Tragedia veacurilor

30/44

Capitolul 29 — Originea răului

Originea păcatului și motivul existenței lui constituie, pentru multe minți, un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai și distrugere, și se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înțelepciune, în putere și în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicație. În nesiguranța și îndoiala lor, sunt orbi față de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu și esențiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existența păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; și ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutățile lor; și unii ca aceștia, mânați de dispoziția de a se îndoi și de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alții însă nu ajung la nici o înțelegere mulțumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiția și interpretarea greșită au întunecat învățătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale și la modul în care El tratează păcatul. TV 492.1

Este cu neputință să explicăm originea păcatului, pentru a da un motiv existenței. Cu toate acestea, se pot înțelege suficient atât originea lui, cât și măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea și mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privință răspunzător de apariția păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariția răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate da nici o explicație. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenței lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiție pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el “este călcarea Legii”; este acțiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine. TV 492.2

Înainte de apariția păcatului, în întregul univers era pace și bucurie. Totul era în armonie desăvârșită cu voința Creatorului. Iubirea față de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului față de om era nepărtinitoare. Hristos, Cuvântul, singurul născut al lui Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veșnic — una în natură, în caracter și în scop — singura Ființă din tot Universul care putea intra în sfaturile și în planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos, Tatăl a realizat cererea tuturor ființelor cerești. “Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri” (Coloseni 1, 16) și tot cerul dădea ascultare lui Hristos în aceeași măsură ca și Tatălui. TV 493.1

Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor create depindea de asentimentul lor desăvârșit față de marile principii ale dreptății. Dumnezeu dorește de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste — un omagiu care izvorăște dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găsește plăcere într-o slujire silită și, ca urmare, dă tuturor libertatea de voință, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie. TV 493.2

Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul și-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu și care stătea în cea mai înaltă poziție de putere și de slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt și nepătat. “Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe.... Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28, 12-15). TV 493.3

Lucifer ar fi putut rămâne în grația lui Dumnezeu, iubit și onorat de oștile îngerești, punându-și la lucru puterile nobile pentru a-i binecuvânta pe alții și a-L slăvi pe Făcătorul său. Dar profetul spune: “Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (Ver 17). Puțin câte puțin, Lucifer a ajuns să-și îngăduie dorința după înălțare de sine. “Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu.” “Tu ziceai în inima ta: ... ‘îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării ... mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt’” (Ver 6; Isaia 14, 13.14). În loc să caute să-L facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea și slujirea creaturilor, strădania lui Lucifer a fost să le câștige slujirea și închinarea pentru el. Râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veșnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinț al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos o putea folosi. TV 494.1

Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului și să trâmbițeze lauda Lui. Câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace și veselie. Dar acum armoniile cerești au fost umbrite de o notă discordantă. Slujirea și înălțarea de sine, contrară planului Creatorului, a provocat simțăminte rele în mințile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cerești au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreția, bunătatea și dreptatea Creatorului și natura sfântă și neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuși stabilise ordinea în ceruri; așa că, neținând seama de ea, Lucifer Îl dezonora pe Făcătorul său și aducea ruină asupra lui. Dar avertizarea dată cu milă și cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de împotrivire. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia față de Hristos să-l stăpânească și a rămas intransigent. TV 494.2

Mândria și slava proprie au alimentat dorința după supremație. Înalta cinstire dată lui Lucifer n-a fost apreciată ca fiind darul lui Dumnezeu și n-a produs nici o recunoștință față de Creator. El se preamărea pe sine în strălucirea și înălțarea lui și aspira să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Era iubit și respectat de oștile cerești. Îngerii găseau plăcere să aducă la îndeplinire poruncile lui și era îmbrăcat cu înțelepciune și cu slavă mai presus de toți ceilalți. Dar Fiul lui Dumnezeu era recunoscut ca Suveran al cerului, una cu Tatăl în putere și în autoritate; Hristos participa la toate sfaturile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era îngăduit să pătrundă planurile divine. “De ce”, întreba acest înger puternic, “să aibă Hristos supremația? De ce este în felul acesta onorat mai mult decât Lucifer?” TV 495.1

Părăsindu-și locul din prezența imediată a lui Dumnezeu, Lucifer a început să răspândească spiritul de nemulțumire printre îngeri. Lucrând în taină adâncă și pentru o vreme ascunzându-și scopul adevărat sub aparența respectului față de Dumnezeu, a încercat să trezească nemulțumirea față de legile care guvernau ființele cerești, lăsând să se înțeleagă că ele impuneau restricții care nu erau necesare. Din moment ce erau sfinți, el susținea că îngerii trebuie să asculte de îndemnul conștiinței lor. Căuta să trezească simpatie pentru el, arătând că Dumnezeu pro-cedase nedrept cu el, dându-I onoarea supremă lui Hristos. El pretindea că, aspirând la o putere și la o onoare mai mari, nu urmărea înălțarea de sine, ci căuta să asigure libertatea pentru toți locuitorii cerului; că pe calea aceasta ei ar putea ajunge la o stare mai înaltă de existență. TV 495.2

Dumnezeu, în mila Sa cea mare, l-a suportat îndelung pe Lucifer. Nu l-a îndepărtat imediat din starea lui înălțată atunci când, pentru prima oară, și-a permis un spirit de nemulțumire, nici chiar atunci când a început să dea pe față pretențiile lui false înaintea îngerilor credincioși. El a fost menținut în ceruri multă vreme. Mereu și mereu i s-a oferit iertarea, condiționată de pocăință și a supunere. Asemenea eforturi, pe care numai iubirea și înțelepciunea infinită le puteau plănui, au fost făcute pentru a-l convinge de rătăcirea lui. Spiritul de nemulțumire nu fusese cunoscut niciodată în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a văzut de la început unde va ajunge; el nu înțelegea natura adevărată a simțămintelor lui. Dar atunci când s-a dovedit că nemulțumirea lui nu are motiv, Lucifer a fost convins că era greșit, că cerințele divine erau drepte și că ar fi trebuit să recunoască acest lucru înaintea cerului întreg. Dacă atunci ar fi făcut lucrul acesta, s-ar fi salvat pe sine și pe mulți alți îngeri. Până atunci nu părăsise cu totul supunerea față de Dumnezeu. Cu toate că părăsise poziția de heruvim ocrotitor, dacă ar fi vrut să se întoarcă la Dumnezeu, recunoscând înțelepciunea Creatorului, și dacă s-ar fi mulțumit să ocupe locul care-i fusese destinat în marele plan al lui Dumnezeu, ar fi fost pus iarăși în slujbă. Dar mândria l-a împiedicat să se supună. El și-a apărat cu insistență calea, a susținut că nu are nevoie de pocăință și s-a angajat cu totul în lupta cea mare împotriva Făcătorului său. TV 495.3

Toate puterile minții lui iscusite au fost puse în slujba amăgirii, pentru a-și asigura simpatia îngerilor care fuseseră sub comanda lui. Chiar faptul că Hristos îl avertizase și îl sfătuise a fost interpretat pentru a sluji planurilor lui de trădare. Acelora a căror încredere plină de iubire îi legase mai strâns de el, Satana le spunea că a fost judecat greșit, că poziția lui nu era respectată și că libertatea avea să-i fie restrânsă. De la prezentarea eronată a cuvintelor lui Hristos a trecut la pervertire și la înșelăciune directă, acuzându-L pe Fiul lui Dumnezeu de un plan care să-L umilească înaintea locuitorilor cerului. A mai încercat să facă și o legătură falsă între el și îngerii rămași credincioși. Pe toți aceia pe care nu i-a putut supune și nu i-a putut aduce cu totul de partea lui i-a acuzat de indiferență față de interesele ființelor cerești. Chiar lucrarea pe care o făcea el o punea pe seama acelora care rămăseseră credincioși lui Dumnezeu. Și, pentru a-și susține acuzația de nedreptate a lui Dumnezeu față de el, a recurs la interpretarea tendențioasă a cuvintelor și faptelor Creatorului. Metoda lui era să-i încurce pe îngeri cu argumente subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu. A îmbrăcat în mister tot ce era simplu și, printr-o pervertire măiastră, a aruncat îndoială asupra declarațiilor celor mai lămurite ale lui Iehova. Poziția lui înaltă, într-o legătură atât de strânsă cu conducerea divină, a dat mai multă putere sofisticăriilor lui și mulți au fost induși în eroare să se unească în răzvrătire împreună cu el împotriva autorității cerului. TV 496.1

Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, i-a îngăduit lui Satana să-și continue lucrarea, până când spiritul de nemulțumire a avut ca rod o revoltă activă. A fost necesar ca planurile lui să se desfășoare din plin, pentru ca natura și tendința lor adevărată să poată fi văzute de toți. Lucifer, heruvimul cel uns, fusese foarte mult înălțat; el era mult iubit de ființele cerești, iar influența lui asupra lor era puternică. Guvernarea lui Dumnezeu îi includea nu numai pe locuitorii cerului, ci și pe toate lumile pe care El le crease; și Satana cugeta că, dacă i-ar fi putut atrage pe îngerii cerului împreună cu el la răscoală, ar fi putut atrage și celelalte lumi. El și-a prezentat cu măiestrie punctul de vedere, folosind înțelepciunea și denaturarea pentru a-și atinge scopul. Puterea lui de amăgire era foarte mare și, ascunzându-se sub o mască de înșelăciune, câștigase teren. Nici chiar îngerii rămași credincioși nu puteau discerne pe deplin caracterul lui și nici nu puteau vedea unde avea să ducă lucrarea lui. TV 497.1

Satana fusese atât de mult onorat și toate faptele lui erau atât de înveșmântate în taină, încât era greu să se descopere îngerilor natura adevărată a lucrării sale. Până ce n-a ajuns la dezvoltarea deplină, păcatul n-a părut atât de rău precum era. Deoarece până atunci păcatul nu avusese nici un loc în universul lui Dumnezeu, ființele sfinte nu aveau nici o idee cu privire la natura și la răutatea lui. Ele nu puteau vedea urmările teribile care aveau să se producă drept urmare a lepădării Legii lui Dumnezeu. La început, Satana își ascunsese lucrarea sub o mărturisire amăgitoare de loialitate față de Dumnezeu. El pretindea că urmărește să promoveze onoarea lui Dumnezeu, stabilitatea guvernării Sale și binele tuturor locuitorilor cerului. În timp ce strecura nemulțumirea în mintea îngerilor aflați sub conducerea lui, făcea cu măiestrie să pară că el caută să îndepărteze nemulțumirea. Când susținea că trebuiau făcute schimbări în ordinea și în legile guvernării lui Dumnezeu, făcea aceasta motivând că ele erau necesare pentru a păstra armonia în ceruri. TV 497.2

În procedeele Sale cu păcatul, Dumnezeu a folosit numai dreptatea și adevărul. Satana putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea — lingușirea și amăgirea. El căuta să falsifice cuvintele lui Dumnezeu și reprezenta eronat planul Său de guvernare înaintea îngerilor, susținând că Dumnezeu nu a fost drept atunci când a dat legi și rânduieli locuitorilor cerului; că atunci când cerea supunere și ascultare de la creaturile Sale, căuta numai înălțarea de Sine. De aceea trebuia demonstrat înaintea locuitorilor cerului și ai celorlalte lumi că guvernarea lui Dumnezeu era dreaptă, iar Legea Sa era desăvârșită. Satana a creat impresia că el căuta să promoveze binele universului. Atât caracterul adevărat al uzurpatorului, cât și scopul lui real trebuiau să fie înțelese de toți. El trebuia să aibă timp pentru a se demasca prin lucrurile lui nelegiuite. TV 498.1

Satana punea pe seama Legii și guvernării lui Dumnezeu discordia pe care acțiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spunea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea că scopul lui era să îmbunătățească întocmirile lui Iehova. De aceea, era necesar ca să demonstreze natura pretențiilor sale și să arate efectul schimbărilor propuse în Legea divină. Propria lucrare urma să-l condamne. Satana pretinsese de la început că nu se răzvrătise. Universul întreg trebuia să-l vadă pe amăgitor demascat. TV 498.2

Chiar și atunci când s-a hotărât că el nu mai putea rămâne în cer, Înțelepciunea Infinită nu l-a distrus pe Satana. Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privire la dreptatea și la mila Sa. Locuitorii cerului și ai celorlalte lumi, fiind nepregătiți să înțeleagă natura sau consecințele păcatului, nu puteau vedea dreptatea și mila lui Dumnezeu în distrugerea lui Satana. Dacă ar fi fost adus imediat la inexistență, ei L-ar fi slujit pe Dumnezeu din teamă, și nu din iubire. Influența amăgitorului n-ar fi fost cu totul distrusă și nici spiritul de revoltă n-ar fi fost îndepărtat cu totul. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele universului întreg, de-a lungul veacurilor veșnice, Satana trebuia să-și dezvolte mai deplin principiile, pentru ca acuzațiile lui aduse împotriva guvernării divine să fie văzute de ființele create în lumina lor adevărată, pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, precum și neschimbabilitatea Legii Sale să fie pentru totdeauna așezate în afara oricărei discuții. TV 498.3

Răzvrătirea lui Satana urma să fie o lecție pentru univers de-a lungul veacurilor viitoare, ca o mărturie continuă cu privire la natura și la urmările grozave ale păcatului. Efectul conducerii lui Satana, urmările ei asupra îngerilor și a oamenilor aveau să arate care urmau să fie roadele lepădării autorității divine. Aceasta trebuia să dea mărturie despre faptul că de existența guvernării lui Dumnezeu și a Legii Sale depindea bunăstarea tuturor ființelor pe care El le crease. Astfel, istoria acestei experiențe grozave de răzvrătire urma să fie o ocrotire continuă pentru toate inteligențele sfinte, prevenindu-le să mai fie amăgite cu privire la natura fărădelegii, să le ferească de a mai săvârși păcatul și a suferi pedeapsa pentru el. TV 499.1

Până la încheierea luptei din ceruri, marele uzurpator a continuat să se îndreptățească. Când i s-a adus la cunoștință că trebuia să fie alungat din locuințele strălucite împreună cu toți simpatizanții lui, atunci conducătorul răsculat și-a manifestat cu îndrăzneală nemulțumirea față de Legea Creatorului. El și-a reafirmat susținerea că îngerii nu trebuiau să fie controlați, că ei trebuiau lăsați să-și urmeze propria voință, care avea să-i conducă în mod corect. El a denunțat rânduielile divine ca fiind o restrângere a libertății lor și a declarat că scopul lui era să asigure desființarea Legii; că, liberați de această restricție, oștile cerești puteau să intre într-o stare de existență mai înaltă și mai slăvită. TV 499.2

Satana împreună cu oastea sa au aruncat, într-un deplin acord, ocara rebeliunii lor asupra lui Hristos, declarând că, dacă n-ar fi fost mustrați, nu s-ar fi răsculat niciodată. Astfel, încăpățânați și disprețuitori în lipsa lor de loialitate, căutând zadarnic să răstoarne guvernarea lui Dumnezeu, pretinzând totuși în mod batjocoritor a fi victime nevinovate ale puterii opresoare, marele răzvrătit împreună cu cei care-l simpatizau au fost alungați în cele din urmă din cer. TV 499.3

Același spirit care s-a arătat în rebeliunea din cer inspiră și rebeliunea de pe pământ. Satana a continuat cu oamenii același fel de a proceda pe care l-a avut și față de îngeri. Duhul lui domnește astăzi în fiii neascultării. Asemenea lui, ei caută să îndepărteze restricțiile Legii lui Dumnezeu și făgăduiesc oamenilor libertatea prin călcarea preceptelor ei. Mustrarea păcatului trezește încă spiritul urii și al împotrivirii. Când soliile de avertizare ale lui Dumnezeu sunt prezentate conștiinței, Satana îi conduce pe oameni să se îndreptățească și să caute aprobarea altora pentru calea lor păcătoasă. În loc să-și îndrepte greșelile, ei își manifestă indignarea față de cel care mustră, de parcă aceasta ar fi singura cauză a greutăților. Din zilele dreptului Abel până în vremea noastră, acesta este spiritul care s-a manifestat față de aceia care au îndrăznit să mustre păcatul. TV 500.1

Satana l-a amăgit pe om la păcat prin aceeași reprezentare falsă a caracterului lui Dumnezeu pe care o practicase în ceruri, făcându-L să fie privit ca aspru și tiranic. Satana l-a dus pe om în păcat și a reușit să ajungă atât de departe, încât să declare că restricțiile nedrepte ale lui Dumnezeu au dus atât la căderea omului, cât și la răzvrătirea lui. TV 500.2

Dar Cel veșnic a declarat cu privire la Sine: “Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34, 6.7). TV 500.3

Prin alungarea lui Satana din ceruri, Dumnezeu Și-a dat pe față dreptatea și a păstrat onoarea tronului Său. Dar atunci când omul a păcătuit, supunându-se amăgirilor acestui duh decăzut, Dumnezeu a dat dovada iubirii Sale, dându-L pe singurul Său Fiu să moară pentru neamul omenesc căzut. TV 500.4

În ispășire, s-a descoperit caracterul lui Dumnezeu. Argumentul cel puternic al crucii demonstrează universului întreg că drumul păcatului, pe care Lucifer l-a ales, nu putea fi pus în nici un fel pe seama guvernării lui Dumnezeu. TV 501.1

În lupta dintre Hristos și Satana, în timpul lucrării pământești a Mântuitorului, caracterul marelui amăgitor a fost demascat. Nimic altceva nu l-ar fi putut dezrădăcina atât de mult pe Satana, din simpatia îngerilor cerești și a întregului univers rămas credincios, cum a făcut-o lupta lui cruntă împotriva Mântuitorului lumii. Hula îndrăzneață din cererea lui, ca Hristos să i se închine; obrăznicia lui îngâmfată, de a-L duce pe vârful muntelui și pe streașina templului; intenția lui plină de viclenie când I-a cerut să Se arunce de pe înălțimea amețitoare; răutatea neadormită cu care-L urmărea dintr-un loc în altul, inspirând inimile preoților și ale poporului să respingă iubirea Sa și, în cele din urmă, să strige: “Răstignește-L! Răstignește-L!”; toate acestea au provocat uimirea și indignarea universului. TV 501.2

Satana a fost acela care a îndemnat lumea să-L respingă pe Hristos. Prințul păcatului și-a exercitat toată puterea și viclenia pentru a-L distruge pe Isus; deoarece a văzut că dragostea și mila Mântuitorului, simpatia și grija Lui iubitoare prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu, Satana a pus în discuție toate susținerile Fiului lui Dumnezeu și i-a folosit pe oameni ca unelte ale sale, pentru a umple viața Mântuitorului de suferință și de durere. Înșelăciunea și necinstea prin care căutase să zădărnicească lucrarea lui Isus, ura manifestată prin copiii neascultării, acuzațiile lor nemiloase împotriva Aceluia a cărui viață era un exemplu de bunătate fără egal, toate acestea izvorau dintr-o răzbunare profundă. Focul invidiei și al răutății, mocnit până acum, ura și dorința de răzbunare au izbucnit pe Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea îngrozit scena. TV 501.3

Când marea jertfă a fost adusă, Hristos S-a înălțat la cer, refuzând adorarea îngerilor până ce nu a prezentat cererea: “Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17, 24). Atunci, cu o iubire și o putere de nedescris, a venit răspunsul de la tronul Tatălui: “Toți îngerii lui Dumnezeu, să I se închine” (Evrei 1, 6). Asupra lui Isus nu rămăsese nici o pată. Umilirea Lui fiind terminată, jertfa Lui fiind deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice nume. TV 501.4

Vina lui Satana era acum fără scuză. El își dezvăluise adevăratul caracter de mincinos și ucigaș. S-a văzut că același spirit care îi inspirase pe fiii oamenilor care se găseau sub puterea lui ar fi fost descoperit, dacă i s-ar fi îngăduit să aibă stăpânire peste locuitorii cerului. El susținuse că neascultarea de Legea lui Dumnezeu ar fi adus libertate și înălțare; dar s-a văzut că a avut ca urmare sclavie și degradare. TV 502.1

Acuzațiile mincinoase ale lui Satana, cu privire la caracterul și guvernarea lui Dumnezeu, au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu de înălțare de Sine, atunci când a cerut supunere și ascultare din partea creaturilor Sale, și declarase că, în timp ce Creatorul cerea lepădare de sine de la toți ceilalți, El nu practicase jertfire de sine și nu făcuse nici un sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea neamului omenesc căzut, Conducătorul universului făcuse sacrificiul cel mai mare pe care-l putea face iubirea; căci “Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5, 19). S-a mai văzut că, în timp ce Lucifer deschisese ușa pentru intrarea păcatului prin dorința lui de onoare și întâietate, Hristos, pentru a distruge păcatul, Se umilise și Se făcuse ascultător până la moarte. TV 502.2

Dumnezeu Și-a arătat dezaprobarea față de principiile rebeliunii. Tot cerul a văzut dreptatea Sa descoperită atât în condamnarea lui Satana, cât și în răscumpărarea omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat, iar pedeapsa nu putea fi înlăturată, orice călcător al ei trebuia să fie pe veci lipsit de favoarea Creatorului. El pretindea ca neamul omenesc păcătos să fie așezat în afara mântuirii și prin aceasta să fie prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului, care nu putea fi înfrânt. TV 502.3

Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul avea posibilitatea să primească neprihănirea lui Hristos și, printr-o viață de pocăință și de umilință, să biruie, așa cum Fiul lui Dumnezeu a triumfat asupra puterii lui Satana. Așa că Dumnezeu este drept și în același timp poate să-l îndreptățească pe acela care crede în Isus. TV 503.1

Dar Hristos a venit pe pământ nu numai să aducă la îndeplinire mântuirea omului, să sufere și să moară. El a venit să “vestească o lege mare și minunată”. Nu numai pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea așa cum ar trebui privită, ci ca să se demonstreze lumilor din univers că Legea lui Dumnezeu este de neschimbat. Dacă cerințele ei ar fi putut să fie înlăturate, atunci n-ar fi fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să-și dea viața ca jertfă de ispășire pentru călcarea ei. Iar jertfa la care I-a îndemnat iubirea infinită pe Tatăl și pe Fiul, ca păcătoșii să fie mântuiți, demonstrează întregului univers — nimic mai puțin decât acest plan de ispășire nefiind suficient — că dreptatea și mila sunt temelia Legii și guvernării lui Dumnezeu. TV 503.2

În aducerea la îndeplinire a judecății finale, se va vedea că nu există nici un motiv pentru existența păcatului. Când Judecătorul a tot pământul îl va întreba pe Satana: “De ce te-ai răzvrătit împotriva Mea și M-ai jefuit de supușii Împărăției Mele?”, inițiatorul păcatului nu va putea aduce vreo scuză. Orice gură va fi închisă și toate oștile răzvrătirii vor fi fără cuvânt. TV 503.3

Crucea de pe Calvar, în timp ce declară Legea ca fiind de neschimbat, face cunoscut universului că plata păcatului este moartea. În strigătul de moarte al Mântuitorului “S-a sfârșit”, a bătut clopotul de moarte al lui Satana. Marea luptă care durase atâta vreme s-a hotărât atunci, iar curățirea finală a păcatului a fost asigurată. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin porțile mormântului, pentru ca “prin moarte să nimicească pe acela care avea puterea morții, pe diavolul” (Evrei 2, 14). Dorința lui Lucifer după înălțare de sine îl făcuse să spună: “Îmi voi înălța tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu.... Voi fi ca Cel Preaînalt”. Dar Dumnezeu declară: “Te voi face ca cenușa pe pământ.... și niciodată nu vei mai fi” (Isaia 14, 13.14; Ezechiel 28, 18.19). “Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi, vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4, 1). TV 503.4

Întregul univers va fi martor cu privire la natura și la urmările păcatului. Și distrugerea lui totală, care la început ar fi provocat îngerilor frică, iar lui Dumnezeu dezonoare, va îndreptăți acum iubirea Sa și-I va restabili onoarea în fața universului ființelor care-și găseau plăcerea să facă voia Sa și în a căror inimă este Legea Sa. Niciodată nu va mai fi păcatul. Cuvântul Domnului spune: “Nenorocirea nu vine de două ori” (Naum 1, 9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a declarat-o a fi un jug al robiei, va fi cinstită ca lege a libertății. O creațiune încercată și trecută prin experiențe nu va mai fi niciodată îndepărtată de la supunerea față de Acela al cărui caracter a fost deplin descoperit înaintea lor, ca fiind iubire nepătrunsă și înțelepciune infinită. TV 504.1