Tragedia veacurilor

22/44

Capitolul 21 — O avertizare respinsă

În predicarea învățăturii despre a doua venire, William Miller împreună cu tovarășii lui lucraseră cu singurul scop de a trezi pe oameni să se pregătească pentru judecată. Ei căutaseră să-i trezească pe învățătorii religiei la nădejdea adevărată a bisericii și la nevoia lor după o experiență creștină mai profundă; de asemenea lucraseră să îi trezească pe cei neconvertiți la datoria unei grabnice pocăințe și a unei întoarceri la Dumnezeu. “N-au făcut nici o încercare să îi convertească pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea, ei lucrau în mijlocul grupărilor și sectelor fără să se amestece în organizația sau disciplina lor”. TV 375.1

“În toate lucrările mele”, spunea Miller, “niciodată n-am avut dorința sau gândul să acord vreun interes deosebit uneia dintre denominațiunile existente sau să avantajez pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toți creștinii se vor bucura în perspectiva venirii lui Isus și că aceia care nu vedeau, cum vedeam eu, nu îi vor iubi mai puțin pe aceia care vor îmbrățișa această învățătură, n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorința de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare și a-i determina pe concetățenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să-L întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea majoritate a acelora care s-au convertit în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferitele biserici existente.” (Bliss, p. 328) Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a fost privită cu bunăvoință. Dar când slujitorii și conducătorii religiei au început să fie ostili învățăturii advente, dorind să pună capăt oricărei agitații cu privire la acest subiect, nu numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar le-au interzis și membrilor privilegiul de a participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească despre nădejdea lor în adunările bisericii. În felul acesta credincioșii se aflau într-o mare încercare și încurcătură. Ei își iubeau bisericile lor și le era greu să se despartă de ele. Dar când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă și dreptul de a cerceta profețiile este imposibil, au judecat că loialitatea, credința față de Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe aceia care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind biserica lui Hristos, “stâlpul și temelia adevărului”. De aceea s-au socotit îndreptățiți să se despartă de ei. În vara anului 1844, aproximativ cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici. TV 375.2

Cam în vremea aceea, un fenomen curios s-a observat în majoritatea bisericilor din Statele Unite. Timp de mulți ani se văzuse o creștere treptată și continuă a conformării la practicile și obiceiurile lumești și, în același timp, o decădere corespunzătoare a adevăratei vieți spirituale; dar în anul acela au apărut dovezile unei repezi și vizibile decăderi în aproape toate bisericile din țară. În timp ce nimeni nu părea în stare să arate cauza, fenomenul era recunoscut în cercuri largi și comentat atât prin presă, cât și de la amvoane. TV 376.1

La o adunare a prezbiterilor din Philadelphia, Mr. Barnes, autorul unui comentariu larg răspândit și pastor al uneia dintre bisericile principale din acel oraș, “a declarat că slujise în lucrare timp de douăzeci de ani și niciodată până la ultima Sfântă Cină nu administrase sfintele rânduieli fără să primească mai mulți sau mai puțini membri în sânul bisericii. Dar acum nu se mai văd nici treziri și nici convertiri, nici o creștere prea vizibilă în har a credincioșilor și nimeni nu vine la studiu pentru a discuta cu privire la mântuirea sufletului său. O dată cu dezvoltarea afacerilor și cu lărgirea perspectivelor comerciale și ale manufacturii, se vede și o creștere a închinării în fața celor lumești. Acest lucru se petrece în toate confesiunile.” (Congregational Journal, May 23, 1844) TV 376.2

În luna February a aceluiași an, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin spunea: “Înaintea ochilor noștri am avut faptul că, în general, bisericile protestante din țara noastră au fost fie indiferente, fie ostile față de aproape toate reformele morale din veacul nostru. Sunt și excepții parțiale, dar nu suficiente pentru a ne arăta faptele altfel decât sunt în realitate. Mai putem adăuga și un alt lucru: absența aproape generală a influenței reînviorătoare în biserici. Apatia spirituală este aproape atotcuprinzătoare și este teribil de profundă; de altfel, și presa religioasă din întreaga țară mărturisește lucrul acesta.... Într-o foarte mare măsură, membrii bisericii se închină modei și se unesc cu cei necredincioși în adunări de plăceri, la dans, la serbări etc.... Dar nu trebuie să desfășurăm acest subiect dureros. Este îndeajuns că această tristă realitate se mărește și apasă greu peste noi, pentru a ne arăta că aproape toate bisericile degenerează în mod întristător. Ele s-au depărtat foarte mult de Domnul și El le-a părăsit”. TV 377.1

Tot în privința aceasta, un scriitor în “Religious Telescope” mărturisea: “Niciodată n-am fost martorii unei asemenea decăderi generale a religiei ca acum. În adevăr, biserica trebuie să se trezească și să caute cauzele acestei nenorociri; căci toți cei care iubesc Sionul trebuie să o socotească ca fiind o nenorocire. Când ne dăm seama cât sunt de puține și incomplete cazurile de convertire adevărată și câtă nerușinare și împietrire întâlnim din partea păcătoșilor, exclamăm fără să vrem: ‘A uitat oare Dumnezeu să fie milostiv?’ sau ‘S-a închis ușa milei Sale?’” TV 377.2

O astfel de stare nu există niciodată în biserică fără o cauză. Întunericul spiritual care cade peste popoare, peste biserici și peste indivizi nu se datorează unei retrageri arbitrare a harului divin din partea lui Dumnezeu, ci neglijării sau respingerii luminii divine din partea oamenilor. O ilustrație izbitoare, a acestui adevăr, este prezentată în istoria poporului iudeu din timpul Domnului Hristos. Prin unirea lor cu lumea, datorită uitării lui Dumnezeu și neglijării Cuvântului Său, înțelegerea lor s-a întunecat, iar inimile lor au devenit firești și senzuale. Astfel au fost în necunoștință cu privire la venirea lui Mesia și, în mândria și necredința lor, L-au respins pe Mântuitorul. Dumnezeu n-a îndepărtat nici atunci poporul iudeu de la cunoașterea sau de la împărtășirea lor cu binecuvântările mântuirii. Dar aceia care au respins adevărul au pierdut orice dorință pentru darul cerului. Ei au “numit lumina întuneric și întunericul lumină”, până când lumina care era în ei a devenit întuneric; și cât de mare era întunericul acela! TV 377.3

Scopul lui Satana este ca oamenii să păstreze formele religiei, dar să le lipsească spiritul viu al evlaviei. După ce au respins Evanghelia, iudeii au continuat cu zel să păstreze vechile ritualuri; ei au păstrat cu strictețe exclusivismul lor național, în timp ce ei înșiși recunoșteau că prezența lui Dumnezeu nu se mai vedea printre ei. Profeția lui Daniel arăta fără greș timpul venirii lui Mesia și preciza atât de direct moartea Sa, încât ei au descurajat studiul cărții lui și, în cele din urmă, rabinii au pronunțat un blestem asupra tuturor acelora care ar fi încercat o socotire a timpului. În orbirea și nepocăința lor, fiii lui Israel, în secolele care au urmat, au devenit indiferenți la invitațiile miloase ale mântuirii și neatenți la binecuvântările Evangheliei, ca o avertizare solemnă și înfricoșată a primejdiei de a respinge lumina din cer. TV 378.1

Oriunde există aceeași cauză vor urma aceleași consecințe. Acela care în mod deliberat își înăbușe convingerile cu privire la datorie, pentru că nu se potrivesc cu înclinațiile sale, va pierde în cele din urmă puterea discernământului între adevăr și rătăcire. Rațiunea se întunecă, conștiința se tocește, inima se împietrește, iar sufletul se desparte de Dumnezeu. Acolo unde solia adevărului divin este disprețuită sau socotită fără importanță, acolo biserica va fi învăluită în întuneric, credința și dragostea se vor răci și înstrăinarea și certurile vor pătrunde înăuntru. Membrii bisericii își concentrează interesele și energiile în planuri lumești, iar păcătoșii se împietresc în nepocăința lor. TV 378.2

Prima solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14, care anunța ceasul judecății lui Dumnezeu chemându-i pe oameni să se teamă și să se închine Lui, a avut scopul de a-i despărți pe aceia care purtau numele de popor al lui Dumnezeu, de influențele dăunătoare ale lumii și a-i trezi spre a vedea adevărata lor stare de decădere și iubire pentru lume. În această solie Dumnezeu a trimis bisericii o avertizare care, dacă ar fi fost primită, ar fi îndreptat relele care-i îndepărtau de El. Dacă ar fi primit solia din cer, smerindu-și inimile înaintea Domnului și căutând cu sinceritate să se pregătească pentru a sta în prezența Sa, Duhul și puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns iarăși la acea stare binecuvântată de unire, credință și iubire care se vedea în zilele apostolice, când credincioșii erau “o inimă și un suflet” și “vesteau Cuvântul Domnului cu îndrăzneală”, când “Domnul adăuga în fiecare zi la Biserică pe cei care trebuiau să fie mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 32.31; Faptele Apostolilor 2, 47). TV 379.1

Dacă aceia care pretind că sunt poporul lui Dumnezeu ar primi lumina care strălucește asupra lor din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat Hristos și pe care apostolul a descris-o ca fiind “unirea Duhului prin legătura păcii”. “Este”, spune el, “un singur trup și un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre, este un singur Domn, o singură credință, un singur botez.” (Efeseni 4, 3-5) TV 379.2

Acestea erau rezultatele binecuvântate, experimentate de aceia care au primit solia adventă. Ei proveneau din grupări religioase diferite, dar deosebirile lor confesionale fuseseră îndepărtate; crezurile care erau în conflict au fost distruse, nădejdea despre un mileniu vremelnic, neavând temei în Scriptură, a fost părăsită; vederile rătăcite cu privire la a doua venire au fost corectate; mândria și asemănarea cu lumea au fost îndepărtate; greșelile erau îndreptate; inimile s-au unit în cea mai dulce părtășie, iar iubirea și bucuria dețineau supremația. Dacă această învățătură a făcut lucrul acesta pentru cei puțini care au primit-o, ea ar fi făcut același lucru pentru toți, dacă ar fi primit-o. TV 379.3

Dar bisericile, în general, n-au primit avertizarea. Slujitorii lor, care erau străjeri “asupra casei lui Israel” ar fi trebuit să fie primii în cunoașterea semnelor venirii lui Isus, n-au învățat adevărul nici din mărturia profeților și nici din semnele timpurilor. Pentru că nădejdile și ambițiile pământești le umpluseră inimile, iubirea față de Dumnezeu și credința în Cuvântul Său s-au răcit. Iar când a fost prezentată doctrina adventă, ea n-a făcut decât să trezească prejudecățile și necredința lor. Faptul că solia era, într-o mare măsură, predicată de laici a fost folosit ca argument împotriva ei. Ca și în vechime, mărturia lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: “A crezut vreunul din conducători sau farisei?” Și văzând cât de grea era sarcina de a combate argumentele scoase din perioadele profetice, mulți descurajau studiul profețiilor, învățând că aceste cărți profetice erau pecetluite și nu puteau fi înțelese. Mulțimile, încrezându-se orbește în pastorii lor, au refuzat să asculte avertizarea; și alții, deși convinși de adevăr, nu îndrăzneau să-l mărturisească spre a nu fi “scoși afară din sinagogă”. Solia pe care Dumnezeu o trimisese pentru încercarea și curățirea bisericii a descoperit cu toată siguranța cât de mare era numărul acelora care își lipiseră sentimentele de acest pământ, mai mult decât de Hristos. Legăturile care-i țineau prinși de pământ erau mai puternice decât atracțiile cerului. Ei au ales să asculte de glasul înțelepciunii omenești și s-au îndepărtat de solia adevărului venită să cerceteze inima. TV 380.1

Refuzând să ia seama la avertizarea primului înger, ei au respins mijloacele pe care Cerul le prevăzuse spre îndreptarea lor. Ei au disprețuit solul harului care le-ar fi corectat greșelile care-i despărțeau de Dumnezeu și, cu o înverșunare mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta era cauza acelei stări îngrozitoare de iubire pentru lume, apostazie și moarte spirituală care exista în bisericile anului 1844. TV 380.2

În Apocalipsa capitolul 14, primul înger este urmat de al doilea care vestește solia: “A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei”. (Apocalipsa 14, 8). Termenul Babilon este derivat de la “Babel” și înseamnă confuzie. Este folosit în Scriptură pentru a desemna diferitele forme ale religiei false sau apostate. În Apocalipsa capitolul 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie — o metaforă care este folosită în Biblie ca simbol al bisericii, o femeie virtuoasă reprezentând o biserică curată, iar o femeie stricată reprezentând o biserică decăzută. TV 381.1

În Biblie, caracterul sfânt și durabil al legăturii care există între Hristos și biserica Sa este reprezentat prin unirea căsătoriei. Domnul S-a unit cu poporul Său printr-un legământ solemn, El făgăduind să fie Dumnezeul lor, iar ei legându-se să fie ai Lui și numai ai Lui. El declară: “Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare” (Osea 2, 19). Și iarăși: “Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3, 14). Iar Pavel întrebuințează același tablou în Noul Testament când zice: “V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. (2 Corinteni 11, 2) TV 381.2

Necredincioșia bisericii față de Hristos, îngăduind ca încrederea și dragostea ei să se îndepărteze de la El și făcând ca iubirea față de lucrurile pământești să ocupe sufletul, este asemenea călcării jurământului căsătoriei. Păcatul prin care Israel s-a depărtat de Domnul este prezentat prin această comparație; iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care ei au disprețuit-o în felul acesta, este descrisă în mod mișcător astfel: “Ți-am jurat credință, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, și ai fost a Mea! Erai de o frumusețe desăvârșită, ba ajunseseși chiar împărăteasă. Ți s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumusețea ta, căci erai desăvârșită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, dar te-ai încrezut în frumusețea ta, și ai curvit, la adăpostul numelui tău cel mare”. “Ai fost femeia prea curvă, care primește pe străini în locul bărbatului ei.” “Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, așa Mi-ați fost necredincioși voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (Ezechiel 16, 8.13-15.32; Ieremia 3, 20) TV 381.3

În Noul Testament, o vorbire asemănătoare este adresată celor care se numesc creștini, dar care caută prietenia lumii mai presus de favoarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov spune: “Suflete preacurvare, nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu.” TV 382.1

Femeia (Babilonul) din Apocalipsa capitolul 17 este descrisă ca fiind împodobită în purpură și stacojiu și gătită cu aur, cu pietre prețioase și diamante, având în mână o cupă de aur plină cu stricăciuni și necurății ... iar pe frunte avea scris un nume: “Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor”. Profetul spune: “Am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinților și de sângele ucenicilor lui Isus”. Babilonul este descris mai departe ca fiind “cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului”. (Apocalipsa 17, 4-6.18). Puterea aceea care timp de multe secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creștinătății este Roma. Purpura și stacojiul, aurul, diamantele și pietrele prețioase descriu în mod viu măreția și pompa, mai mult decât împărătească, desfășurată de scaunul trufaș al Romei. Și despre nici o altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost “îmbătată de sângele sfinților” ca despre această biserică, care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmașii lui Hristos. Babilonul mai este încărcat și cu păcatul legăturii nelegiuite cu “împărații pământului”. Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a depărtării de Domnul și a alianței cu păgânii; iar Roma care a decăzut în același fel, deoarece a căutat sprijin la puterile pământești, va primi aceeași condamnare. TV 382.2

Despre Babilon se spune că este “mama desfrânatelor”. Prin fiicele ei sunt simbolizate bisericile care țin învățătura și tradițiile ei și urmează exemplul ei de sacrificare a adevărului și a aprobării lui Dumnezeu, pentru a stabili o alianță nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunță căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat. Și întrucât această solie urmează după avertizarea cu privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută timp de multe veacuri. Mai mult decât atât, în capitolul optsprezece din Apocalipsa poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulți oameni din poporul lui Dumnezeu, se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se găsește acum cea mai mare parte dintre urmașii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care mărturisesc credința protestantă. La data apariției lor, aceste biserici au luat o poziție nobilă pentru Dumnezeu și pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar și lumea necredincioasă a fost constrânsă să recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor Evangheliei. În cuvintele proorocului către Israel se spune: “Ți s-a dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta; căci erai desăvârșită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu”. Dar ele au decăzut din cauza aceleiași dorințe care a constituit blestemul și ruina lui Israel — dorința de a imita practicile și căutarea prieteniei celor necredincioși. “Te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la adăpostul numelui tău cel mare.” (Ezechiel 16, 14.15) TV 382.3

Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu “împărații pământului” — ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile pământești la fel făcând și alte denominațiuni care caută favoarea lumii. Deci, termenul de “Babilon” — confuzie — se poate aplica pe drept și acestor grupări, care susțin că își iau învățăturile din Biblie și totuși sunt divizate în secte aproape fără număr, cu crezuri și teorii contradictorii. TV 383.1

Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărțit de Roma mai prezintă și altele din caracteristicile ei. TV 383.2

O publicație romano-catolică susține că: “Dacă biserica Romei a fost vreodată vinovată de idolatrie în legătură cu sfinții, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de același păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei și doar una dedicată lui Hristos.” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, pp. 21, 22) TV 384.1

Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa Tratat asupra Mileniului, declară: “Nu există nici cel mai mic motiv să apreciem că spiritul și practicile antihriste și-ar trage în totul originea de la aceea care se numește biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Anticrist și sunt departe de a fi reformate în totul de ... stricăciune și nelegiuire.” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328) TV 384.2

Cu privire la despărțirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: “Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieșit pe porțile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei și cu următorul motto pe banderolă: ‘Cercetați Scripturile’”. Apoi pune întrebarea plină de semnificație: “Dar au ieșit ei curați din Babilon?” (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237) TV 384.3

“Biserica Anglicană”, spunea Spurgeon, “pare că este roasă complet de sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de necredința filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează unul câte unul de la temelia credinței. Din ce în ce mai mult, cred că însăși inima Angliei este îmbibată de o necredință vrednică de condamnat și care îndrăznește să urce amvonul și să se numească creștină.” TV 384.4

Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a depărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Asemănându-se practicilor păgânismului pentru a ușura primirea creștinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că în zilele sale “taina fărădelegii începe deja să lucreze”. (2 Tesaloniceni 2, 7). În timpul vieții apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar “spre ultima parte a secolului al II-lea, majoritatea bisericilor îmbrăcau o formă nouă; simplitatea de la început a dispărut și pe nesimțite, când bătrânii ucenici au coborât în mormânt, copiii lor împreună cu noii convertiți ... au ajuns la conducerea bisericii și au dat o nouă formă cauzei.” (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cp. 6, par. 17, Pagina. 51). Pentru a câștiga noi convertiți, standardele înalte ale credinței creștine au fost coborâte și, ca urmare, “un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile și idolii lui”. (Gavazzi, Lectures, p. 278). Atunci când religia creștină a câștigat favoarea și sprijinul conducătorilor pământești, ea a fost primită doar cu numele de către mulțime: dar cu toate că la înfățișare convertiții păreau creștini, mulți “au rămas de fapt păgâni, închinându-se în ascuns tot idolilor lor”. (Idem, p. 278) TV 384.5

Oare nu s-a repetat același proces în aproape toate bisericile care se numesc protestante? Când acei întemeietori care aveau adevăratul spirit al reformei au încetat din viață, urmașii lor s-au ridicat și au dat “un nou chip cauzei”. În timp ce țineau orbește la crezul părinților lor și refuzau să primească orice alt adevăr în afară de acela pe care l-au cunoscut mai înainte, urmașii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilință, lepădare de sine și de renunțare la lume. În felul acesta “simplitatea de la început a dispărut”. Un potop lumesc a inundat biserica, aducând “cu el obiceiurile, practicile și idolii ei”. TV 385.1

Vai, cât de înfricoșător de departe se întinde prietenia cu lumea, această “vrăjmășie cu Dumnezeu”, care este cultivată astăzi de cei care se numesc urmașii lui Hristos! Cât de mult s-au depărtat bisericile din întreaga creștinătate de standardul biblic al umilinței, al lepădării de sine, al simplității și al evlaviei! Vorbind de modul corect de a folosi banii, John Wesley spunea: “Nu risipi nici o parte din acest dar atât de prețios numai pentru satisfacerea poftei ochilor, adunând haine scumpe și de prisos sau podoabe inutile; nu risipiți nici un ban pentru împodobirea minuțioasă a caselor voastre, în mobilă scumpă sau de prisos, în picturi și bijuterii costisitoare.... Lepădați tot ce încurajează mândria vieții pentru a câștiga admirația sau lauda oamenilor.... Atâta timp cât îți faci bine ție însuți, oamenii te vor vorbi de bine. Atâta timp cât ești îmbrăcat în purpură și veșminte fine și cheltuiești risipitor în fiecare zi, nu te îndoi că mulți vor aplauda eleganța gustului tău, generozitatea și ospitalitatea ta. Dar să nu cumperi laudele lor atât de scump. Mulțumește-te mai degrabă cu onoarea care vine de la Dumnezeu.” (Wesley, Works, Sermon 50, “The Use of Money”). Dar în multe biserici din vremea noastră o astfel de învățătură este disprețuită. TV 385.2

Numai o mărturisire a religiei este un fapt apreciat în lume. Conducători, politicieni, juriști, medici și negustori intră în biserică pentru a-și asigura respectul și încrederea societății, cât și pentru promovarea propriilor interese lumești. În felul acesta, ei caută să acopere toate afacerile lor necinstite, cu o mărturie a creștinismului. Diferitele grupări religioase, reînviorate prin bogăția și influența acestor oameni lumești, dar botezați, urcă încă o treaptă spre popularitate și dominație. Biserici splendide, înfrumusețate cu extravaganță, sunt ridicate pe străzile cele mai aglomerate. Închinătorii se îmbracă în veșminte scumpe și la modă. Se plătește un salariu mare unui pastor talentat pentru a-i atrage și a-i păstra pe oameni. Predicile lui nu trebuie să atingă păcatele care se practică, ci să fie dulci și plăcute chiar pentru urechile sensibile. În felul acesta, păcătoșii notorii sunt înscriși în registrele bisericii, iar păcatele grave sunt ascunse sub o falsă evlavie. TV 386.1

Comentând atitudinea actuală a celor care-și zic creștini, un renumit ziar spune: “Pe neobservate, biserica s-a supus spiritului veacului și și-a adaptat formele de închinare la dorințele moderne”. “Biserica folosește acum ca mijloace ale ei toate lucrurile care ajută ca religia să fie atractivă”. Iar în revista din New York, Independent, se vorbește despre metodism în felul acesta: “Linia de despărțire dintre cei evlavioși și cei neevlavioși dispare pe neobservate, iar bărbați zeloși de ambele părți se străduiesc să șteargă orice deosebire dintre felul lor de lucru și de distracție”. “Popularitatea religiei tinde într-o mare măsură să mărească numărul acelora care vor asigura câștigurile fără să împlinească cu cinste datoriile ei”. TV 386.2

Howard Crosby spune: “Este un motiv de îngrijorare adâncă faptul că vedem biserica lui Hristos împlinind într-o măsură atât de mică planurile Domnului ei. Așa cum iudeii din vechime au îngăduit ca o legătură strânsă cu popoarele idolatre să le îndepărteze inimile de Dumnezeu ... tot astfel biserica lui Hristos de astăzi, prin legăturile ei nesfinte cu lumea necredincioasă, părăsește metodele divine ale adevăratei vieți și își îngăduie obiceiurile distrugătoare, prea adesea vizibile, ale unei societăți necreștine, folosind argumente și ajungând la concluzii care sunt străine de descoperirea lui Dumnezeu și îndreptate împotriva oricărei creșteri în har.” (The Healthy Christian: An Appeal to the Church, pp. 141, 142) TV 386.3

În această avalanșă de iubire pentru lume și căutare de plăceri, jertfirea de sine pentru cauza lui Hristos este pierdută aproape cu totul. “Unii dintre bărbații și femeile cu o viață activă în bisericile noastre au fost educați, pe când erau copii, să facă sacrificii pentru a putea da sau face ceva pentru Hristos”. “Dar dacă astăzi este nevoie de fonduri ... nimeni nu trebuie chemat să dea. O, Nu! Organizați o tombolă, o masă, un concurs de glume, sau ceva de mâncare orice lucru care îi amuză pe oameni”. TV 387.1

Guvernatorul Washburn din Wisconsin, în mesajul său de Anul Nou (9 January 1873) declara: “S-ar cere o lege care să desființeze școlile în care se practică jocurile de noroc. Dar acestea există pretutindeni. Chiar și biserica (fără știință, bineînțeles) se pomenește făcând uneori lucrarea celui rău. Concerte cu dar, serbări și tombole, uneori în ajutorul unui proiect religios sau caritabil, adesea pentru scopuri mai puțin demne, loterii, premii etc., toate sunt plănuite pentru a câștiga bani fără osteneală. Nimic nu este atât de demoralizator sau otrăvitor, îndeosebi pentru tineret, cum este câștigarea de bani sau de proprietăți fără muncă. Oamenii onorabili se angajează în aceste jocuri și își liniștesc conștiința la gândul că banii trebuie să circule, să fie folosiți pentru un scop bun și de aceea nu este curios faptul că tineretul țării cade atât de des în obiceiuri pe care emoția jocurilor de noroc le provoacă aproape sigur.” TV 387.2

Spiritul asemănării cu lumea inundă bisericile din toată creștinătatea. Robert Atkins, într-o predică ținută la Londra, prezintă un tablou al decăderii spirituale care predomina în Anglia: “Adevărații credincioși se împuținează pe pământ și nimeni nu pune la inimă lucrul acesta. Adepții religiei din vremea noastră, din orice biserică, sunt iubitori de lume, se aseamănă lumii, iubitori ai belșugului și tânjesc după considerație. Sunt chemați să sufere cu Hristos, dar se supără chiar și de mustrare.... Apostazie, apostazie, apostazie este scris pe frontispiciul fiecărei biserici; și dacă ar ști lucrul acesta, și dacă l-ar simți, ar mai fi o nădejde; dar vai, ei strigă: ‘suntem bogați, ne-am înmulțit bunurile și nu ducem lipsă de nimic.’” (Second Advent Library, tract nr. 39) TV 388.1

Marele păcat pus în seama Babilonului este că “a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei desfrânării ei”. Acest pahar pe care îl întinde lumii reprezintă învățăturile rătăcite pe care le-a primit ca urmare a legăturii ei nelegiuite cu oamenii cei mari ai pământului. Prietenia cu lumea i-a stricat credința, astfel că acum exercită o influență distrugătoare asupra lumii, susținând învățături care sunt împotriva declarațiilor lămurite ale Sfintelor Scripturi. TV 388.2

Roma a ascuns Biblia de popor și a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învățăturile ei. Se știe că lucrarea Reformei a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învățați să-și întemeieze credința mai degrabă pe crezul și pe învățăturile bisericii lor decât pe Scripturi? Charles Beecher spunea, vorbind despre bisericile protestante: “Ele se simt jignite de orice cuvânt aspru rostit împotriva crezurilor, cu aceeași sensibilitate cu care sfinții părinți s-ar fi simțit jigniți de orice cuvânt aspru rostit împotriva venerării crescânde a sfinților și martirilor pe care ei o încurajau.... Denominațiunile evanghelice protestante și-au strâns atât de mult mâinile și s-au apropiat atât una de alta, încât un om nu poate deveni cu nici un chip predicator în vreuna din ele, fără să accepte o altă carte pe lângă Biblie. TV 388.3

Nu este nimic închipuit în declarația că puterea crezului începe să interzică Biblia, tot așa cum a făcut Roma, dar pe o cale mai subtilă.” (Sermon on “The Bible a Sufficient Creed”, delivered at Fort Wayne, Indiana, febr. 22, 1846) TV 389.1

Când învățătorii credincioși prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbați de cultură, slujitori care pretind că înțeleg Scripturile, dar care denunță învățătura sănătoasă ca fiind erezie, în felul acesta îi rătăcesc pe cercetătorii după adevăr. Dacă lumea n-ar fi fost îmbătată în mod deplin cu vinul Babilonului, mulțimile ar fi fost convinse și convertite de adevărurile lămurite și pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar credința religioasă se prezintă atât de confuză și discordantă, încât oamenii nu știu ce să considere ca fiind adevăr. Păcatul nepocăinței lumii stă la ușa bisericii. TV 389.2

A doua solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu această ocazie a avut loc o aplicație mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar respinsă în general și unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu și-a atins împlinirea totală, în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar aceasta nu era totală. Atunci când ele au continuat să respingă adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuși, încă nu se putea spune “a căzut Babilonul ... pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei”. El încă nu reușise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea și al nepăsării față de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există și a câștigat teren în bisericile protestante din toate țările creștinătății; și aceste biserici sunt cuprinse în denunțarea solemnă și teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant. TV 389.3

Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va lucra “cu toată puterea, cu semne și minuni mincinoase și cu toată amăgirea nelegiuirii”; iar aceia care “n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiți”, vor fi lăsați să primească “o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2, 9-11). Până când această stare nu va fi atinsă, iar unirea bisericii cu lumea nu va fi realizată deplin în toată creștinătatea, căderea Babilonului nu va fi totală. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea desăvârșită a profeției din Apocalipsa 14, 8 este încă în viitor. TV 389.4

Cu tot întunericul spiritual și îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraților urmași ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulți dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puțini sunt aceia care sunt nemulțumiți de starea lor actuală și doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr și se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări și se va încheia în cele din urmă cu despărțirea. Va veni vremea când aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt “iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”. TV 390.1

Apocalipsa capitolul 18 arată spre vremea când, ca urmare a respingerii întreitei avertizări din Apocalipsa 14, 6-12, biserica va ajunge în starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătura cu el. Această solie este ultima care va mai fi dată lumii și ea își va îndeplini lucrarea. Când aceia care “n-au crezut adevărul, ci au avut plăcere în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2, 12), vor fi lăsați să primească o lucrare de rătăcire și să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra acelora ale căror inimi sunt deschise să-l primească și toți copiii lui Dumnezeu care există în Babilon vor răspunde chemării: “Ieșiți din el, poporul Meu”. (Apocalipsa 18, 4) TV 390.2