Divina vindecare

“Fără plată ați primit, fără plată să dați.”

Invitația Evangheliei nu trebuie îngustată și prezentată numai câtorva aleși, care, credem noi, ne onorează dacă o acceptă. Solia trebuie vestită tuturor. Când Dumnezeu Își binecuvântează copiii, n-o face doar pentru propriul lor bine, ci și pentru binele lumii. Când El Își revarsă darurile asupra noastră, aceasta este pentru ca noi să le putem înmulți, dăruindu-le și altora. DV 102.2

Femeia din Samaria care a vorbit cu Isus la fântâna lui Iacov abia-L găsise pe Mântuitorul, că a și adus pe alții la El. Ea s-a dovedit o misionară mai eficientă decât propriii Săi ucenici. Aceștia n-au văzut nimic în Samaria care să fie un semn că aici se deschidea un câmp promițător. Gândurile lor erau fixate asupra unei mari lucrări, care avea să fie înfăptuită în viitor. Ei n-au văzut că tocmai în jurul lor era o recoltă de cules. Însă, prin femeia pe care ei au disprețuit-o, o cetate întreagă a fost adusă în ascultare de Isus. Ea a dus de îndată lumina concetățenilor ei. DV 102.3

Această femeie reprezintă lucrarea unei credințe practice în Hristos. Orice ucenic sincer se naște în Împărăția lui Dumnezeu ca misionar. Nici nu apucă să-L cunoască bine pe Mântuitorul, că dorește să le facă și altora cunoștință cu El. Adevărul mântuitor și sfințitor nu poate fi închis în inima lui. Cel care bea din apa vie devine un izvor al vieții. Cel ce primește devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în deșert, țâșnind pentru a-i înviora pe toți și făcându-i pe cei ce sunt gata să piară dornici să bea din apa vieții. Făcând această lucrare, este primită o binecuvântare mai mare decât dacă am lucra doar spre folosul nostru personal. Lucrând pentru a răspândi veștile bune ale mântuirii, suntem aduși aproape de Mântuitorul. DV 102.4

Despre cei ce primesc harul Său, Domnul spune: DV 103.1

“Le voi face, pe ele și împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, și aceasta va fi o ploaie binecuvântată!” (Ezechiel 34, 26.) DV 103.2

“În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: ‘Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura’.” (Ioan 7, 37.38.) DV 103.3

Cei ce primesc trebuie să le facă parte și altora. Din toate părțile vin strigăte de ajutor. Dumnezeu îi cheamă pe oameni să le slujească semenilor lor cu bucurie. Trebuie câștigate coroane nemuritoare; Împărăția cerurilor trebuie dobândită; lumea, care piere în necunoștință, trebuie luminată. DV 103.4

“Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș. Cine seceră, primește o plată și strânge roadă pentru viața veșnică.” (Ioan 4, 35.36.) DV 103.5

Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: “Iată Dumnezeul vostru!” (Isaia 40, 9.)

Timp de trei ani au avut ucenicii înainte exemplul minunat al lui Isus. Zi de zi au umblat și au vorbit cu El, auzind cuvintele Sale de înviorare adresate celor obosiți și împovărați și văzând manifestările puterii Lui în folosul celor bolnavi și năpăstuiți. Când a sosit timpul să-i lase, El le-a dat har și putere pentru ca ei să ducă mai departe lucrarea Sa, în Numele Lui. Trebuia ca ei să împrăștie pretutindeni lumina Evangheliei Sale de iubire și vindecare. Iar Mântuitorul a făgăduit că prezența Sa îi va însoți întotdeauna. Prin Duhul Sfânt, El avea să fie chiar mai aproape de ei ca atunci când umbla în mod vizibil printre oameni. DV 104.1

Lucrarea pe care au făcut-o ucenicii trebuie s-o facem și noi. Fiecare creștin trebuie să fie un misionar. Trebuie să slujim cu simpatie și compasiune celor ce au nevoie de ajutor, căutând cu o seriozitate lipsită de egoism să ușurăm necazurile omenirii suferinde. DV 104.2

Toți pot găsi ceva de făcut. Nimeni nu trebuie să simtă că nu există nici un loc în care poate lucra pentru Hristos. Mântuitorul Se identifică pe Sine cu fiecare copil al omenirii. Pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei cerești, El a devenit membru al familiei omenești. El este Fiul omului și astfel este frate cu fiecare fiu și fiică a lui Adam. Urmașii Săi nu trebuie să se simtă izolați de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea țesătură a omenirii, iar cerul îi privește ca fiind frați atât cu cei păcătoși, cât și cu sfinții. DV 104.3

Milioane și milioane de ființe omenești, aflate în boală, în ignoranță și păcat, nici măcar n-au auzit de dragostea lui Hristos pentru ei. Dacă s-ar inversa rolurile, ei trecând în locul nostru și noi în locul lor, ce-am dori ca ei să facă pentru noi? Ei bine, atât cât putem, trebuie să facem toate aceste lucruri pentru ei. Regula de viață a lui Hristos, după care fiecare dintre noi va trebui să stea în picioare sau să cadă, la judecată, este: “Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” (Matei 7, 12.) DV 104.4

Prin tot ceea ce a constituit un avantaj al nostru față de altul — fie că acesta a fost educația și rafinamentul, noblețea caracterului, instruirea creștină, experiența religioasă — suntem datori celor mai puțin favorizați; și, atât cât stă în puterea noastră, avem îndatorirea de a le sluji. Dacă suntem puternici, trebuie să ridicăm mâinile celor slabi. DV 105.1

Îngeri slăviți care privesc întotdeauna fața Tatălui din ceruri găsesc bucurie în slujirea micuților Săi. Îngerii sunt mereu prezenți acolo unde este cel mai mult nevoie de ajutorul lor, împreună cu cei care au de dus cele mai grele bătălii împotriva eului și ale căror anturaje sunt cele mai descurajante. Într-un mod deosebit, în sarcina lor se află suflete slabe și tremurătoare, care au multe trăsături inadmisibile de caracter. Ceea ce ar fi privit de inimile egoiste ca fiind o lucrare umilitoare, și anume slujirea celor care sunt jalnici și în toate privințele inferiori în caracter, este lucrarea ființelor fără păcat din curțile cerești. DV 105.2

Isus nu a considerat cerul ca fiind un loc vrednic de dorit, atâta vreme cât noi eram pierduți. El a părăsit curțile cerești pentru o viață plină de batjocuri și insulte și pentru o moarte de rușine. El, Cel bogat în comorile neprețuite ale cerului, a devenit sărac, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să putem fi bogați. Trebuie să înaintăm pe poteca pe care a umblat El. DV 105.3

Cel care devine un copil al lui Dumnezeu ar trebui ca de atunci înainte să se privească pe sine ca fiind o verigă în lanțul coborât pentru a mântui lumea, una cu Hristos în planul Său plin de îndurare, înaintând cu El pentru a-i căuta și salva pe cei pierduți. DV 105.4

Mulți au impresia că ar fi un înalt privilegiu acela de a vizita ținuturile unde a trăit Isus pe pământ, de a umbla pe acolo pe unde a trecut El, de a contempla lacul pe țărmul căruia Îi plăcea mult să dea învățătură, dealurile și văile asupra cărora se odihneau adesea privirile Sale. Însă n-avem nevoie să mergem la Nazaret, la Capernaum sau în Betania pentru a umbla pe urmele pașilor lui Isus. Vom găsi urmele Sale de pași lângă patul bolnavului, în cocioabele sărăciei, pe străzile aglomerate ale marilor orașe și în orice loc în care există inimi omenești care au nevoie de consolare. DV 105.5

Avem datoria de a-i hrăni pe cei înfometați, de a-i îmbrăca pe cei goi și de a-i mângâia pe cei suferinzi și năpăstuiți. Avem datoria de a sluji celor disperați și de a insufla speranță celor deznădăjduiți. DV 106.1

Iubirea lui Hristos, manifestată în slujire dezinteresată, va fi mult mai eficientă în îndreptarea răufăcătorului decât sabia sau curtea justiției. Acestea sunt necesare pentru a băga groaza în călcătorul legii, însă misionarul iubitor poate face mai mult de-atât. Adesea, inima care se întărește sub influența reproșurilor se va topi sub aceea a iubirii lui Hristos. DV 106.2

Misionarul nu numai că va putea să vindece maladii fizice, dar va reuși să-l conducă pe păcătos la marele Medic, care poate curăța sufletul de lepra păcatului. Prin robii Săi, Dumnezeu intenționează ca cei bolnavi, cei nenorociți și cei posedați de spirite rele să audă glasul Său. Prin agenții Săi umani, El dorește să fie un mângâietor cum n-a mai cunoscut lumea. DV 106.3

Mântuitorul și-a dat prețioasa Sa viață pentru a întemeia o biserică în stare să le slujească celor suferinzi, celor întristați și celor ispitiți. Unii credincioși pot fi săraci, needucați și necunoscuți; cu toate acestea, ei pot face o lucrare, în cămin, în comunitate și chiar în alte țări, ale cărei rezultate se vor măsura cu etalonul veșniciei. DV 106.4

Pentru urmașii de astăzi ai lui Hristos, la fel ca și pentru primii ucenici, sunt rostite aceste cuvinte: DV 106.5

“Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate popoarele”. “Duceți-vă în toată lumea și predicați Evanghelia la orice făptură.” (Matei 28, 18.19; Marcu 16, 15.) DV 106.6

Făgăduința prezenței Sale este și pentru noi: “Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.) DV 107.1

Astăzi, nu mai există mulțimi care să se adune în locurile pustii pentru a-L vedea și auzi pe Isus. Glasul Său nu Se face auzit pe străzile aglomerate. Nu se mai aud strigăte la margine de drum: “Trece Isus din Nazaret!” (Luca 18, 37.) Și totuși, acest cuvânt este valabil și astăzi. Hristos umblă nevăzut pe străzile noastre. Cu solii ale îndurării, El ne vizitează familiile. El așteaptă să coopereze cu toți cei care caută să slujească în Numele Său. El Se află în mijlocul nostru pentru a vindeca și a binecuvânta, dacă vrem să Îl primim. DV 107.2

“Așa vorbește mai departe Domnul: ‘La vremea îndurării Te voi asculta și în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi și Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui prinșilor de război “Ieșiți!” Și celor ce sunt în întuneric: “Arătați-vă!”’” (Isaia 49, 8.9.) DV 107.3

“Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce
vești bune, care vestește pacea,
picioarele celui ce aduce vești bune,
care vestește mântuirea!
Picioarele celui ce zice Sionului: ‘Dumnezeul tău împărățește!’” (Isaia 52, 7.) DV 107.4

“Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului!
Căci Domnul mângâie pe poporul Său ...
Domnul Își descoperă brațul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor;
și toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” (Versetul 9, 10.) DV 107.5