Tragedia veacurilor

23/44

Capitolul 22 — Profeții împlinite

Când a trecut timpul în care a fost așteptată pentru prima oară revenirea Domnului — în primăvara anului 1844 — aceia care așteptaseră cu credință revenirea Sa au fost pentru o vreme cuprinși de îndoială și de nesiguranță. În timp ce lumea îi privea ca fiind doborâți și dovediți că nutriseră o amăgire, izvorul lor de mângâiere a rămas tot Cuvântul lui Dumnezeu. Mulți au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile credinței lor și studiind cu atenție profețiile, pentru a căpăta o lumină mai deplină. Mărturia Bibliei care sprijinise poziția lor părea clară și hotărâtă. Semne care nu puteau greși arătau spre venirea lui Hristos ca fiind aproape. Călăuzirea deosebită a Domnului atât în convertirea păcătoșilor, cât și în reînviorarea vieții spirituale printre creștini era dovada că solia venea din cer. Și cu toate că acești credincioși nu-și puteau explica dezamăgirea, se simțeau asigurați că Dumnezeu îi condusese în experiența prin care trecuseră. TV 391.1

Întrețesute cu profețiile pe care ei le socotiseră că se referă la timpul celei de a doua veniri, erau și învățături special potrivite la situația lor de nesiguranță și îndoială și care-i încurajau să aștepte cu răbdare și credință că ceea ce era acum întunecat pentru înțelegerea lor urma să fie explicat la timpul potrivit. TV 391.2

Printre aceste învățături era și profeția din Habacuc 2, 1-4: “M-am dus la locul meu de strajă și stăteam pe turn ca să veghez și să văd ce are să-mi spună Domnul, și ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns și a zis: ‘Scrie proorocia, și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, și nu va minți; dacă zăbovește așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credința lui’”. TV 392.1

Încă din anul 1842, îndrumarea dată în această profeție, de a “scrie proorocia și a o săpa pe table ca să fie citită ușor”, a sugerat lui Charles Fitch pregătirea unei hărți profetice pentru a ilustra vedeniile lui Daniel și cele din Apocalipsa. Publicarea acestei hărți a fost privită ca o împlinire a poruncii date prin Habacuc. Însă nimeni n-a observat atunci că în aceeași profeție se vorbește și despre o aparentă amânare în împlinirea viziunii — un timp de întârziere. După dezamăgire, acest pasaj a devenit foarte plin de înțeles: “Vedenia este pentru un timp hotărât, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă întârzie așteapt-o căci va veni și se va împlini negreșit.... Cel neprihănit va trăi prin credința lui”. TV 392.2

De asemenea, o parte din proorocia lui Ezechiel a fost un izvor de putere și de mângâiere pentru credincioși: “Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ‘Fiul omului, ce înseamnă acest cuvânt de batjocură, pe care-l întrebuințați în țara lui Israel: Zilele se lungesc, și toate vedeniile rămân neîmplinite?’ De aceea spune-le: ‘Așa vorbește Domnul Dumnezeu.... Se apropie zilele, și toate vedeniile se vor împlini! Voi vorbi; ce voi spune se va împlini, și nu va mai fi amânat’. Casa lui Israel zice: ‘Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape să se împlinească, și proorocește pentru vremuri depărtate!’ De aceea spune-le: ‘Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: Nu va fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele; ci cuvântul, pe care-l voi rosti, se va împlini’, zice Domnul, Dumnezeu.” (Ezechiel 12, 21-25.27-28) TV 392.3

Aceia care așteptau s-au bucurat că Acela, care cunoaște sfârșitul de la început, privise prin veacuri și, prevăzând dezamăgirile, le dăduse cuvinte de curaj și de nădejde. Dacă n-ar fi fost aceste părți din Scriptură, care să-i îndemne să aștepte cu răbdare și să țină cu tărie la încrederea lor în Cuvântul lui Dumnezeu, ei și-ar fi pierdut cu totul credința. TV 393.1

Parabola celor zece fecioare din Matei capitolul 25 ilustrează, de asemenea, experiența poporului advent. În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale și ale sfârșitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii și a bisericii, de la prima și până la a doua Sa venire; și anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuțiile păgâne și papale, întunecarea soarelui și lunii și căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăției Sale, spunându-le și parabola care descrie cele două categorii de servi care așteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: “Atunci Împărăția cerurilor se aseamănă cu zece fecioare”. Aici este vorba de biserica din timpul sfârșitului, aceeași care este descrisă și la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experiența lor este ilustrată prin tabloul unei nunți din Orient. TV 393.2

“Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care și-au luat candelele, și au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, și cinci înțelepte. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate, și au adormit. La miezul nopții, s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’” (Matei 25, 1-6) TV 393.3

Venirea lui Hristos, așa cum a fost vestită de prima solie îngerească, a fost înțeleasă ca fiind reprezentată prin venirea mirelui. Reforma larg răspândită, care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri, corespundea cu ieșirea fecioarelor. În această parabolă, ca și în aceea din Matei capitolul 24, sunt reprezentate două clase. Toți și-au luat candelele, adică Biblia și, prin lumina ei, au ieșit să-L întâmpine pe Mire. Dar, atunci când și-au luat candelele, cele neînțelepte n-au luat cu ele untdelemn, așa cum au făcut cele înțelepte. Cei reprezentați de fecioarele înțelepte primiseră harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare și iluminatoare a Duhului Sfânt care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare și o lumină pe cărare. În temere de Dumnezeu, ei studiaseră Scripturile pentru a cunoaște adevărul și căutaseră cu stăruință curăția inimii și a vieții. Aceștia avuseseră o experiență personală, o credință în Dumnezeu și în Cuvântul Său care nu putea fi distrusă prin dezamăgire sau întârziere. Ceilalți și-au luat candelele, dar n-au luat ulei. Ei acționaseră dintr-o pornire momentană. Temerile le fuseseră trezite de solia solemnă, dar se sprijiniseră doar pe credința fraților, fiind mulțumiți cu lumina slabă a bunelor emoții, fără o înțelegere profundă a adevărului sau o lucrare reală a harului în inimă. Aceștia au mers în întâmpinarea Domnului plini de nădejdea unei răsplătiri imediate; dar nu erau pregătiți pentru întârziere și dezamăgire. Când au venit încercările credința lor i-a părăsit, iar lumina s-a stins. TV 393.4

“Deoarece mirele zăbovea, toate au ațipit și au adormit”. Prin zăbovirea mirelui este reprezentată trecerea timpului când Domnul a fost așteptat, dezamăgirea și aparenta întârziere. În acest timp de nesiguranță, interesul celor superficiali și cu inimile împărțite a început în curând să se clatine, iar eforturile lor să slăbească. Dar aceia a căror credință era întemeiată pe o cunoaștere personală a Bibliei aveau picioarele pe stânca pe care valurile dezamăgirii nu o puteau clătina. “Toate au așteptat și au adormit”; o categorie în neglijența și părăsirea credinței, cealaltă așteptând cu răbdare până ce i se va da o lumină mai clară. Cu toate acestea, în noaptea încercării, și cei din urmă păreau să piardă, într-o oarecare măsură, zelul și devoțiunea. Cei cu inima împărțită și superficiali nu s-au mai putut sprijini pe credința fraților. Astfel că fiecare trebuia să stea sau să cadă pentru sine însuși. TV 394.1

Cam în același timp a început să apară și fanatismul. Unii care se pretindeau a fi credincioși zeloși ai soliei au respins Cuvântul lui Dumnezeu ca singură călăuză infailibilă și, pretinzând că sunt conduși de Duhul, s-au supus propriilor sentimente, impresii și imaginații. Erau și unii care manifestau un zel orb și bigot, condamnându-i pe toți aceia care nu erau de acord cu ei. Ideile și practicile lor fanatice n-au obținut nici o aprobare din partea majorității adventiștilor; ei n-au făcut decât să aducă un blam asupra cauzei adevărului. TV 395.1

Satana căuta prin toate mijloacele lui să se împotrivească și să distrugă lucrarea lui Dumnezeu. Poporul fusese profund trezit de mișcarea adventă, mii de păcătoși convertindu-se și bărbați credincioși consacrându-se lucrării de vestire a adevărului, chiar în acel timp de întârziere. Prințul răului își pierdea supușii; și pentru a aduce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, căuta să-i amăgească pe unii care mărturisiseră credința și să-i aducă la extremism. Apoi, agenții lui erau gata să observe orice greșeală, orice scădere, orice faptă nepotrivită, pe care să le prezinte înaintea oamenilor în lumina cea mai exagerată pentru a-i face nesuferiți pe adventiști și credința lor. Astfel, cu cât era mai mare numărul acelora pe care-i putea folosi pentru mărturia credinței în a doua venire, în timp ce puterea sa le stăpânea inimile, cu atât mai mare câștig urma să aibă, atrăgând atenția lumii asupra lor ca să fie considerați reprezentanți ai întregului corp al credincioșilor. TV 395.2

Satana este “pârâtorul fraților” și duhul lui este acela care-i inspiră pe oameni să caute greșeli și defecte la poporul lui Dumnezeu, pe care apoi să le trâmbițeze, în timp ce faptele lor bune sunt trecute sub tăcere. Totdeauna el este activ atunci când Dumnezeu este la lucru pentru mântuirea sufletelor. Când fiii lui Dumnezeu au venit înaintea Domnului, a venit și Satana în mijlocul lor. În orice redeșteptare religioasă, el este gata să aducă oameni cu inima nesfântă și neechilibrați. Când aceștia au primit unele doctrine și au câștigat un loc între credincioși, el lucrează prin ei spre a introduce teorii care îi vor duce în rătăcire pe cei nepregătiți. Nici un om nu dovedește că este un bun creștin numai pentru că se găsește în tovărășia copiilor lui Dumnezeu, în casa de rugăciune și ia parte la masa Domnului. Satana este adesea acolo, chiar în împrejurările cele mai solemne, prin aceia pe care-i poate folosi ca unelte ale sale. TV 395.3

Prințul răului se luptă pentru orice palmă de teren pe care poporul lui Dumnezeu înaintează în călătoria a spre cetatea de sus. În toată istoria bisericii, nici o reformă nu a putut fi înfăptuită fără să întâmpine piedici serioase. Așa a fost în zilele lui Pavel. Oriunde apostolul întemeia o biserică, acolo erau unii care pretindeau că au primit credința, dar aduceau cu ei rătăciri care, dacă ar fi fost primite, ar fi îndepărtat poporul de la iubirea pentru adevăr. Și Luther a suferit necazuri și încurcături mari din cauza persoanelor fanatice, care pretindeau că Dumnezeu le vorbise și puneau ideile și părerile lor mai presus decât mărturia Scripturilor. Mulți din cei lipsiți de credință și experiență, și foarte încrezuți în ei înșiși, cărora le plăcea să audă și să vorbească lucruri noi, erau înșelați de pretențiile noilor învățători și se uneau cu agenții lui Satana în lucrarea lor de a dărâma ceea ce Dumnezeu ajunsese să clădească. Și frații Wesley, precum și alții, care aduseseră binecuvântări lumii prin influența și credința lor, aveau să se lovească la fiecare pas de cursele lui Satana care îi împingea la fanatism pe cei cu exces de zel, neechilibrați și nesfințiți. TV 396.1

William Miller nu simpatiza cu acele influențe care conduceau spre fanatism. El declara, ca și Luther, că orice duh trebuie verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu. “Satana”, spunea Miller, “are o mare putere asupra minților unora din zilele noastre. Și de unde să știm ce duh este în ei? TV 396.2

Biblia răspunde: ‘După roadele lor îi veți cunoaște’.... Sunt multe duhuri care au apărut în lume; și ni se poruncește să cercetăm duhurile. Duhul care nu ne face să trăim cumpătat, în neprihănire și evlavie în această lume, nu este Duhul lui Hristos. Din ce în ce mă conving mai mult că Satana este amestecat în aceste mișcări nesăbuite.... Mulți din mijlocul nostru, care pretind că sunt pe deplin sfințiți urmează tradițiile oamenilor și sunt tot atât de necunoscători ai adevărului ca și ceilalți care nu au asemenea pretenții.” (Bliss, pp. 236.237). “Duhul rătăcirii ne va depărta de adevăr, dar Duhul lui Dumnezeu ne va conduce la adevăr. Dacă ziceți: ‘S-ar putea ca un om să fie în rătăcire și să creadă că are adevărul. Cum să înțelegem?’ Răspundem: Duhul și Cuvântul sunt în deplin acord. Dacă un om se judecă prin Cuvântul lui Dumnezeu și se descoperă în armonie desăvârșită cu întregul Cuvânt, atunci el trebuie să creadă că are adevărul; dar dacă descoperă că duhul care-l conduce nu se armonizează cu tot conținutul Legii lui Dumnezeu sau a Cărții Sfinte, atunci să meargă cu atenție ca să nu cadă în cursa celui rău.” (The Advent Herald and The Signs of the Times Reporter, vol. 8 nr. 23, 15 ianuarie 1845). “Adesea am găsit o mai mare dovadă de evlavie într-o privire caldă și amabilă, pe un obraz umed de lacrimi și într-o vorbire înecată de suspine decât în multă gălăgie prin care unii își arată creștinismul lor.” (Bliss, p. 282) TV 397.1

În zilele Reformei, adversarii ei au pus toate relele fanatismului pe seama acelora care luptau cel mai stăruitor împotriva lui. O cale asemănătoare a fost urmată și de împotrivitorii mișcării advente. Și nefiind mulțumiți cu prezentarea eronată și exagerată a greșelilor celor extremiști și fanatici, au pus în circulație rapoarte nefavorabile care nu aveau nici cea mai slabă urmă de adevăr. Aceste persoane erau animate de prejudecăți și de ură. Pacea le fusese tulburată de vestea că Hristos este la uși. Se temeau că ar putea fi adevărat, dar sperau că nu va fi, și aceasta era secretul luptei lor împotriva adventiștilor și a credinței lor. TV 397.2

Faptul că vreo câțiva fanatici pătrunseseră în rândurile adventiștilor nu era un motiv temeinic de a considera că mișcarea aceasta nu era de la Dumnezeu, așa cum constituia prezența fanaticilor și a amăgitorilor în biserica din zilele lui Pavel sau ale lui Luther nu motiv suficient de a condamna lucrarea lor. Să se trezească poporul lui Dumnezeu din somn și să înceapă cu sinceritate lucrarea de pocăință și de reformă; să cerceteze Scripturile pentru a înțelege adevărul așa cum este el în Isus; să se consacre deplin înaintea lui Dumnezeu și nu va lipsi dovada că Satana este încă activ și veghetor. El își va da pe față puterea, cu toată amăgirea posibilă, chemându-i în ajutor pe toți îngerii căzuți din împărăția sa. TV 398.1

Nu vestirea celei de a doua veniri a fost aceea care a provocat fanatismul și dezbinarea. Acestea au apărut în vara anului 1844, când adventiștii erau în dubiu cu privire la poziția adevărată. Predicarea primei solii îngerești și a “strigătului din miezul nopții” ținteau în mod direct să reprime fanatismul și neînțelegerea. Aceia care au participat la aceste mișcări solemne lucrau în armonie; inimile lor erau pline de iubire unul pentru altul și pentru Isus, pe care așteptau să-L vadă în curând. Credința lor unică, o fericită și unică nădejde, i-a înălțat mai presus de stăpânirea oricărei influențe omenești și s-a dovedit a fi un scut împotriva asalturilor lui Satana. TV 398.2

“Pentru că mirele zăbovea, toate au ațipit și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieșiți-I în întâmpinare!’ Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele.” (Matei 25, 5-7). În vara anului 1844, adică la mijlocul timpului dintre data fixată prima dată, pentru sfârșitul celor 2300 zile, și toamna aceluiași an, timp hotărât ulterior ca împlinire a perioadei, solia a fost vestită prin cuvintele Scripturii: “Iată, mirele vine!” TV 398.3

Faptul care a dus la această mișcare a fost descoperirea că decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea Ierusalimului, care forma punctul de plecare pentru perioada de 2300 de zile, a intrat în vigoare în toamna anului 457 în.Hr., și nu la începutul anului, așa cum se crezuse inițial. Începând din toamna anului 457, cei 2300 de ani se încheiau în toamna anului 1844 (vezi notele suplimentare). TV 398.4

Argumentele scoase din tipurile Vechiului Testament arătau și ele spre toamnă, ca fiind timpul când trebuia să aibă loc evenimentul reprezentat prin “curățirea sanctuarului”. Acest lucru a devenit foarte lămurit atunci când atenția a fost îndreptată asupra modului în care tipurile, care avuseseră legătură cu prima venire a lui Hristos, se împliniseră. TV 399.1

Junghierea mielului pascal era o umbră a morții lui Hristos. Pavel spune: “Hristos, paștele nostru a fost jertfit”. (1 Corinteni 5, 7). Snopul cu primele roade care era legănat de paști înaintea Domnului preînchipuia învierea lui Hristos. Vorbind despre învierea Domnului și a întregului Său popor, Pavel spune: “Hristos ca prim rod; apoi aceia care sunt ai lui Hristos la venirea Sa”. (1 Corinteni 15, 23). Asemenea snopului de legănat care era primul seceriș adunat înainte de marele seceriș, Hristos era primul rod al secerișului nepieritor al celor răscumpărați, care la învierea viitoare vor fi adunați în grânarul lui Dumnezeu. TV 399.2

Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce privește evenimentul, ci și în ceea ce privește timpul. În ziua a patrusprezecea a lunii întâia iudaice, chiar în ziua și în luna în care timp de cincisprezece lungi veacuri fusese înjunghiat mielul pascal, Hristos a mâncat paștele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să comemoreze moartea Sa ca “Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. În aceeași noapte a fost luat de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit și omorât. Și ca antitip al snopului de legănat, Domnul nostru a fost înviat dintre morți a treia zi ca “prim rod al celor adormiți”, modelul tuturor celor drepți înviați, ale căror “trupuri stricăcioase” vor fi schimbate, și “făcut asemenea trupului slavei Sale. Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filipeni 3, 20.21) TV 399.3

În același fel, simbolurile care sunt legate de a doua venire trebuie să se împlinească la timpul arătat de serviciul simbolic. TV 399.4

În sistemul iudaic, curățirea sanctuarului, sau ziua cea mare de ispășire, avea loc în ziua a zecea a lunii a șaptea iudaice (Leviticul 16, 29-34), când marele preot, după ce făcea ispășire pentru tot Israelul îndepărtând în felul acesta păcatele din sanctuar, ieșea și binecuvânta poporul. Tot așa se credea că Hristos Marele nostru Preot urma să Se arate, pentru a curăți pământul prin distrugerea păcatului și a păcătoșilor, ca apoi să binecuvânteze cu nemurire poporul Său care Îl așteaptă. Astfel, ziua a zecea a lunii a șaptea, Ziua cea mare a Ispășirii, timpul curățirii sanctuarului, care în anul 1844 cădea la douăzeci și două October, a fost considerată ca timp al revenirii Domnului. Acest lucru era în armonie cu dovezile prezentate mai înainte, că cele 2300 de zile urmau să se încheie în toamnă, iar concluzia părea bine fondată. TV 400.1

În parabola din Matei capitolul 25, timpul de așteptare și de ațipire este urmat de venirea mirelui. Acest lucru era în concordanță cu argumentele prezentate atât în profeție, cât și în simboluri. Toate acestea produceau o puternică convingere cu privire la faptul că sunt vrednice de încredere, iar “strigătul din miezul nopții” a fost vestit de mii de credincioși. TV 400.2

Asemenea revărsării unui val puternic, mișcarea s-a răspândit în toată țara. Din oraș în oraș și din sat în sat, ea a pătruns până în cele mai izolate locuri din țară, până când poporul lui Dumnezeu care aștepta a fost trezit. Fanatismul dispărea din fața acestei vestiri, ca roua dimineții înaintea soarelui care răsare. Credincioșii vedeau cum îndoiala și nesiguranța erau alungate, iar nădejdea și curajul le influența inimile. Lucrarea era lipsită de acele extreme manifestate totdeauna când firea omenească nu este controlată de influența Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Se asemăna în caracter cu acele timpuri de umilire și întoarcere la Domnul, care se produceau în Israelul din vechime ca urmare a soliilor de mustrare din partea slujitorilor Săi. Ea purta caracteristicile care sunt specifice lucrării lui Dumnezeu din toate veacurile. Se manifesta puțină bucurie plină de extaz, dar era o profundă cercetare a inimii, mărturisirea păcatului și părăsirea lumii. TV 400.3

Povara care apăsa din greu sufletele lor era pregătirea pentru întâlnirea cu Domnul. Se rugau stăruitor și se consacrau fără rezerve lui Dumnezeu. TV 401.1

Descriind această lucrare, Miller spunea: “Nu se manifestă o exprimare a bucuriei; se pare că ea este reținută pentru acea zi din viitor, când pământul și cerul se vor uni într-o bucurie de nespus. Nu se aud strigăte; acestea sunt de asemenea rezervate pentru aclamația din ceruri. Cântăreții sunt tăcuți; ei așteaptă să se unească cu oștile îngerești și corul din ceruri.... Nu se manifestă nici o contradicție în sentimente; toți sunt o inimă și un gând.” (Bliss, pp. 270. 271) TV 401.2

Altcineva care a participat la această lucrare mărturisea: “Pretutindeni s-a produs cea mai profundă cercetare a inimii și umilire a sufletului înaintea Dumnezeului cerului. Ea a produs împuținarea iubirii pentru lucrurile din lumea aceasta, o aplanare a controverselor și certurilor, o mărturisire a păcatelor, o prăbușire înaintea lui Dumnezeu și rugăciuni de pocăință din inimi zdrobite, către El, pentru iertare și primire. Ea a produs o așa mâhnire de sine și umilință în suflet cum niciodată nu se mai văzuse. Așa cum Dumnezeu profetizase prin Ioel, că va fi atunci când ziua cea mare a Domnului urma să fie la uși, ea a produs o sfâșiere a inimilor și nu a hainelor și o întoarcere la Domnul cu post, cu plânset și bocet. Așa cum Dumnezeu spusese prin Zaharia, un spirit de îndurare și de rugăciune s-a revărsat peste copiii Săi; au privit spre Acela pe care L-au străpuns, a fost un mare bocet în țară ... și aceia care Îl așteptau pe Domnul și-au amărât sufletele înaintea Lui.” (Bliss in Advent Shield and Review, vol. I, p. 271, January, 1845) TV 401.3

Dintre marile mișcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai liberă de nedesăvârșirea omenească și de cursele lui Satana așa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar și acum, după trecerea multor ani, toți cei care au luat parte la mișcarea aceea și care au stat hotărâți pe platforma adevărului simt încă influența sfântă a acelei lucrări binecuvântate și dau mărturie că a fost de la Dumnezeu. TV 401.4

La strigătul: “Iată, mirele vine, ieșiți-I în întâmpinare”, aceia care așteptau ... s-au ridicat și și-au aprins candelele; ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes foarte mare, necunoscut mai înainte. Îngeri din cer au fost trimiși să-i trezească pe aceia care se descurajaseră și să-i pregătească pentru a primi solia. Lucrarea nu s-a întemeiat pe înțelepciunea și pe pregătirea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Nu cei mai talentați, ci cei mai umili și devotați au fost printre primii care au auzit și au luat aminte la chemare. Fermierii și-au lăsat recoltele pe câmp, meseriașii și-au lăsat sculele și, cu lacrimi de bucurie, au ieșit să vestească avertizarea. Aceia care mai înainte fuseseră în fruntea lucrării au fost printre cei din urmă care s-au alăturat ei. Bisericile, în general, și-au închis ușile față de această solie și o mare grupă dintre aceia care o primiseră s-au retras din legăturile lor cu ele. În providența lui Dumnezeu, această proclamație s-a unit cu cea de a doua solie îngerească și a dat putere acelei lucrări. TV 402.1

Solia “Iată mirele vine!” n-a fost o problemă de argumentare, cu toate că dovezile din Scriptură erau lămurite și precise. Ea a mers cu o putere constrângătoare care mișca sufletul. Nu se manifesta nici o îndoială sau reținere. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, poporul care venise din toate părțile țării la sărbătoare s-a adunat spre Muntele Măslinilor și unindu-se cu mulțimea care-L însoțea pe Isus și, prinzând inspirația momentului, au sporit măreția strigării: “Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” (Matei 21, 9). În același fel s-au comportat și necredincioșii care veneau la adunările adventiste — unii din curiozitate, alții pentru a lua în râs — au simțit puterea convingătoare care însoțea solia: “Iată mirele vine!” TV 402.2

În timpul acela se vădea o credință care aducea răspuns la rugăciune — credința care aștepta răsplătirea. Asemenea ploii ce cade peste pământul însetat, Duhul harului cobora peste cercetătorii sinceri. Aceia care așteptau ca în curând să stea față în față cu Răscumpărătorul lor simțeau o bucurie solemnă care nu se putea descrie. Puterea înnobilatoare, convingătoare a Duhului Sfânt mișca inimile atunci când binecuvântările Sale erau revărsate în măsură bogată peste cei credincioși. TV 402.3

Cu grijă și solemnitate, aceia care primiseră solia au ajuns la timpul în care sperau să se întâlnească cu Domnul lor. În fiecare dimineață simțeau că prima lor datorie era să-și asigure dovada că sunt primiți de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite și se rugau mult unul cu altul și unul pentru altul. Adesea se adunau în locuri izolate pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și glasul rugăciunii se înălța spre cer de pe câmpii și din crânguri. Asigurarea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică; iar dacă vreun nor le întuneca mintea, nu se odihneau până nu-l îndepărtau. Și atunci când simțeau dovada harului iertător, doreau să-L vadă pe Acela pe care-L iubea sufletul lor. TV 403.1

Dar aveau să cadă din nou pradă descurajării. Timpul de așteptare a trecut și Mântuitorul lor nu S-a arătat. Cu încredere neclintită ei așteptaseră venirea Sa, iar acum se simțeau ca Maria când, venind la mormântul Mântuitorului și găsindu-l gol, a exclamat cu lacrimi: “Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”. (Ioan 20, 13) TV 403.2

Un simțământ de respect, o teamă că solia ar putea fi totuși adevărată a ținut în frâu, pentru o vreme, lumea necredincioasă. Dar, cu trecerea timpului, ea n-a dispărut dintr-o dată. La început n-au îndrăznit să triumfe în fața celor dezamăgiți; dar pentru că nu se vedeau semnele mâniei lui Dumnezeu, și-au revenit și au reînceput râsul și batjocura. O mare parte din aceia care crezuseră în venirea iminentă a Domnului și-au părăsit credința. Unii care fuseseră foarte încrezători erau acum atât de răniți în mândria lor, încât ar fi preferat să dispară din lume. Asemenea lui Iona, ei Îl acuzau pe Dumnezeu și ar fi ales mai degrabă moartea decât viața. Aceia care-și întemeiaseră credința pe părerile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-și schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câștigat pe cei slabi și pe cei fricoși de partea lor și toți aceștia s-au unit, declarând că nu mai aveau de ce să se teamă și nici ce să aștepte. Timpul trecuse și Domnul nu venise, iar lumea urma să rămână așa cum fusese mii de ani. TV 403.3

Credincioșii sinceri, stăruitori lăsaseră totul pentru Hristos și se împărtășiseră de prezența Lui ca niciodată mai înainte. Ei dăduseră lumii, după credința lor, ultima avertizare; și așteptând să fie primiți în scurtă vreme în societatea Domnului lor divin și a îngerilor sfinți, se retrăseseră într-o mare măsură din societatea acelora care nu primiseră solia. Cu o dorință profundă se rugaseră: “Vino Doamne Isuse, vino cât mai curând”. Dar El nu venise. Iar acum, ca să ia din nou povara grea a grijilor vieții și să suporte râsul și batjocura lumii, era o încercare teribilă a credinței și răbdării lor. TV 404.1

Totuși, această dezamăgire nu a fost atât de mare cum a fost aceea prin care au trecut ucenicii la prima venire a lui Hristos. Când Isus a intrat triumfal în Ierusalim, ucenicii Săi credeau că El era gata să urce pe tronul lui David și să-l elibereze pe Israel de apăsătorii lui. Cu speranța și așteptarea plină de bucurie, se întreceau unul pe altul să dea cinstire Regelui lor. Mulți își așterneau hainele ca un covor pe calea Lui sau întindeau înaintea Lui ramuri înfrunzite de palmier. Cu o bucurie plină de entuziasm s-au unit în aclamația: “Osana, Fiul lui David!” Și atunci când fariseii, tulburați și mâniați de această manifestare de bucurie, i-au cerut lui Isus să-Și mustre ucenicii, El le-a răspuns: “Dacă aceștia vor tăcea pietrele vor striga”. (Luca 19, 40). Profeția trebuia să se împlinească. Ucenicii împlineau planul lui Dumnezeu; cu toate acestea erau condamnați la o dezamăgire cruntă. Doar câteva zile au trecut și au fost martorii agoniei și morții Mântuitorului, pe care L-au pus în mormânt. Așteptările lor nu s-au împlinit, nici măcar într-un singur punct, iar speranțele lor au murit o dată cu Isus. Până când Domnul lor n-a ieșit biruitor din mormânt, ei n-au putut pricepe tot ce a fost prevestit de profeție, și anume că “Hristos trebuia să sufere, și să învie din morți”. (Faptele Apostolilor 17, 3) TV 404.2

Cu cinci sute de ani mai înainte, Domnul declarase prin proorocul Zaharia: “Bucură-te, fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului; Iată, Împăratul tău vine; El este drept și biruitor; smerit, călare pe un asin, pe mânzul unei măgărițe”. (Zaharia 9, 9). Dacă ucenicii și-ar fi dat seama că Hristos mergea la judecată și la moarte, n-ar mai fi împlinit această proorocie. TV 405.1

În același fel, Miller și tovarășii lui au împlinit profeția și au dat o solie despre care Inspirația prevestise că urma să fie dată lumii, dar ei n-ar fi dat-o dacă ar fi înțeles pe deplin proorociile care arătau către dezamăgirea lor și către prezentarea unei alte solii ce trebuia predicată tuturor popoarelor, înainte ca Domnul să vină. Prima și a doua solie îngerească au fost vestite la timpul potrivit și au împlinit lucrarea pe care Dumnezeu plănuise să o aducă la îndeplinire prin ei. TV 405.2

Lumea se aștepta că, dacă timpul a trecut și Hristos nu a venit, întregul sistem al adventismului se va prăbuși. Dar în timp ce mulți, sub această ispită puternică, și-au părăsit credința, au fost alții care au rămas hotărâți. Roadele mișcării advente, spiritul umilinței și al cercetării de sine, al renunțării la lume și al reformării vieții, care însoțise lucrarea, mărturisea că era de la Dumnezeu. Ei nu îndrăzneau să nege că puterea Duhului Sfânt fusese aceea care lucrase în favoarea predicării celei de a doua veniri și nu puteau găsi nici o greșeală în calculul perioadelor profetice. Cei mai abili dintre împotrivitori nu au reușit să răstoarne sistemul lor de interpretare profetică. Ei nu puteau consimți, fără o dovadă biblică, să renunțe la pozițiile la care ajunseseră prin studiul stăruitor și cu rugăciune al Scripturilor, cu mințile iluminate de Duhul lui Dumnezeu și cu inimile arzând de puterea Lui vie; poziții care suportaseră criticile cele mai ascuțite și împotrivirea cea mai dârză a învățătorilor religiei zilei și a înțelepților lumii și care stătuseră hotărâți împotriva forțelor unite ale învățaților și oratorilor, ale batjocoritorilor și injuriilor celor nobili sau josnici. TV 405.3

În adevăr, fusese o greșeală în ceea ce privește evenimentul așteptat, dar nici aceasta nu putea zdruncina credința lor în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Iona a vestit pe străzile Ninivei că peste patruzeci de zile orașul va fi distrus, Dumnezeu a primit umilința locuitorilor din Ninive și le-a prelungit timpul de har; dar solia lui Iona era trimisă de Dumnezeu, iar Ninive a fost pusă la încercare după voia Sa. Adventiștii credeau că în același fel Dumnezeu îi condusese să dea avertizarea despre judecată. “Ea, spuneau ei, a pus la încercare inimile tuturor acelora care au auzit-o și a trezit iubirea pentru venirea Domnului; sau a provocat ura, mai mult sau mai puțin văzută, dar cunoscută de Dumnezeu, față de venirea Sa. Ea a tras o linie ... ca aceia care-și vor cerceta inimile să știe de ce parte a ei s-ar fi găsit, dacă ar fi venit Domnul — dacă ar fi exclamat: ‘Iată, acesta este Dumnezeul nostru pe care L-am așteptat că ne va mântui’ — sau dacă ar fi strigat la stânci și la munți să cadă peste ei și să-i ascundă de fața Aceluia care stă pe tron și de mânia Mielului. În felul acesta, credem noi, Dumnezeu a încercat credința copiilor Săi, i-a pus la probă și a văzut dacă în ceasul încercării vor da înapoi de la poziția în care ar fi dorit să-i așeze sau dacă vor renunța la lumea aceasta și se vor sprijini cu încredere totală pe Cuvântul lui Dumnezeu.” (The Advent Herald and The Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 14, 13 nov. 1844) TV 406.1

Simțămintele acelora care încă mai credeau că Dumnezeu îi condusese în experiența prin care au trecut sunt exprimate în cuvintele lui William Miller: “Dacă ar fi să mai trăiesc o dată viața, cu aceleași dovezi pe care le-am avut atunci, ca să fiu cinstit față de Dumnezeu și față de oameni, aș face la fel cum am făcut. Nădăjduiesc că hainele mele sunt curate de sângele sufletelor. Simt că, atât cât mi-a stat în putere, sunt liber de orice vină în condamnarea lor. Cu toate că am fost de două ori dezamăgit”, scria acest bărbat al lui Dumnezeu, “tot nu m-am prăbușit, nici nu m-am descurajat ... nădejdea mea în revenirea lui Hristos este tot atât de puternică ca totdeauna. Am făcut numai ceea ce, după ani de cercetare solemnă, am simțit de datoria mea să fac. Dacă am greșit, aceasta a fost din mila și iubirea față de aproapele meu și din simțul datoriei față de Dumnezeu. Un lucru știu, n-am predicat nimic în afară de ceea ce am crezut și Dumnezeu a fost cu mine. Puterea Lui s-a arătat în lucrare și s-a făcut astfel mult bine. Multe mii de oameni, după cât se poate cunoaște, au fost făcute să studieze Scripturile prin predicarea cu privire la timpul revenirii și, prin toate mijloacele, prin credință și prin stropirea sângelui lui Hristos, s-au împăcat cu Dumnezeu” (Bliss, pp. 256, 255, 277, 280, 281). “N-am alergat niciodată după zâmbetele celor mândri, nici nu m-am descurajat atunci când lumea mă privea cu încruntare. Nu voi căuta favoarea oamenilor nici acum și nici nu-mi voi depăși datoria ca să-mi atrag ura lor. Nu-mi voi încredința viața în mâinile lor și nici nu mă voi teme că o voi pierde, dacă Dumnezeu, în providența Lui, va porunci așa.” (J.White, Life of W.Miller, p. 315). TV 406.2

Dumnezeu nu Și-a părăsit poporul; Duhul Său a rămas cu aceia care n-au lepădat în mod necugetat lumina pe care o primiseră și care nu condamnaseră mișcarea adventă. În Epistola către Evrei sunt cuvinte de încurajare și de avertizare pentru cei încercați, care au așteptat în această criză: “Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare, ca după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. ‘Încă puțină, foarte puțină vreme’ și ‘Cel ce vine, va veni, și nu va zăbovi. Și cel neprihănit va trăi prin credință; dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el’. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.” (Evrei 10, 35-39) TV 407.1

Că acest îndemn este adresat și bisericii din zilele sfârșitului se vede din cuvintele care arată spre apropierea venirii Domnului. “Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi”. Se vede clar că va fi o aparentă întârziere și că Domnul va zăbovi să vină. Îndemnul dat este în mod deosebit adaptat experienței adventiștilor de la data aceea. Poporul căruia i se adresează aici era în primejdia de a-și pierde credința. Ei au îndeplinit voia lui Dumnezeu, urmând călăuzirea Duhului Sfânt și a Cuvântului Său; totuși, n-au înțeles planul Lui în experiența prin care au trecut și n-au văzut calea din fața lor, fiind ispitiți să se îndoiască dacă Dumnezeu i-a condus cu adevărat. La timpul acesta s-au referit cuvintele: “Cel neprihănit va trăi prin credință”. Când lumina strălucitoare a “strigătului de la miezul nopții” a apărut pe calea lor și au văzut profețiile desigilate și împlinirea rapidă a semnelor care vesteau că venirea lui Hristos era aproape, au mers, cum era și cazul, prin vedere. Dar acum, încovoiați de nădejdile înșelate, au putut rămâne în picioare numai prin credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său. Lumea batjocoritoare spunea: “Ați fost amăgiți. Lăsați-vă credința și spuneți că mișcarea adventă a fost de la Satana.” Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune: “Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el”. A renunța la credința lor acum și a respinge puterea Duhului Sfânt care însoțise solia ar fi însemnat întoarcere spre pierzare. Dar au fost încurajați la statornicie prin cuvintele lui Pavel: “Să nu vă pierdeți încrederea voastră”, “aveți nevoie de răbdare”, “încă puțină vreme și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi”. Unicul lor drum sigur era să amplifice lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, să țină tare la făgăduințele Lui și să continue a cerceta Scripturile; să vegheze și să aștepte cu răbdare pentru a primi mai multă lumină. TV 408.1