Divina vindecare
“Du-te și nu mai păcătui”
Sărbătoarea Corturilor abia se terminase. Preoții și rabinii din Ierusalim fuseseră înfrânți în uneltirile lor împotriva lui Isus și, când s-a lăsat seara, “s-a întors fiecare acasă. Dar Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.” (Ioan 7, 53; 8, 1.) DV 86.1
Din frământarea și zăpăceala cetății, depărtându-se de mulțimile neliniștite și de rabinii perfizi, Isus S-a întors în liniștea dumbrăvilor de măslini, unde putea fi singur cu Dumnezeu. Însă dis-de-dimineață, El S-a reîntors la templu; și când poporul s-a strâns în jurul Său, S-a așezat și a început să-i învețe. DV 86.2
Însă curând a fost întrerupt. Un grup de farisei și cărturari se apropie de El, târând cu ei o femeie de-a dreptul îngrozită, pe care o acuzau cu strigăte aprinse de ură de a fi călcat porunca a șaptea. Împingând-o înaintea lui Isus, ei ziseră, arătându-I respect în mod ipocrit: “Învățătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când făptuia adulterul. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe unele ca acestea. Tu deci ce zici?” (Ioan 8, 4.5.) DV 87.1
Pretinsul lor respect ascundea o uneltire subtilă, menită să-L distrugă. Dacă o achita pe femeie, Isus putea fi acuzat că a disprețuit legea lui Moise. Dacă declara că e vrednică de moarte, putea fi acuzat înaintea romanilor ca fiind unul care își asumă o autoritate care nu le aparține decât lor. DV 88.1
Isus privi această scenă — victima tremurând, cuprinsă de rușine, demnitarii cu fețe împietrite, lipsiți și de cea mai ușoară milă omenească. Duhul Său, de o puritate nepătată, se înfioră la această priveliște. Fără să dea vreun semn că auzise întrebarea, Se aplecă și, fixându-și privirile în pământ, începu să scrie în praf. DV 88.2
Pierzându-și răbdarea din cauza întârzierii Lui și aparentei Sale indiferențe, acuzatorii se traseră mai aproape, insistând ca El să acorde atenție acestei chestiuni. Însă, când privirile lor, care o urmăreau pe cea a lui Isus, căzură asupra caldarâmului, la picioarele Sale, glasurile le amuțiră. Acolo, scrise înaintea lor, erau secretele vinovate ale propriilor lor vieți. DV 88.3
Ridicându-Se și fixându-și ochii asupra mai marilor care uneltiseră împotriva Lui, Isus spuse: “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” (Ioan 8, 7.) Și, plecându-Se iarăși, continuă să scrie. DV 88.4
El nu îndepărtase legea mozaică și nici nu violase principiul autorității Romei. Acuzatorii erau înfrânți. Acum, cu veșmintele pretinsei lor sfințenii sfâșiate de pe ei, stăteau — vinovați și condamnați — în prezența curățeniei infinite. Tremurând de teamă ca nu cumva fărădelegea ascunsă a vieților lor să fie dată în vileag înaintea mulțimii, se furișară de acolo cu capetele plecate și privirile în pământ, părăsindu-și victima în prezența milostivului Mântuitor. DV 88.5
Isus Se sculă și spuse, privind către femeie: “Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?” “Nimeni, Doamne”, I-a spus ea. Și Isus i-a zis: “Nici Eu nu te condamn. Du-te și să nu mai păcătuiești!” (Ioan 8, 10.11.) DV 88.6
Femeia stătuse înaintea lui Isus, ghemuindu-se de frică. Cuvintele Sale: “Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, ajunseseră la urechile ei ca o sentință la moarte. Ea nu îndrăznea să-și ridice ochii către fața Mântuitorului, ci își aștepta moartea în tăcere. Cu uimire, văzu cum acuzatorii ei pleacă fără un cuvânt și teribil de buimăciți; apoi ajunseră la ea acele cuvinte pline de speranță: “Nici Eu nu te condamn. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Inima i se topi și, aruncându-se la picioarele lui Isus, își declară, suspinând, dragostea plină de recunoștință și își mărturisi păcatele, vărsând lacrimi amare. DV 89.1
Acesta a fost pentru ea începutul unei noi vieți, o viață de curățenie și pace, devotată lui Dumnezeu. Prin ridicarea acestui suflet căzut, Isus a săvârșit o minune mai mare decât aceea a vindecării celei mai cumplite boli fizice; El a vindecat o maladie spirituală care duce la moarte veșnică. Această femeie care s-a pocăit a devenit una dintre cele mai statornice urmașe ale Sale. Ea și-a arătat recunoștința pentru îndurarea Sa iertătoare printr-un devotament și o iubire jertfitoare de sine. Pentru această femeie păcătoasă, lumea nu avusese decât dispreț și silă; însă Celui fără de păcat I-a fost milă de slăbiciunea ei și îi întinse mâna în ajutor. Când fariseii ipocriți au acuzat-o, Isus a îndemnat-o: “Du-te și să nu mai păcătuiești”. DV 89.2
Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. (Isaia 1, 18.) Isus cunoaște împrejurările în care evoluează fiecare suflet. Cu cât este mai mare vinovăția păcătosului, cu atât mai multă nevoie are acesta de Mântuitorul. Inima Sa plină de iubire și compasiune divină bate cu cea mai mare putere mai ales pentru cel care este prins în modul cel mai deznădăjduit în capcanele vrăjmașului. El a semnat actele de eliberare a neamului omenesc cu propriul Său sânge.
Isus nu dorește ca aceia care au fost cumpărați cu un asemenea preț să devină jucării ale ispitelor dușmanului. El nu vrea ca noi să fim biruiți și să pierim. El, care a închis gura leilor în groapa în care se aflau și care a umblat împreună cu martorii Săi credincioși în mijlocul flăcărilor, este tot atât de binevoitor să lucreze pentru noi, pentru a șterge orice rău din firea noastră. Astăzi, El stă în fața altarului îndurării, înfățișându-I lui Dumnezeu rugăciunile celor care doresc ajutorul Său. El nu respinge nici un suflet înlăcrimat și pocăit. El va oferi iertare tuturor celor care vin la El pentru îndurare și refacere. El nu spune nimănui tot ce ar putea dezvălui, ci invită fiecare suflet temător să prindă curaj. Oricine vrea se poate prinde de tăria lui Dumnezeu și face pace cu El, iar El va accepta pacea. DV 90.1
Sufletele care vin la Isus pentru a se refugia sunt înălțate mai presus de cei care le acuză și de limbile gâlcevitoare. Nici un om și nici un înger rău nu poate pune sub acuzație aceste suflete. Hristos le unește cu propria Sa natură divino-umană. Ele stau lângă marele purtător al păcatelor, în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. DV 90.2
Sângele lui Hristos curăță “de orice păcat.” (1 Ioan 1, 7.) DV 90.3
“Cine va ridica vreo acuzație împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptățește. Cine-i va condamna? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” (Romani 8, 33.34.) DV 90.4
Hristos a arătat că are un control deplin asupra vânturilor, valurilor și asupra oamenilor posedați de demoni. El, care a liniștit furtuna și a calmat marea agitată, a rostit cuvinte de pace minților rătăcite și înăbușite de Satana. DV 91.1
În sinagoga din Capernaum, Isus vorbea de misiunea Sa de a-i elibera pe cei care sunt robi ai păcatului. A fost întrerupt de un strigăt de groază. Un nebun a ieșit alergând din mijlocul oamenilor, țipând: “Ha!1 Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1, 24.) DV 91.2
Isus l-a certat pe demon, zicând: “Taci și ieși afară din omul acesta! Și demonul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără să-i facă vreun rău.” (Luca 4, 35.) DV 91.3
Cauza nenorocirii acestui om se afla în propria sa viață. Fusese fascinat de plăcerile păcatului și se gândise să facă din viață o imensă distracție. Nestăpânirea de sine și frivolitatea pervertiseră atributele nobile ale naturii sale, iar Satana pusese stăpânire deplină asupra lui. Remușcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să-și sacrifice averea și plăcerile pentru a-și recâștiga bărbăția pierdută, devenise neputincios în strânsoarea celui rău. DV 91.4
În prezența Mântuitorului, se trezi în el dorința fierbinte după libertate; însă demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul încercă să ceară ajutor de la Isus, duhul cel rău puse cuvintele în gura lui și el strigă cu o frică agonizantă. Demonizatul înțelesese oarecum că se afla în prezența Unuia care îl putea elibera; însă, când încercă să se apropie cât să poată fi atins de acea mână puternică, voința altuia îl ținu; cuvintele altuia au fost rostite prin el. DV 91.5
Conflictul dintre puterea lui Satana și propria sa dorință de libertate era îngrozitor. Părea că omul acesta torturat trebuia să-și piardă viața în această luptă cu dușmanul, care însemnase pentru el ruina bărbăției sale. Însă Mântuitorul vorbi cu autoritate și îl eliberă pe cel robit. Omul care fusese posedat stătea înaintea oamenilor uluiți, în deplină stăpânire de sine. DV 92.1
Cu o voce din care răzbătea bucuria, Îl lăudă pe Dumnezeu pentru izbăvirea sa. Ochiul care nu demult era luminat de focul nebuniei acum strălucea, făcând dovada deplinei conștiențe, și se umpluse de lacrimi ale recunoștinței. Oamenii erau muți de uimire. De îndată ce își recăpătaseră graiul, exclamară unii către alții: “Ce este aceasta? Ce învățătură nouă este aceasta? El poruncește cu autoritate chiar și duhurilor necurate și ele Îl ascultă!” (Marcu 1, 27.) DV 92.2
Și astăzi există mulți oameni care se află sub puterea duhurilor rele, cum a fost demonizatul din Capernaum. Toți cei care se îndepărtează de bunăvoie de poruncile lui Dumnezeu se plasează sub controlul lui Satana. Mulți oameni se joacă cu răul, gândindu-se că se pot despărți de el după bunul lor plac; ei însă sunt ademeniți tot mai departe, până când descoperă că sunt stăpâniți de o voință mai puternică decât a lor. Ei nu pot scăpa de puterea ei misterioasă. Un păcat tainic sau o pasiune dominantă îi poate ține în robie, neputincioși ca și demonizatul din Capernaum. DV 92.3
Totuși, starea în care se află nu este fără scăpare. Dumnezeu nu ne controlează mințile fără consimțământul nostru; dar fiecare om e liber să aleagă ce putere vrea să stăpânească asupra sa. Nimeni n-a ajuns să decadă într-atât și nimeni nu este atât de rău, încât să nu mai poată găsi dezlegare în Hristos. În locul rugăciunii, demonizatul nu putea rosti decât cuvintele lui Satana; apelul nerostit al inimii a fost totuși auzit. Nici un strigăt al vreunui suflet aflat în nevoie, chiar dacă nu va consta în cuvinte inteligibile, nu va trece neluat în seamă. Cei care consimt să intre în relația de legământ cu Dumnezeu nu sunt lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunea propriei lor firi. DV 93.1
“Se poate lua prada de la cel puternic? Și poate să scape de asupritor cel care este prizonier? Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa; căci Eu voi lupta cu cei care se luptă cu tine și voi scăpa pe fiii tăi.” (Isaia 49, 24.25.) DV 93.2
Minunată va fi lucrarea de transformare în cel care își deschide prin credință ușa inimii înaintea Mântuitorului. DV 93.3
Și dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui vreți să slujiți: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriților în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului. (Iosua 24, 15.)