Tragedia veacurilor

28/44

Capitolul 27 — Redeșteptări moderne

Pretutindeni unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat cu credincioșie, rezultatele care au urmat au atestat originea lui divină. Duhul lui Dumnezeu a însoțit solia slujitorilor Săi, iar cuvântul a avut putere. Păcătoșii și-au simțit conștiința trezită. “Lumina care luminează pe orice om venind în lume” a iluminat încăperile ascunse ale sufletului lor, iar lucrurile acoperite de întuneric au fost descoperite. Convingerea adâncă a pus stăpânire pe mințile și pe inimile lor. Au fost convinși cu privire la păcat, la neprihănire și la judecata viitoare. Au avut un simțământ al neprihănirii lui Iehova și au simțit groaza de a se înfățișa, în vinovăția și necurăția lor, în fața Cercetătorului inimilor. În întristarea lor au strigat: “Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Când crucea de pe Calvar, cu jertfa ei infinită pentru păcatele oamenilor, a fost descoperită, ei au văzut că nimic altceva în afară de meritele lui Hristos nu putea fi îndestulător pentru ispășirea nelegiuirilor; numai aceasta îl putea împăca pe om cu Dumnezeu. Cu credință și cu umilință L-au primit pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Prin sângele lui Hristos au primit iertarea păcatelor din trecut. TV 461.1

Aceste suflete au adus roade vrednice de pocăință. Ei au crezut și au fost botezați și apoi s-au ridicat să meargă într-o viață nouă făpturi noi în Hristos Isus; nu pentru a se modela după poftele de mai înainte, ci prin credința în Fiul lui Dumnezeu să calce pe urmele Sale, să reflecte caracterul Său și să se curățească, după cum El Însuși este curat. Lucrurile pe care odinioară le urau acum le iubeau, iar lucrurile pe care odată le iubeau acum le urau. Cel mândru și încrezut în sine a devenit blând și umil cu inima. Cel arogant și înfumurat a devenit serios și modest. Cel profan a devenit respectuos, bețivul a devenit sobru și desfrânatul a devenit curat. Modele deșarte ale lumii au fost părăsite. Creștinii nu căutau “podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci ... omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3, 3.4). TV 461.2

Redeșteptările au adus o adâncă cercetare a inimii și umilință. Ele s-au caracterizat prin apeluri solemne către păcătoși, pline de milă pentru cei răscumpărați prin sângele lui Hristos. Bărbați și femei se rugau și se luptau cu Dumnezeu în rugăciunea pentru mântuirea sufletelor. Roadele acestor reînviorări se vedeau în sufletele care nu se dădeau înapoi de la lepădare de sine și sacrificiu, ci se bucurau că erau socotite vrednice să sufere ocară și necaz pentru Hristos. Oamenii vedeau o transformare în viața acelora care mărturiseau numele lui Isus. Societatea era câștigată prin influența lor. Ei adunau cu Hristos și semănau în Duhul pentru a culege viața veșnică. TV 462.1

Despre ei se putea spune: “Întristarea voastră v-a adus la pocăință.... Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta” (2 Corinteni 7, 9-11). TV 462.2

Acesta este rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu. Nu există nici o dovadă de adevărată pocăință, dacă nu se vede o reformă. Dacă dă zălogul înapoi, dacă restituie ceea ce a furat, dacă își mărturisește păcatele și Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele, păcătosul poate fi sigur că a găsit pacea cu Dumnezeu. Acestea erau efectele care se vedeau în anii dintâi ce au urmat trezirii religioase. Și, judecați după roadele lor, ei căpătaseră confirmarea că erau binecuvântați de Dumnezeu în salvarea oamenilor și înălțarea omenirii. TV 462.3

Dar multe dintre redeșteptările timpurilor moderne au dat pe față un contrast categoric față de acele manifestări de har divin care au însoțit, în zilele din vechime, lucrările slujitorilor lui Dumnezeu. Este adevărat că, atunci când se deșteaptă un interes mare, mulți pretind că sunt pocăiți, iar bisericile se umplu; cu toate acestea, rezultatele nu sunt o garanție că ea, credința, a adus și o creștere corespunzătoare a unei adevărate vieți spirituale. Lumina care arde pentru o vreme moare repede, lăsând ca întunericul să devină mai adânc decât înainte. TV 463.1

Redeșteptările populare sunt, prea adesea, conduse prin apeluri la imaginație, prin trezirea emoțiilor, prin îngăduirea iubirii față de ceea ce este nou și senzațional. Convertiții câștigați în felul acesta au prea puțină dorință să asculte de adevărul biblic și au un interes slab față de Testimoniesle profeților și ale apostolilor. Dacă nu are nimic senzațional, serviciul religios nu are nici o atracție pentru ei. O solie care face apel la rațiune fără zel nu trezește nici un răspuns. Avertizările clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care urmăresc în mod direct interesele lor veșnice, nu sunt luate în seamă. TV 463.2

Pentru orice suflet convertit cu adevărat, legătura cu Dumnezeu și cu lucrurile veșnice va constitui marele scop al vieții. Dar, în bisericile zilelor noastre, unde este spiritul consacrării față de Dumnezeu? Mulți convertiți la credință nu renunță la mândria lor și la iubirea față de lume. Ei nu sunt mai dispuși acum să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze pe blândul și umilul Isus decât erau înainte de convertire. Religia devine un obiect de batjocură pentru necredincioși și pentru sceptici, pentru că atât de mulți, dintre aceia care-i poartă numele, nu cunosc principiile ei. Puterea evlaviei a fost aproape îndepărtată din multe biserici. Picnicuri, spectacole bisericești, bazare, case luxoase, etalarea persoanei au alungat gândurile de la Dumnezeu. Pământuri, bunuri și preocupări lumești absorb mintea, iar lucrurile de interes veșnic primesc doar o atenție trecătoare. TV 463.3

Cu toată decăderea larg răspândită a credinței și a evlaviei, în aceste biserici sunt și urmași adevărați ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăților lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o așa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul și puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulți se vor despărți de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii față de Dumnezeu și față de Cuvântul Său. Mulți, atât slujitori, cât și laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului. Vrăjmașul sufletelor dorește să împiedice această lucrare: și înainte ca să vină timpul pentru o astfel de lucrare, el va încerca să o împiedice, introducând o contrafacere. În bisericile pe care va reuși să le aducă sub puterea lui amăgitoare, va face să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită a lui Dumnezeu; se va manifesta ceea ce se crede a fi un mare interes religios. Mulțimile se vor bucura că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ei, când de fapt aceasta este lucrarea altui spirit. Sub o aparență religioasă, Satana va căuta să-și întindă influența peste lumea creștină. TV 464.1

În multe din redeșteptările care au avut loc, în ultima jumătate de veac, au fost la lucru aceleași influențe, într-o măsură mai mare sau mai mică, dar care se vor manifesta și în mișcările mai mari ale viitorului. Se va manifesta o exaltare emoțională, o amestecare a adevărului cu rătăcirea, care are ca scop inducerea în eroare. Însă nimeni nu trebuie să fie amăgit. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu nu este greu de stabilit natura acestor mișcări. Oriunde oamenii neglijează mărturia Bibliei, întorcându-se de la acele adevăruri clare și cercetătoare de suflet, care cer lepădare de sine și renunțare la lume, putem fi siguri că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este revărsată. Și după regula pe care Isus Hristos a dat-o: “Îi veți cunoaște după roadele lor” (Matei 7, 16), este evident că aceste mișcări nu sunt lucrarea Duhului lui Dumnezeu. TV 464.2

În adevărurile Cuvântului Său, Dumnezeu le-a dat oamenilor descoperiri despre Sine și, pentru toți aceia care le primesc, ele sunt ca un scut împotriva amăgirilor lui Satana. Tocmai neglijarea acestor adevăruri a deschis ușa relelor care se răspândesc astăzi atât de mult în lumea religioasă. Natura și importanța Legii lui Dumnezeu au fost, într-o mare măsură, pierdute din vedere. O concepție greșită cu privire la caracterul, la perpetuitatea și la obligativitatea acestei Legi divine a dus la rătăciri în legătură cu pocăința și cu sfințirea și a avut ca urmare scăderea nivelului de pietate în biserică. Aici trebuie căutat secretul lipsei Duhului și puterii lui Dumnezeu în redeșteptările din vremea noastră. TV 465.1

Există, în diferite denominațiuni, bărbați vestiți pentru credincioșia lor, care recunosc și deplâng acest fapt. Profesorul Edwards A. Park, subliniind primejdiile din lumea religioasă de astăzi, spune: “O adevărată sursă de primejdie este neglijarea celor care predică de a susține Legea divină. În zilele de odinioară, amvonul era un ecou al glasului conștiinței.... Cei mai vestiți predicatori ai noștri dădeau o strălucire minunată predicilor lor, urmând exemplul Domnului și dând prioritate Legii, preceptelor ei și amenințărilor ei. Ei repetau cele două maxime importante, și anume că Legea este o transcriere a desăvârșirii divine și că omul care nu iubește Legea nu iubește nici Evanghelia; căci Legea, ca și Evanghelia, este o oglindă care reflectă adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Această primejdie duce la o alta, aceea a subaprecierii răutății păcatului, a întinderii ei, a efectului ei. Gravitatea neascultării este proporțională cu dreptatea poruncii....” TV 465.2

“Pe lângă primejdiile amintite deja, este primejdia subestimării dreptății lui Dumnezeu. Tendința modernă este să se despartă dreptatea divină de bunăvoința divină, să transforme bunătatea într-un sentiment decât să o înalțe ca principiu. Noul punct de vedere teologic desparte ceea ce Dumnezeu a unit. Este Legea divină un lucru bun sau un lucru rău? Evident este bună! Atunci dreptatea este bună; căci ea este dispoziția de a executa și împlini Legea. De la obiceiul de a subaprecia Legea și dreptatea divină și a nu vedea extinderea și gravitatea neascultării omenești, oamenii ajung ușor la obiceiul de a nu mai prețui harul care a prevăzut ispășirea pentru păcat.” În felul acesta, Evanghelia își pierde valoarea și importanța în mintea oamenilor care, în scurtă vreme, sunt gata să lepede chiar și Biblia. TV 465.3

Mulți învățători ai religiei susțin că Hristos, prin moartea Sa, a desființat Legea și, prin urmare, oamenii sunt absolviți de cerințele ei. Sunt unii care o prezintă ca fiind un jug apăsător și, în contrast cu robia Legii, ei prezintă libertatea de a te bucura de Evanghelie. TV 466.1

Dar nu așa au făcut profeții și apostolii față de sfânta Lege a lui Dumnezeu. David spunea: “Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale” (Psalmii 119, 45). Apostolul Iacov, care a scris după moartea lui Hristos, se referă la Decalog ca fiind “Legea împărătească” și “Legea desăvârșită a slobozeniei” (Iacov 2, 8; 1, 25). Iar Apocalipsa, la o jumătate de veac după răstignire, rostea o binecuvântare asupra acelora care “păzesc poruncile ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate” (Apocalipsa 22, 14). TV 466.2

Susținerea că Hristos, prin moartea Sa, a desființat Legea Tatălui Său este fără temei. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie schimbată sau desființată, atunci Hristos n-ar fi trebuit să mai moară pentru a-l mântui pe om de sub condamnarea păcatului. Moartea lui Hristos, departe de a desființa Legea, dovedește că este de neschimbat. Fiul lui Dumnezeu a venit “să vestească o lege mare și minunată” (Isaia 42, 21). El spunea: “Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii ... câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5, 17.18). Iar cu privire la Sine, declară: “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în adâncul inimii mele” (Psalmii 40, 8). TV 466.3

Legea lui Dumnezeu, prin însăși natura ei, este neschimbătoare. Ea este descoperirea voinței și a caracterului Autorului ei. Dumnezeu este iubire și Legea Sa este iubire. Cele două mari principii ale ei sunt dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de om. “Dragostea este împlinirea Legii” (Romani 13, 10). Caracterul lui Dumnezeu este neprihănirea și adevărul, și aceasta este și natura Legii Sale. Psalmistul spune: “Legea Ta este adevărul ... toate poruncile Tale sunt drepte” (Psalmii 119, 142. 172). Iar apostolul Pavel declară: “Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7, 12). O astfel de Lege, fiind expresia minții și a voinței lui Dumnezeu, trebuie să dureze tot atât cât și Autorul ei. TV 467.1

Este lucrarea pocăinței și a sfințirii aceea de a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, aducându-i în armonie cu principiile Legii Sale. La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în armonie desăvârșită cu natura și cu Legea lui Dumnezeu; principiile dreptății erau înscrise în inima sa. Dar păcatul l-a înstrăinat de Făcătorul său. El n-a mai reflectat chipul divin. Inima lui a intrat în luptă cu principiile Legii lui Dumnezeu. “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună” (Romani 8, 7). Însă “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu”, pentru ca omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. Prin meritele lui Hristos, el poate fi readus în armonie cu Făcătorul său. Inima lui trebuie reînnoită prin harul divin; el trebuie să aibă o viață nouă de sus. Această schimbare este nașterea din nou, fără de care, spunea Isus, “nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. TV 467.2

Primul pas către împăcarea cu Dumnezeu este convingerea de păcat. “Păcatul este călcarea Legii”. “Prin Lege vine cunoștința păcatului” (1 Ioan 3, 4; Romani 3, 20). Pentru a-și vedea vinovăția, păcătosul trebuie să-și probeze caracterul prin marele standard al neprihănirii lui Dumnezeu. El este oglinda care îi arată desăvârșirea unui caracter neprihănit și-l face în stare să vadă defectele din caracterul său. TV 467.3

Legea îi descoperă omului păcatele, dar nu-i dă nici o soluție. În timp ce făgăduiește viața pentru cel ascultător, ea declară că moartea este partea călcătorului ei. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera de sub condamnarea sau de întinarea păcatului. El trebuie să dea pe față pocăință față de Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o; și credință în Hristos și în jertfa Sa ispășitoare. În felul acesta, primește “iertarea păcatelor trecute” și devine părtaș naturii divine. El este un copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă: “Ava, adică Tată”. TV 467.4

Este el acum liber să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: “Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.... Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Iar Ioan declară: “Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (Romani 3, 31; 6, 2; 1 Ioan 5, 3). Prin nașterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu și este pusă în acord și cu Legea Sa. Când această schimbare categorică a luat loc în cel păcătos, el a trecut din moarte la viață, de la păcat la sfințenie; de la călcarea ei și răzvrătire, la ascultare și la credincioșie. Viața veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârșit și viața nouă de împăcare, de credință și iubire a început. Atunci, “dreptatea Legii” va fi “împlinită în noi, care nu mai umblăm după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile duhului” (Romani 8, 4). Iar glasul sufletului va fi: “Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119, 97). TV 468.1

“Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19, 7). Fără Lege, oamenii nu au o concepție dreaptă cu privire la curăția și sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la vinovăția și necurăția lor. Ei n-au o convingere dreaptă despre păcat și nu simt nevoia de pocăință. Nevăzându-și starea pierdută de călcători ai Legii lui Dumnezeu, ei nu-și dau seama de nevoia lor de sângele ispășitor al lui Hristos. Nădejdea de mântuire este primită fără o schimbare radicală a inimii sau o reformă a vieții. În felul acesta, abundă o pocăință superficială și se unesc cu biserica mulțimi de oameni care nu s-au unit niciodată cu Hristos. TV 468.2

Teorii rătăcite cu privire la sfințire, care izvorăsc din neglijarea sau lepădarea Legii divine, au un loc de frunte în mișcările religioase din zilele noastre. Aceste teorii sunt rătăcite în doctrină și primejdioase în consecințele lor practice; iar faptul că ele găsesc o primire favorabilă atât de generală are o dublă importanță, pentru ca toți să aibă o înțelegere clară a ceea ce învață Scripturile cu privire la acest subiect. TV 469.1

Sfințirea adevărată este o învățătură biblică. Apostolul Pavel, în Epistola sa către biserica din Tesalonic, spune: “Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră”. Și se roagă: “Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin” (1 Tesaloniceni 4, 3; 5, 23). Biblia învață deslușit ce este sfințirea și cum poate fi realizată. Mântuitorul Se ruga pentru ucenicii Săi: “Sfințește-i prin Cuvântul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Iar Pavel învață că cei credincioși trebuie să fie “sfințiți prin Duhul Sfânt” (Romani 15, 16). Care este lucrarea Duhului Sfânt? Isus le spunea ucenicilor Săi: “Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16, 13). Iar psalmistul spune: “Legea Ta este adevărul”. Prin Cuvântul și prin Duhul lui Dumnezeu sunt descoperite oamenilor marile principii ale neprihănirii cuprinse în Legea Sa. Și pentru că Legea lui Dumnezeu este “sfântă, dreaptă și bună”, o transcriere a desăvârșirii divine, înseamnă că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt. Hristos este exemplul desăvârșit al unui astfel de caracter. El zice: “Am păzit poruncile Tatălui Meu.... Totdeauna fac ceea ce-I este plăcut” (Ioan 15, 10; 8, 29). Urmașii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui și, prin harul lui Dumnezeu, să-și formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfințirea biblică. TV 469.2

Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credința în Hristos și prin puterea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu. Pavel îi îndeamnă pe credincioși: “Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2, 12-13). TV 469.3

Creștinul va simți îndemnurile păcatului, dar va menține o luptă permanentă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea omenească se unește cu puterea divină, iar credința exclamă: “Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15, 57). TV 470.1

Scripturile arată clar că lucrarea sfințirii este progresivă. Când în pocăință păcătosul găsește pacea cu Dumnezeu prin sângele ispășirii, viața creștină abia a început. Acum el trebuie “să înainteze în desăvârșire”, să crească “până la măsura staturii plinătății lui Hristos”. Apostolul Pavel spune: “fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3, 13.14). Iar Petru ne așeză înainte treptele prin care se poate ajunge la sfințirea biblică: “De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată” (2 Petru 1, 5-10). TV 470.2

Aceia care experimentează sfințirea Bibliei vor da pe față un spirit de umilință. Asemenea lui Moise, ei au o descoperire a maiestății înfricoșate a sfințeniei și-și văd propria nevrednicie, în contrast cu desăvârșirea înălțată și curăția Celui Infinit. TV 470.3

Profetul Daniel era un exemplu de sfințire adevărată. Lunga lui viață a fost plină de o slujire nobilă pentru Domnul Său. El a fost un om “preaiubit” (Daniel 10, 11) de Cer. Și totuși, în loc să pretindă că este curat și sfânt, acest profet onorat s-a identificat cu păcătoșenia lui Israel, când a mijlocit înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. “Nu pentru neprihănirea noastră Îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire”. El declară: “Vorbeam, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu și păcatul poporului meu”. Și când, mai târziu, Fiul lui Dumnezeu i S-a arătat să-l îndrume, Daniel a zis: “Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit, și am pierdut orice vlagă” (Daniel 9, 18.15.20; Daniel 10, 8). TV 470.4

Când Iov a auzit glasul Domnului din furtună, a exclamat: “Mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42, 6). Același lucru s-a întâmplat atunci când Isaia a văzut slava Domnului și i-a auzit pe heruvimi strigând: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Atunci am zis: ‘Vai de mine! Sunt pierdut’” (Isaia 6, 3.5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer și a auzit lucruri pe care un om nu le putea rosti, vorbește despre sine ca fiind “cel mai de pe urmă dintre sfinți” (2 Corinteni 12, 2-4; Efeseni 3, 8). Și Ioan, ucenicul iubit, care se pleca pe pieptul lui Isus și a văzut slava Sa, a căzut ca mort la picioarele îngerului (Apocalipsa 1, 17). TV 471.1

Nu poate exista înălțare de sine sau pretenție înfumurată de libertate față de păcat la aceia care merg în umbra crucii Calvarului. Ei simt că păcatul lor a fost acela care a provocat agonia ce a frânt inima Fiului lui Dumnezeu, iar acest gând îi va duce la umilire de sine. Aceia care trăiesc mai aproape de Isus își dau seama mai clar de slăbiciunea și de păcătoșenia omenească și singura lor nădejde este în meritele unui Mântuitor răstignit și înviat. TV 471.2

Sfințirea care câștigă acum întâietate în lumea religioasă aduce cu ea un spirit de înălțare de sine și o disprețuire a Legii lui Dumnezeu, care o arată ca fiind străină de religia Bibliei. Apărătorii ei învață că sfințirea este o lucrare de o clipă, prin care, numai prin credință, pot ajunge la sfințenie desăvârșită. “Să crezi doar”, spun ei, “și binecuvântarea îți aparține.” Se învață că nu se mai cere nici un efort din partea credinciosului. În același timp, ei neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susținând că sunt dezlegați de a păzi poruncile. Dar este oare posibil ca oamenii să fie sfinți, în armonie cu voia și caracterul lui Dumnezeu, fără să ajungă în armonie cu principiile care sunt expresia naturii și voinței Sale și care arată ce-I este plăcut? TV 471.3

Dorința după o religie ușoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărțire de nebuniile lumii, a făcut din doctrina mântuirii și numai prin credință o învățătură populară; dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: “Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?... Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.... Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2, 14-24). TV 472.1

Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învățături înșelătoare a credinței fără fapte. Acea credință care pretinde favoarea cerului fără să împlinească acele condiții pe baza cărora se oferă harul nu este credință, ci o încumetare; căci credința adevărată își are temelia în făgăduințele și prevederile Scripturilor. TV 472.2

Să nu se amăgească nimeni cu credința că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerințele lui Dumnezeu. Săvârșirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului și des-parte sufletul de Dumnezeu. “Păcatul este călcarea Legii.” Și “oricine păcătuiește calcă Legea nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3, 6). Deși Ioan, în epistolele sale, zăbovește atât de mult asupra dragostei, nu ezită totuși să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care pretind că sunt sfințiți, în timp ce trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. “Cine zice: ‘Îl cunosc’ și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită” (1 Ioan 2, 4.5). Iată proba mărturisirii de credință a oricărui om. Nu putem socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfințire al lui Dumnezeu, în cer și pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu ușurință și subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă încalcă una din cele mai mici din aceste porunci și îi învață pe oameni așa, nu vor avea nici un preț în ochii Cerului și putem ști că pretențiile lor n-au nici o temelie. TV 472.3

Iar pretenția de a fi fără păcat este dovada că acela care pretinde aceasta este departe de a fi sfânt. Aceasta se datorează faptului că acesta nu are o concepție adevărată cu privire la curăția infinită și la sfințenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru a ajunge asemenea caracterului Său; pentru că nu are o concepție adevărată cu privire la curăția și la frumusețea fără egal ale lui Isus, cu privire la răutatea și gravitatea păcatului, se poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanța dintre el și Hristos și cu cât sunt mai nepotrivite concepțiile lui despre caracterul Său divin și cerințele Sale, cu atât mai neprihănit pare el în propriii ochi. TV 473.1

Sfințirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga ființă — duh, suflet și corp. Pavel se ruga pentru tesaloniceni ca “duhul lor, sufletul lor și trupul lor să fie păstrate fără pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5, 23). Tot el mai scria credincioșilor: “Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). În vremea Israelului din vechime, toate jertfele aduse ca dar Domnului erau cercetate cu atenție. Dacă se descoperea vreun defect, animalul prezentat era refuzat; deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie “fără cusur”. Tot astfel, creștinii sunt îndemnați să aducă trupurile lor “ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Pentru ca să facă lucrul acesta, toate puterile trebuie să fie păstrate în cea mai bună stare cu putință. Orice obicei care slăbește puterea fizică sau mintală îl face pe om neînstare pentru slujirea Creatorului Său. Și ar fi oare Dumnezeu mulțumit cu mai puțin decât tot ce putem da mai bun? Hristos spune: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor vor dori să-I dea cea mai bună slujire din viața lor și vor căuta să aducă încontinuu orice putere a ființei lor în armonie cu legile care vor promova priceperea lor de a face voia Sa. Ei nu vor slăbi și nici nu vor întina, prin îngăduirea apetitului sau pasiunii, jertfa pe care o aduc înaintea Tatălui ceresc. TV 473.2

Petru spune: “Să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2, 11). Orice îngăduință păcătoasă tinde să slăbească facultățile și să amorțească percepțiile mintale și spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate face decât o slabă impresie asupra inimii. Pavel le scria corintenilor: “Să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1). Și împreună cu roadele Duhului: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, bunătatea, credincioșia, blândețea”, el enumără și “înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22.23). TV 474.1

În ciuda acestor declarații inspirate, câți din aceia care pretind că sunt creștini nu își slăbesc puterile, urmărind câștigul sau închinarea la modă; nu își înjosesc capacitățile date de Dumnezeu prin lăcomie, prin beție, prin plăceri neîngăduite. Iar biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul provenit din apetit, din dorința de câștig sau iubirea de plăceri, pentru a-și umple tezaurul pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a-l alimenta. Dacă Hristos ar intra în bisericile de astăzi și ar vedea petrecerile și negoțul nesfânt care au loc acolo în numele religiei, nu i-ar alunga El oare pe acești profanatori așa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu? TV 474.2

Apostolul Iacov declară că înțelepciunea care vine de sus este “mai întâi curată”. Dacă i-ar fi întâlnit pe aceia care rostesc Numele lui Isus cu buzele lor mânjite de tutun, pe aceia a căror respirație și ființă sunt contaminate de mirosul infect al tutunului și care poluează aerul și îi obligă pe toți cei din jurul lor să inhaleze otrava — dacă apostolul ar fi venit în legătură cu o practică atât de opusă curăției Evangheliei, n-ar fi denunțat-o el ca fiind “pământească, firească, drăcească”? Robii tutunului, care pretind binecuvântarea sfințirii depline, vorbesc despre nădejdea lor din ceruri; dar Cuvântul lui Dumnezeu declară lămurit că “nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune” (Apocalipsa 21, 27). TV 474.3

“Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 19.20). Acela al cărui corp este templul Duhului Sfânt nu va fi înrobit de un obicei dăunător. Puterile lui aparțin lui Hristos, care l-a cumpărat cu preț de sânge. Tot ce are este al Domnului. Cum ar putea fi fără vină aceia care risipesc acest capital încredințat lor? Aceia care poartă numele de creștini cheltuiesc anual sume uriașe în îngăduințe dăunătoare și inutile, în timp ce sufletele pier, alergând după Cuvântul vieții. Dumnezeu este jefuit în zecimi și daruri, în timp ce ei consumă pe altarul poftei distrugătoare mai mult decât dau pentru ajutorarea săracilor sau pentru susținerea Evangheliei. Dacă toți aceia care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos ar fi în adevăr sfințiți, atunci mijloacele lor, în loc să fie cheltuite în practici inutile și chiar dăunătoare, ar fi aduse în tezaurul Domnului, iar creștinii ar fi exemplu de cumpătare, de lepădare de sine și de jertfire. Atunci ei ar fi lumina lumii. TV 475.1

Lumea este sclava îngăduinței de sine. “Pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții” stăpânesc mulțimile. Însă urmașii lui Hristos au o chemare mai sfântă. “Ieșiți din mijlocul lor, și fiți deosebiți, spune Domnul, și nu atingeți ce este necurat.” În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, suntem îndreptățiți să declarăm că nu poate fi adevărată acea sfințire care nu rodește o renunțare la tendințele păcătoase și la plăcerile lumii. TV 475.2

Pentru toți aceia care împlinesc aceste condiții: “Ieșiți din mijlocul lor și fiți deosebiți ... și nu atingeți ce este necurat”, făgăduința lui Dumnezeu este: “Vă voi primi și vă voi fi Tată, iar voi Îmi veți fi fii și fiice, zice Domnul cel Atotputernic” (2 Corinteni 6, 17.18). Este privilegiul și datoria oricărui creștin de a avea o experiență bogată în lucrurile lui Dumnezeu. “Eu sunt Lumina lumii”, spune Isus. “Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). “Dar cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4, 18). Fiecare pas de credință și de ascultare aduce sufletul într-o legătură mai strânsă cu Lumina lumii, în care “nu este întuneric”. Razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii strălucesc asupra slujitorilor lui Dumnezeu, iar ei reflectă razele Sale. După cum stelele ne spun că în cer este o lumină mai mare de la slava căreia ele își primesc strălucirea, tot astfel creștinii trebuie să dea pe față faptul că există un Dumnezeu pe tronul universului, al cărui caracter este vrednic de laudă și de imitat. Darurile Duhului Său, curăția și sfințenia caracterului Său se vor da pe față în martorii Săi. TV 475.3

În Epistola sa către Coloseni, Pavel subliniază binecuvântările bogate oferite copiilor lui Dumnezeu. El spune: “Noi nu încetăm să ne rugăm pentru voi, și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie” (Coloseni 1, 9-11). TV 476.1

El scrie apoi despre dorința sa ca frații din Efes să ajungă la înțelegerea înălțimii privilegiului de creștin. El desfășoară înaintea lor, în cel mai cuprinzător limbaj, puterea minunată și cunoașterea pe care le-ar putea avea, ca fii și fiice ai Celui Preaînalt. Ei erau aceia “întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru ... pentru ca având rădăcina și temelia pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință”. Dar rugăciunea apostolului atinge apogeul privilegiului atunci când se roagă ca “să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 16-19). TV 476.2

Aici sunt descoperite înălțimile realizărilor care pot fi atinse prin credința în făgăduințele Tatălui nostru ceresc, atunci când împlinim cerințele Sale. Prin meritele lui Hristos, avem intrare la tronul Puterii Infinite. “El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 32). Tatăl a dat Fiului Său Duhul fără măsură, iar noi ne putem împărtăși de plinătatea Lui. Isus spune: “Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11, 13). “Dacă cereți ceva în Numele Meu, vă voi da.” “Cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14, 14; 16, 24). TV 477.1

În timp ce viața creștinului va fi caracterizată prin umilință, ea nu trebuie să fie marcată de amărăciune și dispreț de sine. Este privilegiul tuturor să trăiască astfel, încât Dumnezeu să-i aprobe și să-i binecuvânteze. Nu este voia Tatălui nostru ceresc ca să fim totdeauna sub condamnare și întunecime. Nu este nici o dovadă de adevărată umilință în a merge cu capul plecat, dar cu inima plină de gânduri egoiste. Putem merge la Isus și să fim curățiți, pentru a sta înaintea Legii fără rușine sau remușcări. “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8, 1). TV 477.2

Prin Isus, fiii căzuți ai lui Adam devin “fii ai lui Dumnezeu”. “Căci Cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este rușine să-i numească ‘frați’” (Evrei 2, 11). Viața creștinului trebuie să fie o viață de credință, de biruință și de bucurie în Domnul. “Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruie lumea; și ceea ce câștigă biruința asupra lumii, este credința noastră” (1 Ioan 5, 4). Adevărat vorbea și Neemia, slujitorul Domnului: “Bucuria în Domnul este tăria voastră” (Neemia 8, 10). Iar Pavel spune: “Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Și iarăși zic, bucurați-vă”. “Bucurați-vă întotdeauna. TV 477.3

Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi” (Filipeni 4, 4; 1 Tesaloniceni 5, 16-18). TV 478.1

Acestea sunt roadele pocăinței și ale sfințirii biblice; și din cauză că marile principii ale neprihănirii stabilite în Legea lui Dumnezeu sunt privite cu o atât de mare nepăsare de lumea creștină, aceste roade se văd atât de rar. Pentru motivul acesta se dă pe față atât de puțin din acea lucrare profundă și dăinuitoare a Duhului lui Dumnezeu, care a caracterizat redeșteptările din anii de mai înainte. TV 478.2

Privind, suntem schimbați. Și atunci când preceptele sfinte, în care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor desăvârșirea și sfințenia caracterului Său, sunt neglijate, iar mințile oamenilor sunt îndreptate către învățături și teorii omenești, ne mirăm că a urmat o decădere a evlaviei vii în biserică. Așa zice Domnul: “M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă” (Ieremia 2, 13). TV 478.3

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi.... Ci își găsește plăcerea în Legea Domnului, și zi și noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui, și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe duce la bun sfârșit” (Psalmii 1, 1-3). Numai atunci când Legea lui Dumnezeu este restabilită în poziția ei de drept se va produce o reînviorare a credinței și a evlaviei de la început, în mijlocul poporului care se pretinde a fi al Său. “Așa vorbește Domnul: ‘Stați în drumuri, uitați-vă, și întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!’” (Ieremia 6, 16). TV 478.4