Lucrarea de binefacere

Capitolul 5 — Parabola samariteanului milos

Natura religiei adevărate ilustrată — În întâmplarea samariteanului milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că aceasta nu constă în sisteme, crezuri sau ritualuri, ci în fapte de iubire, în facerea celui mai mare bine altora, în bunătate veritabilă…. Astăzi este tot atât de mare nevoie în lume de această lecție ca și atunci când a fost rostită de Isus. Egoismul și formalitatea rece aproape că au stins focul iubirii și au risipit calitățile ce ar trebui să parfumeze caracterul. Mulți din cei care-I poartă numele au pierdut din vedere faptul că, fiind creștini, ei trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu manifestăm lepădarea de sine pentru binele altora în cercul familiei, între vecini, în biserică și oriunde ne-am afla, atunci nu suntem creștini, oricare ne-ar fi mărturisirea. — The Desire of Ages, 497, 504. LB 42.1

Cine este aproapele meu? — Întrebarea “Cine este aproapele meu?” ducea la dezbateri nesfârșite între iudei. Ei nu aveau nici un dubiu cu privire la păgâni și la samariteni. Aceștia erau niște străini și dușmani. Dar unde ar trebui făcută distincția între cei din națiunea lor și între diferitele clase ale societății? Pe cine ar trebui preotul, rabinul și învățătorul să considere ca fiind aproapele lor? Ei își petreceau viața într-un ciclu de ceremonii pentru a se curăți. Contactul cu mulțimea ignorantă și nepăsătoare, credeau ei, ar aduce întinare ce ar cere efort obositor pentru a o îndepărta. Trebuiau să-l privească și pe cel “necurat” ca fiind aproapele lor? LB 42.2

Hristos a dat răspuns la această întrebare prin parabola samariteanului milos. El a arătat că aproapele nostru nu este cineva care aparține aceleiași biserici sau credințe ca și noi. Nu are nici o legătură cu rasa, culoarea, categoria socială sau rangul. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru, orice suflet care este lovit și rănit de dușman, orice om care este proprietatea lui Dumnezeu. — Christ's Object Lessons, 376. LB 43.1

Ilustrat printr-o parabolă — Hristos se adresa unei audiențe numeroase. Fariseii, sperând să prindă de pe buzele Sale ceva ce ar putea fi folosit pentru a-L condamna, au trimis pe un învățător al legii cu o întrebare: “Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Hristos a citit inimile fariseilor ca pe o carte deschisă și răspunsul Său a fost: “Ce este scris în lege? Cum citești în ea?” “El a răspuns: ‘Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți.’ LB 43.2

‘Bine ai răspuns,’ i-a zis Isus, ‘fă așa și vei avea viața veșnică.’” Învățătorul legii a știut că prin propriu-i răspuns se condamnase pe sine, dar, dorind să se îndreptățească, a întrebat: “Cine este aproapele meu?” LB 43.3

Hristos a răspuns la această întrebare relatând un incident a cărui amintire era proaspătă în mintea ascultătorilor Lui. — Manuscript 117, 1903. LB 43.4

“Un om,” a spus El, “se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort.” LB 43.5

Călătorind de la Ierusalim spre Ierihon, călătorul trebuia să străbată o porțiune din pustiul Iudeii. Drumul trecea printr-un defileu sălbatic și stâncos, plin de tâlhari, unde aveau loc adesea scene de violență. Aici era locul unde călătorul a fost atacat, jefuit de toate obiectele de valoare și lăsat pe jumătate mort la marginea drumului. Cum stătea el astfel întins, un preot a trecut pe acolo. El l-a văzut pe om zăcând rănit și zdrobit, zbătându-se în propriu-i sânge, dar l-a lăsat fără a-i oferi ajutor. El “a trecut înainte pe alături.” Apoi a apărut un levit. Curios să știe ce s-a întâmplat, s-a oprit și l-a privit pe suferind. El era convins de ceea ce trebuia să facă, dar nu era o datorie plăcută. Dorea să nu fi venit pe acolo ca să nu-l fi văzut pe omul rănit. A căutat să se convingă de faptul că acest caz nu-i privea și “a trecut” și el “înainte pe alături.” LB 44.1

Un samaritean, călătorind pe același drum, l-a văzut pe suferind și a făcut lucrarea pe care ceilalți au refuzat s-o facă. Cu gingășie și bunătate l-a îngrijit pe omul rănit. “Când l-a văzut i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: ‘Ai grijă de el și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.’” Preotul și levitul aveau amândoi pretenții de evlavie, dar samariteanul a arătat că el era cu adevărat convertit. Nici pentru el nu era mai plăcut să facă această lucrare decât pentru preot și levit, dar, în spirit și în fapte, el s-a dovedit a fi în armonie cu Dumnezeu. LB 44.2

Dând această lecție, Domnul Hristos a prezentat principiile legii într-o manieră directă și convingătoare, arătându-le ascultătorilor Săi că ei au neglijat îndeplinirea acestor principii. Cuvintele sale erau atât de hotărâte și clare, încât ascultătorii nu puteau găsi prilej să obiecteze. Învățătorul legii nu a găsit nimic de criticat în această lecție. Prejudecata lui cu privire la Hristos i-a fost îndepărtată, dar nu și-a biruit suficient neplăcerea națională ca să-l recunoască pe samaritean pe nume. Când Hristos a întrebat: “Care din acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui de căzuse între tâlhari?” el a răspuns: “Cel ce și-a făcut milă cu el.” LB 44.3

Atunci Isus i-a spus: “du-te și fă și tu la fel.” Arată aceeași bunătate duioasă față de cei în nevoie. În felul acesta vei da dovadă că păzești întreaga lege. — Christ's Object Lessons, 379, 380. LB 45.1

Oricine-i în nevoie este aproapele nostru — Orice ființă omenească ce are nevoie de simpatia noastră și de serviciile noastre pline de bunătate este aproapele nostru. Suferinzii și nevoiașii de toate categoriile sunt semenii noștri, iar când nevoile lor sunt aduse la cunoștința noastră, avem datoria să-i ajutăm cât ne stă în putință. — Testimonies for the Church 4:226, 227. LB 45.2

Prin această parabolă a fost stabilită pentru totdeauna datoria omului față de aproapele lui. Noi trebuie să îngrijim de fiecare caz în suferință și să ne privim ca agenți ai lui Dumnezeu care să-i ușureze pe nevoiași folosindu-ne absolut toate capacitățile. Noi trebuie să fim împreună lucrători cu Dumnezeu. Sunt unii care manifestă mare afecțiune față de rudele, prietenii și preferații lor, dar care nu sunt buni și miloși cu cei care au nevoie de înțelegere plină de blândețe, de bunătate și iubire. Să ne întrebăm cu toată seriozitatea inimii: Cine este aproapele meu? Aproapele nostru nu sunt doar persoanele cu care ne asociem și prietenii noștri apropiați; nu sunt pur și simplu cei care aparțin bisericii noastre sau care gândesc la fel ca noi. Aproapele nostru este întreaga familie omenească. Noi trebuie să facem bine tuturor oamenilor și în special celor din familia credinței. Noi trebuie să oferim lumii o demonstrație a ceea ce înseamnă să împlinești legea lui Dumnezeu. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu în mod suprem și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. — The Review and Herald, 1 ianuarie, 1895. LB 45.3

Religia adevărată reprezentată greșit — Preotul și levitul au fost să se închine la templu, al cărui serviciu a fost stabilit de însuși Dumnezeu. Era un privilegiu înalt și măreț să participi la acel serviciu, iar preotul și levitul gândeau că, după ce au fost onorați în felul acesta, era înjositor să slujească unui necunoscut suferind la marginea drumului. Ei au neglijat astfel ocazia deosebită pe care Dumnezeu le-a oferit-o, ca agenți ai Săi, de a binecuvânta o ființă omenească. LB 46.1

Mulți fac astăzi o greșeală asemănătoare. Ei își clasifică datoriile în două categorii deosebite. O categorie este alcătuită din lucruri mărețe, reglementate de legea lui Dumnezeu. Cealaltă categoric este alcătuită din lucruri așa-numite mărunte prin care este ignorată porunca “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Această sferă a lucrării este lăsată pe seama capriciului, supusă înclinației sau impulsului. În felul acesta caracterul este deteriorat, iar religia lui Hristos reprezentată greșit. LB 46.2

Există unii care cred că este înjositor pentru demnitatea lor să slujească omenirii suferinde. Mulți îi privesc cu indiferentă și cu dispreț pe cei care și-au adus la ruină templul sufletului. Alții îi neglijează pe săraci din alt motiv. Ei cred că lucrează pentru cauza lui Dumnezeu căutând să clădească vreun proiect de seamă. Gândind că fac o lucrare măreață, nu se pot opri pentru a lua seama la nevoile celor săraci și nenorociți. Pentru avansarea lucrării lor, presupusă măreață, s-ar putea chiar ca ei să-i asuprească pe săraci, să-i plaseze în circumstanțe grele, să le încalce drepturile sau să le neglijeze nevoile. Totuși ei cred că aceste lucruri sunt justificabile, deoarece ei ajută la avansarea cauzei lui Hristos. — Christ's Object Lessons, 382, 383. LB 46.3

Aria întinsă a cerințelor legii lui Dumnezeu — A lăsa pe aproapele suferind fără să-i dai ajutor este o spărtură în legea lui Dumnezeu. El l-a adus pe preot pe acel drum ca să poată vedea cu ochii lui un caz care avea nevoie de milă și de ajutor. Preotul însă, deși deținea o poziție sfântă și lucrarea lui era să arate milă și să facă bine, a trecut înainte pe alături. Caracterul său a fost expus în adevărata lui natură înaintea îngerilor lui Dumnezeu. El putea să pretindă a face rugăciuni lungi dar nu putea să păzească principiile legii de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele ca pe el însuși. Levitul era din aceeași seminție ca și suferindul rănit și lovit. Când levitul trecea pe drum, tot cerul privea să vadă dacă inima îi va fi mișcată de durerea omenească. Atunci când l-a văzut pe om a fost convins de ceea ce trebuia să facă, dar pentru că nu era o datorie plăcută, dorea să nu fi trecut pe acolo și să nu-l fi văzut pe omul rănit și zdrobit, gol și murind în nevoie de ajutor de la aproapele lui. El a mers în drumul lui încercând să se convingă de faptul că aceea nu era problema lui și că nu trebuia să se necăjească cu privire la cazul acela. Având pretenția de a prezenta legea și de a fi un slujbaș al lucrurilor sfinte, el a trecut totuși înainte pe alături. LB 47.1

Ascuns în stâlpul de nor, Domnul Isus a dat îndrumări speciale cu privire la îndeplinirea faptelor de milă față de om și animale. Deși legea lui Dumnezeu cere dragoste supremă față de Dumnezeu și nepărtinitoare față de aproapele, aria întinsă a cerințelor sale cuprinde creaturile necuvântătoare care nu-și pot exprima în cuvinte nevoile sau suferințele. “Dacă vezi măgarul fratelui tău sau boul lui căzut pe drum, să nu-l ocolești, ci să-i ajuți să-l ridice.” Cine îl iubește pe Dumnezeu nu numai că-și va iubi aproapele, dar va avea și milă duioasă față de creaturile făcute de Dumnezeu. Când Spiritul lui Dumnezeu locuiește în om, îl conduce să ușureze suferința, nu să creeze suferință. — The Review and Herald, 1 ianuarie, 1895. LB 47.2

Principiile legii lui Dumnezeu au fost uitate — Preotul și levitul nu aveau nici o scuză pentru indiferența și răceala inimii lor. Legea milei și bunătății a fost arătată clar în scrierile Vechiului Testament. Lucrarea încredințată lor era de a sluji chiar unor asemenea cazuri precum cel pe lângă care au trecut cu atâta răceală. Dacă ei ascultau de legea pe care pretindeau că o respectă, nu ar fi trecut pe lângă omul acela fără să-l ajute. Dar ei au uitat principiile legii pe care Hristos, învăluit în stâlpul de nor, le-a dat-o părinților lor în timp ce-i conducea prin pustiu…. LB 48.1

Cine este aproapele meu? Aceasta este o întrebare pe care toate bisericile noastre au nevoie să o înțeleagă. Dacă preotul și levitul ar fi înțeles când au citit codul evreiesc, l-ar fi tratat pe omul rănit cu totul altfel. — Manuscript 117, 1903. LB 48.2

Condițiile moștenirii vieții veșnice — Condițiile pentru moștenirea vieții veșnice sunt arătate clar de Mântuitorul, în maniera cea mai simplă. Omul care a fost rănit și jefuit reprezintă pe cei care au nevoie de preocuparea, mila și iubirea noastră. Dacă noi neglijăm cazurile celor nevoiași și nenorociți care vin în atenția noastră, indiferent cine ar putea fi, nu avem asigurarea vieții veșnice; deoarece nu ne îndeplinim datoriile pe care Dumnezeu le-a așezat asupra noastră. Dacă nu suntem miloși față de oameni pentru că nu ne sunt rude sau prieteni, atunci călcăm cea de-a doua poruncă mare de care depind celelalte șase. Cine greșește într-un punct se face vinovat de toate. Cei care nu-și deschid inima la nevoile și suferințele omenirii nu și-o vor deschide nici la cerințele lui Dumnezeu arătate în primele patru precepte ale Decalogului. Idolii stăpânesc inima și afecțiunile, iar Dumnezeu nu este onorat și nu împărătește suprem. — Testimonies for the Church 3:524. LB 48.3

Ocazia ta și a mea — Dumnezeu le dă astăzi oamenilor ocazia să arate dacă-și iubesc aproapele. Cel care iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele lui manifestă milă față de săraci, suferinzi, răniți și cei gata să moară. Dumnezeu cheamă pe fiecare om să-și îndeplinească lucrarea pe care a neglijat-o până acum și să caute să restaureze chipul moral al Creatorului în omenire. — Letter 113, 1901. LB 49.1

Cum să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine — Putem să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine numai când Îl iubim pe Dumnezeu în mod suprem. Iubirea față de Dumnezeu va aduce ca roadă iubire față de semenii noștri. Mulți cred că este imposibil să iubești pe aproapele dar aceasta este singura roadă veritabilă a creștinismului. Iubirea față de alții înseamnă a te îmbrăca cu Domnul Isus; înseamnă a umbla și a lucra având în vedere lumea nevăzută. În felul acesta trebuie să privim la Isus, Autorul și desăvârșitorul credinței noastre. — The Review and Herald, 26 iunie, 1894. LB 49.2