăl meu și întrebându-L ce voia să fac. Apoi, când datoria îmi era arătată clar, era cea mai mare bucurie a mea să o îndeplinesc. Uneori mă asaltau anumite încercări. Cei care erau mai vechi în experiență decât mine încercau să mă tragă înapoi și să-mi domolească zelul credinței; dar cu viața luminată de zâmbetul lui Isus și cu iubirea lui Dumnezeu în inimă, am mers mai departe pe calea mea, cu un spirit plin de bucurie. 1M 34.2

Ori de câte ori îmi amintesc experiența aceasta, de la începutul vieții mele, fratele meu, confidentul speranțelor și al temerilor mele, cel care a simțit cel mai mult împreună cu mine în experiența mea creștină, îmi vine în minte împreună cu un potop de amintiri duioase. El a fost unul dintre cei pentru care păcatul prezenta foarte puține tentații. Înclinat în mod natural spre o viață evlavioasă, el nu a căutat niciodată societatea tinerilor frivoli, ci a ales întotdeauna compania creștinilor, ale căror conversații îl puteau îndruma pe calea vieții. A fost întotdeauna mai serios decât cei de vârsta lui; era blând, prietenos și iubitor de pace, iar mintea lui era aproape întotdeauna preocupată de gânduri religioase. Viața lui a fost considerată de cei care l-au cunoscut drept un model pentru tineri, un exemplu viu al farmecului și al frumuseții adevăratului creștinism. 1M 34.3