Divina vindecare

Mărturisirea păcatului

Celor care doresc rugăciunea pentru restabilirea sănătății lor ar trebui să li se explice clar că violarea Legii lui Dumnezeu, fie cea fizică, fie cea spirituală, este păcat și, pentru ca ei să primească binecuvântarea Sa, păcatul trebuie să fie mărturisit și părăsit. DV 228.1

Scriptura ne îndeamnă: “Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați.” (Iacov 5, 16.) Celui care cere să se înalțe rugăciuni pentru el să-i fie puse înainte gânduri ca acestea: “Noi nu putem citi în inimă sau cunoaște secretele vieții tale. Acestea sunt cunoscute numai de tine și de Dumnezeu. Dacă te pocăiești de păcatele tale, este datoria ta să le mărturisești.” Păcatul care are un caracter intim trebuie să fie mărturisit lui Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om. Căci “dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” (1 Ioan 2, 1.) Fiecare păcat este o jignire adusă lui Dumnezeu și trebuie mărturisit Lui, prin Hristos. Fiecare păcat descoperit ar trebui mărturisit la fel de deschis. Răul făcut unui semen ar trebui reparat împreună cu cel față de care s-a păcătuit. Dacă vreunii dintre cei care caută să se însănătoșească s-au făcut vinovați de vorbire de rău, dacă au semănat discordie în familie, printre vecini sau în biserică și au stârnit ceartă și răcirea relațiilor, dacă prin vreun procedeu greșit i-au dus pe alții în păcat, aceste lucruri ar trebui să fie mărturisite înaintea lui Dumnezeu și înaintea acelora față de care s-a păcătuit. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.) DV 228.2

Când relele au fost îndreptate, putem prezenta nevoile celor bolnavi înaintea Domnului cu credință netulburată, după cum ne inspiră chiar Duhul Său. El cunoaște pe fiecare pe nume și Se îngrijește de fiecare ca și cum n-ar mai exista vreun altul pe pământ pentru care L-a dat pe Preaiubitul Său Fiu. Pentru că dragostea lui Dumnezeu este atât de mare și statornică, cei bolnavi ar trebui să fie încurajați să se încreadă în El și să fie voioși. Faptul de a fi neliniștiți pentru propriile persoane are tendința de a provoca slăbiciunea și boala. Dacă se vor înălța deasupra depresiei și întristării, șansele lor de însănătoșire vor fi mai mari; căci “ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El”, care “nădăjduiesc în bunătatea Lui.” (Psalmii 33, 18.) DV 229.1

În rugăciunea pentru cei bolnavi, ar trebui să ne amintim că “nu știm cum trebuie să ne rugăm.” (Romani 8, 26.) Nu știm dacă binecuvântarea pe care o dorim va fi sau nu cea mai bună. De aceea, rugăciunile noastre ar trebui să includă și acest gând: “Doamne, Tu știi fiecare secret al sufletului. Tu cunoști aceste persoane. Isus, Apărătorul lor, și-a dat viața pentru ei. Dragostea Sa pentru aceștia este cu mult mai mare decât ar putea fi a noastră pentru ei. De aceea, dacă este pentru slava Ta și binele celor năpăstuiți, cerem ca în Numele lui Isus să poată deveni iarăși sănătoși. Dacă nu este voia Ta ca ei să poată fi însănătoșiți, cerem ca harul Tău să-i poată mângâia, iar prezența Ta să-i sprijine în suferințele lor”. DV 229.2

Dumnezeu știe sfârșitul de la început. El cunoaște inimile tuturor oamenilor. El citește fiecare secret al sufletului. El știe dacă aceia pentru care se înalță rugăciunea vor fi sau nu în stare să îndure încercările care ar veni asupra lor dacă ar trăi. El știe dacă viețile lor ar fi o binecuvântare sau un blestem pentru ei înșiși și pentru lume. Acesta este un motiv pentru care, atunci când prezentăm cu seriozitate cererile noastre, ar trebui să spunem: “Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22, 42.) Isus a adăugat aceste cuvinte de supunere față de înțelepciunea și voința lui Dumnezeu când S-a rugat în grădina Ghetsemani: “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Matei 26, 39.) Și dacă ele au fost potrivite pentru El, Fiul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se potrivesc ele pe buzele muritorilor limitați, supuși greșelii! DV 230.1

Calea noastră constantă este aceea de a supune dorințele noastre Atotînțeleptului Tată ceresc și apoi, cu o siguranță perfectă, să-I încredințăm totul. Știm că Dumnezeu ne aude dacă cerem după voia Sa. Dar să insistăm în cererile noastre fără un duh de supunere nu este bine; rugăciunile noastre nu trebuie să îmbrace o formă de poruncă, ci de mijlocire. DV 230.2

Există cazuri în care Dumnezeu lucrează clar prin puterea Sa divină pentru restabilirea sănătății. Dar nu sunt vindecați toți bolnavii. Mulți sunt puși deoparte să adoarmă în Isus. Lui Ioan, pe insula Patmos, i s-a poruncit să scrie: “‘Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!’ ‘Da’, zice Duhul, ‘ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.’” (Apocalipsa 14, 13.) Din aceasta vedem că, dacă persoanele nu se însănătoșesc, nu ar trebui judecate pe motivul acesta că le lipsește credința. DV 230.3

Noi toți dorim răspunsuri imediate și directe la rugăciunile noastre și suntem ispitiți să ne descurajăm când răspunsul întârzie sau sosește într-o formă neașteptată. Însă Dumnezeu este prea înțelept și bun ca să răspundă întotdeauna la rugăciunile noastre exact când și cum dorim noi. El va face mai mult și mai bine pentru noi decât să ne împlinească toate dorințele. Și pentru că ne putem încrede în înțelepciunea și iubirea Sa, nu ar trebui să-I cerem să fie de acord cu voința noastră, ci să căutăm să pătrundem și să împlinim scopul Său. Dorințele și interesele noastre ar trebui să se piardă în voința Sa. Aceste experiențe care ne pun la probă credința sunt spre binele nostru. Prin ele se descoperă dacă credința noastră este dreaptă și sinceră, sprijinindu-se numai pe Cuvântul lui Dumnezeu, sau dacă, depinzând de împrejurări, este nesigură și schimbătoare. Credința este întărită prin exercițiu. Trebuie să lăsăm răbdarea să-și facă lucrarea sa desăvârșită, amintindu-ne că există făgăduințe prețioase în Scripturi pentru aceia care Îl așteaptă pe Domnul. DV 230.4

Nu toți înțeleg aceste principii. Mulți care caută îndurarea vindecătoare a Domnului cred că trebuie să primească un răspuns direct și imediat la rugăciunile lor sau, dacă nu, credința lor este defectuoasă. Pentru acest motiv, cei care sunt slăbiți din pricina bolii trebuie sfătuiți cu înțelepciune, pentru a putea acționa cu discernământ. Ei nu ar trebui să nesocotească datoria pe care o au față de prietenii lor care poate le supraviețuiesc sau să neglijeze să folosească mijloacele naturale pentru restabilirea sănătății. DV 231.1

Adesea există pericolul de a greși aici. Crezând că vor fi vindecați ca răspuns la rugăciune, unii se tem să facă orice ar putea părea să indice o lipsă de credință. Însă ei nu ar trebui să neglijeze să-și pună lucrurile în rânduială, așa cum ar dori s-o facă dacă s-ar aștepta să fie răpiți de moarte. Și nici n-ar trebui să se teamă să rostească vorbe de încurajare sau sfat, pe care ar dori, în ceasul despărțirii, să le spună celor iubiți. DV 231.2

Cei care caută vindecarea prin rugăciune nu ar trebui să neglijeze folosirea mijloacelor de remediu pe care le au la îndemână. Folosirea unor astfel de mijloace nu este o tăgăduire a credinței, întrucât Dumnezeu a luat măsuri de alinare a durerii și de sprijinire a corpului în lucrarea sa de refacere. Nu este o tăgăduire a credinței să coopereze cu Dumnezeu și să se plaseze în cea mai favorabilă condiție pentru a se însănătoși. Dumnezeu a făcut în așa fel, încât să stea în puterea noastră să obținem o cunoaștere a legilor de viețuire. Această cunoaștere ne-a fost pusă la îndemână ca s-o folosim. Ar trebui să folosim orice mijloc pentru restabilirea sănătății, profitând de orice avantaj posibil, lucrând în armonie cu legile naturale. Când ne-am rugat pentru însănătoșirea celor bolnavi, putem lucra cu mai multă energie, mulțumindu-I lui Dumnezeu că avem privilegiul de a coopera cu El și cerând binecuvântarea Sa asupra mijloacelor pe care tot El ni le-a pus la dispoziție. DV 231.3

Avem aprobarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru folosirea mijloacelor de remediu. Ezechia, împăratul lui Israel, era bolnav și un profet al lui Dumnezeu i-a adus solia că va muri. Acesta a strigat către Domnul, iar Domnul l-a auzit pe slujitorul Său și i-a trimis o solie că vor fi adăugați cincisprezece ani la viața sa. Desigur că numai un cuvânt de la Dumnezeu l-ar fi vindecat pe Ezechia instantaneu; însă au fost date instrucțiuni deosebite: “Să se aducă o turtă de smochine și s-o întindă peste bubă; și Ezechia va trăi.” (Isaia 38, 21.) DV 232.1

“Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperișul cortului Lui, și mă va înălța pe o stâncă. Iată că mi se și înalță capul peste vrăjmașii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiței, voi cânta și voi lăuda pe Domnul.” (Psalmii 27, 5.6.)

Cu un prilej, Hristos a pus tină pe ochii unui orb și i-a poruncit: “‘Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului’.... El s-a dus, s-a spălat și s-a întors văzând bine.” (Ioan 9, 7.) Vindecarea se putea înfăptui numai prin puterea marelui Vindecător; cu toate acestea, Hristos S-a folosit de mijloacele simple ale naturii. În vreme ce nu a sprijinit remediile medicamentoase, El a aprobat în schimb folosirea remediilor simple și naturale. DV 233.1

Când ne-am rugat pentru însănătoșirea celor bolnavi, oricare ar fi rezultatul, să nu ne pierdem credința în Dumnezeu. Dacă ni se va cere să înfruntăm o pierdere, să acceptăm cupa amară, amintindu-ne că mâna Tatălui o ține la buzele noastre. Însă, dacă sănătatea ar reveni, n-ar trebui să uităm că paharul îndurării vindecătoare este întins sub o reînnoită obligație față de Creator. Când cei zece leproși au fost curățiți, numai unul s-a întors să-L găsească pe Isus și să-I dea slavă. Nici unul dintre noi să nu fie asemenea celor nouă nesocotiți, ale căror inimi nu s-au lăsat atinse de îndurarea lui Dumnezeu. “Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1, 17.) DV 233.2