Rugăciunea

Capitolul 26 — Rugăciuni false

Nu vă apropiați de Dumnezeu cu superficialitate în rugăciune — Umilința și respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezența lui Dumnezeu. În Numele lui Isus, noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie să ne apropiem de El cu îndrăzneală și încumetare, ca și când El ar fi pe aceeași treaptă cu noi. Sunt unii oameni care se adresează Marelui, Atotputernicului și Sfântului Dumnezeu, care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, ca și când s-ar adresa cuiva care este deopotrivă cu ei sau chiar unuia mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartă în casa Lui cum nu s-ar încumeta să se poarte în camera de audiență a unui conducător pământesc. Aceștia să-și aducă aminte că se află în fața Aceluia pe care Îl adoră serafimii și în prezența căruia îngerii își acoperă fețele. — Patriarhi și profeți, 252. Rg 259.1

Rugăciunile ipocrite — Rugăciunile care Îi sunt adresate lui Dumnezeu pentru a-I vorbi despre starea noastră jalnică, în timp ce noi nu ne simțim deloc într-o stare jalnică, sunt rugăciuni ipocrite. Domnul acordă atenție numai rugăciunilor smerite. “Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. ‘Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite’”. Rg 259.2

Rugăciunea nu are ca scop să-L schimbe în vreun fel pe Dumnezeu, ci să ne aducă pe noi în armonie cu El. Ea nu ia locul îndeplinirii datoriei. — Solii pentru tineret, 247, 248. Rg 260.1

Rugăciunile care răspândesc o umbră rece — Mă tem că unii nu aduc necazurile lor la Dumnezeu în rugăciune tainică, ci le păstrează pentru adunarea de rugăciune, iar acolo își fac rugăciunea pentru mai multe zile. Aceștia pot fi numiți ucigași ai adunărilor de predicare și rugăciune. Ei nu transmit nicio lumină, nu ajută pe nimeni. Rg 260.2

Rugăciunile lor reci, înghețate și lungi și mărturiile căderilor lor aruncă o umbră. Toți sunt bucuroși când au terminat și este aproape imposibil să îndepărtezi răceala și întunecimea pe care le-au, adus în adunare rugăciunile și îndemnurile lor, Din lumina pe care am primit-o, adunările noastre trebuie să fie spirituale și sociale, dar nu prea lungi. Rezerva, mândria, vanitatea și teama de om trebuie să fie lăsate acasă. Micile neînțelegeri și prejudecățile nu trebuie să fie luate cu noi la aceste adunări. Ca într-o familie unită, simplitatea, blândețea, încrederea și iubirea trebuie să existe în inima fraților și surorilor care se adună împreună pentru a fi reîmprospătați și întăriți, aducând lumina lor laolaltă. — Mărturii pentru comunitate 2:578, 579. Rg 260.3

A ne aștepta ca rugăciunile noastre să primească răspuns întotdeauna exact în modalitatea în care vrem noi este o încumetare — Rugăciunea credinței nu se pierde niciodată, dar este o încumetare să afirmăm că ea va primi întotdeauna răspunsul, exact așa cum am așteptat și prin lucrul precis pe care l-am cerut. — Mărturii pentru comunitate 1:231. Rg 260.4

Când ni se pare că rugăciunile noastre nu primesc un răspuns, trebuie totuși să rămânem încrezători în făgăduințele sfinte, căci timpul răspunsului va veni în mod sigur și vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie întotdeauna împlinită exact în felul dorit de noi constituie o încumetare, o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înțelept ca să poată greși și prea bun ca să rețină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu te teme să te încrezi în El, chiar dacă nu vezi imediat un răspuns la rugăciunile tale. Ai încredere în făgăduința Lui sigură: “Cereți și vi se va da”. — Calea către Hristos, 96. Rg 260.5

Rugăciunea nu deține în ea însăși niciun merit pentru a ne curăți de păcat — Păgânii considerau că rugăciunile lor constituiau, prin ele însele, niște merite pentru ispășirea păcatului. Prin urmare, cu cât rugăciunea era mai lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă ar fi reușit să devină sfinți prin propriile eforturi, s-ar fi putut bucura de o realizare personală, care le-ar fi dat un motiv de laudă și înălțare de sine. Această, concepție cu privire la rugăciune este un rezultat al principiului ispășirii prin sacrificii personale, care stă la temelia tuturor sistemelor religioase false. Fariseii adoptaseră o asemenea mentalitate păgână, care nu a dispărut nici în zilele noastre, fiind prezentă chiar printre cei ce se declară creștini. Repetarea unor formule tradiționale, în timp ce inima nu simte nicio nevoie de Dumnezeu, se aseamănă cu “bolboroselile” păgânilor. Rg 261.1

Rugăciunea nu este un act de ispășire a păcatului; ea nu este o virtute sau un merit. Cele mai alese și mai frumoase cuvinte nu înseamnă nimic în comparație cu o dorință sinceră și sfântă. Dacă nu exprimă adevăratele sentimente ale inimii, chiar și cele mai elocvente rugăciuni sunt doar niște cuvinte fără rost. Dar rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă sinceră și exprimă în mod simplu nevoile sufletului, ca și când i-am cere o favoare unui prieten, cu încrederea că ne va fi acordată — aceasta este rugăciunea credinței. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre formale, dar strigătul nerostit al inimii frânte și copleșite de simțământul păcătoșeniei și al unei neputințe totale ajunge până la Tatăl oricărei îndurări. — Cugetări de pe Muntele Fericirilor, 86, 87. Rg 261.2

Rugăciunea nu este o dovadă a convertirii dacă viața nu este schimbată — Satana îi determină pe oameni să creadă că, dacă au simțit o stare emoțională de extaz, sunt convertiți. Totuși experiența lor nu se schimbă. Faptele lor sunt aceleași ca înainte. Viața lor nu arată niciun rod bun. Ei se roagă des și lung și menționează mereu simțămintele pe care le-au avut cu o ocazie sau alta. Totuși ei nu trăiesc o viață nouă. Ei sunt înșelați. Experiența lor nu depășește nivelul simțămintelor lor. Ei zidesc pe nisip, iar, când vin vânturile potrivnice, casa lor este spulberată. Rg 261.3

Multe suflete sărmane băjbâie în întuneric, căutând simțămintele despre care alții spun că le-au avut în experiența lor. Ele trec cu vederea faptul că acela care crede în Hristos trebuie să lucreze pentru mântuirea lui cu frică și cutremur. Păcătosul convertit are ceva de făcut. El trebuie să se pocăiască și să dea pe față o credință adevărată. Rg 262.1

Când vorbește despre o inimă nouă, Domnul Isus se referă la minte, la viață și la întreaga făptură. A avea o inimă schimbată înseamnă a-ți retrage dragostea față de lume și a o îndrepta asupra lui Hristos. A avea o inimă nouă înseamnă a avea o minte nouă, scopuri noi și motive noi. Care este semnul unei inimi noi? — O viață schimbată. Aceasta este o moarte zilnică, ceas de ceas, față de egoism și mândrie. — Solii pentru tineret, 71, 72. Rg 262.2

Rugăciunea nu este un înlocuitor pentru ascultare — Deși se află în fața poruncilor celor mai categorice ale lui Dumnezeu, oamenii își urmează propria înclinație, iar apoi îndrăznesc să se roage cu privire la acel subiect, pentru a-L convinge pe Dumnezeu să le îngăduie să acționeze contrar voinței Sale explicite. Dumnezeu nu este mulțumit de asemenea rugăciuni. Satana vine alături de ei, așa cum a venit la Eva în Eden, și le impresionează mintea, iar ei trăiesc anumite simțăminte pe care le relatează ca fiind o experiență inegalabil de minunată pe care Domnul le-a dat-o. — The Review and Herald, 27 iulie 1886. Rg 262.3

Comuniunea cu Dumnezeu împărtășește sufletului o cunoaștere personală a voinței Lui. Totuși mulți care mărturisesc credința nu știu ce este adevărata convertire. Ei nu au avut nicio experiență a comuniunii cu Tatăl, prin Isus Hristos, și nu au simțit niciodată puterea harului divin de a sfinți inima. Rugăciune și păcătuire, păcătuire și rugăciune, viața lor este plină de răutate, înșelăciune, invidie și dragoste de sine. Rugăciunile acestei categorii de oameni sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului și influențează viața. Acela care își deschide sufletul înaintea lui Dumnezeu, spunându-I nevoile lui, simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. — Mărturii pentru comunitate 4:534, 535. Rg 262.4

Pentru împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu există anumite condiții, iar rugăciunea nu poate lua niciodată locul îndeplinirii datoriei. “Dacă Mă iubiți”, spune Domnul Hristos, “veți păzi poruncile Mele. Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește, și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui”. (Ioan 14, 15.21.) Cei care aduc cererile lor înaintea lui Dumnezeu, solicitând împlinirea făgăduinței Sale, dar nu se conformează condițiilor, îl insultă pe Iehova. Ei folosesc Numele lui Hristos ca o garanție a împlinirii făgăduinței, dar nu îndeplinesc acele lucruri care evidențiază credința lor în Hristos și dragostea față de El. — Parabolele Domnului Hristos, 143. Rg 263.1

Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Ochiul credinței Îl va vedea pe Dumnezeu foarte aproape și cel care se roagă poate să obțină dovada prețioasă a dragostei divine și a purtării de grijă pentru el. Totuși, de ce sunt atâtea rugăciuni care nu primesc răspuns niciodată? David spune: “Am strigat către El cu gura mea și îndată lauda a fost pe limba mea, Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul”. Printr-un alt profet, Domnul ne dă făgăduința: “Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima”. Din nou, El vorbește despre unii care “nu strigă către Mine, din inimă”. Astfel de cereri sunt rugăciuni de formă, doar niște mișcări ale buzelor, pe care Domnul nu le acceptă. — Mărturii pentru comunitate 4:533. Rg 263.2

Rugăciunile ocazionale, făcute în grabă, nu sunt o comuniune reală cu Dumnezeu — Cerul nu este închis în fața rugăciunilor fierbinți ale celor neprihăniți, Ilie a fost un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi, totuși Domnul a auzit cererile lui și i-a răspuns în modul cel mai uimitor. Singurul motiv pentru faptul că ne lipsește puterea pe care ar trebui să o primim de la Dumnezeu trebuie să se afle la noi înșine. Dacă viața interioară a multora care mărturisesc adevărul ar fi dată pe față, ei nu ar pretinde că sunt creștini. Ei nu cresc în har. Ei înalță câte o rugăciune grăbită din când în când, dar nu au o comuniune reală cu Dumnezeu. Rg 263.3

Dacă vrem să progresăm în viața spirituală, trebuie să ne rugăm mai mult. Cât de mult ne rugam când solia adevărului a fost vestită pentru prima dată! Cât de des vocea mijlocirii s-a auzit în cameră, în hambar, în livadă sau în dumbravă! Adesea am petrecut ore în rugăciuni stăruitoare, doi sau trei împreună, cerând împlinirea făgăduinței. Adesea, era auzit suspinul plânsului și apoi, vocea mulțumirii și a cântecului de laudă. — Mărturii pentru comunitate 5:161, 162. Rg 263.4

Dumnezeu simte repulsie față de rugăciunile celor egoiști — Am văzut că printre aceia care declară că Îl așteaptă pe Domnul lor, unii sunt ca Iuda. Satana îi conduce, dar ei nu știu lucrul acesta. Dumnezeu nu poate să aprobe nici cea mai mică măsură de invidie sau egoism și simte repulsie față de rugăciunile și îndemnurile acelora care își îngăduie aceste trăsături rele. Pentru că vede că timpul lui este scurt, Satana îi determină pe oameni să fie tot mai egoiști și invidioși, iar apoi tresaltă când îi vede închiși în ei înșiși, zgârciți și egoiști. Dacă ochii unor astfel de oameni ar putea fi deschiși, ei ar putea să-l vadă pe Satana în triumful lui demonic, exaltând și râzând de ei și de lipsa de minte a acelora care acceptă sugestiile lui și intră în capcanele lui. — Experiențe și viziuni, 268. Rg 264.1

Rugăciunile seci și învechite nu ajută pe nimeni — Biserica are nevoie de experiența proaspătă și vie a membrilor care au obiceiul de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Mărturiile și rugăciunile seci și învechite, lipsite de manifestarea lui Hristos în ele, nu sunt un ajutor pentru oameni. Dacă toți aceia care se pretind a fi copii ai lui Dumnezeu ar fi plini de credință, de lumină și de viață, ce mărturie minunată le-ar fi vestită acelora care vin să asculte adevărul! Cât de multe suflete ar putea să fie câștigate la Hristos! — Mărturii pentru comunitate 6:64. Rg 264.2

Toate comorile cerului I-au fost încredințate lui Isus, ca să poată împărtăși aceste daruri căutătorului sârguincios și perseverent. “El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare”. (1 Corinteni 1, 30.) Totuși, chiar și rugăciunile multora sunt atât de formale, încât nu au nicio influență spre bine. Ei nu răspândesc o mireasmă de viață. Rg 264.3

Dacă profesorii și-ar umili inima înaintea lui Dumnezeu și și-ar da seama de responsabilitățile pe care le-au acceptat prin faptul Că au luat în grija lor tinerii cu scopul de a-i educa pentru viața viitoare nemuritoare, în atitudinea lor s-ar vedea curând o schimbare remarcabilă. Rugăciunile lor nu ar fi seci și lipsite de viață, ci ei s-ar ruga cu toată seriozitatea unor suflete care simt că se află în pericol. — Sfaturi pentru părinți, educatori și elevi, 371, 372. Rg 265.1

Avertizare împotriva rugăciunilor care au ca sursă eul — Rugăciunile noastre nu ar trebui să vină din inimi care sunt pline de aspirații egoiste. Dumnezeu ne îndeamnă să alegem acele daruri care vor sluji slavei Sale. El ar vrea ca noi să alegem lucrurile cerești în locul celor pământești. El ne descoperă posibilitățile și avantajele unui comerț ceresc. El încurajează țintele noastre cele mai înalte, siguranța celei mai alese comori pe care o avem. Când proprietățile lumești sunt spulberate, credinciosul se va bucura de comoara lui cerească, de bogățiile care nu pot să se piardă în niciun dezastru pământesc. — Fii și fiice ale lui Dumnezeu, 188. Rg 265.2

Rugăciunea adevărată și cea falsă puse în contrast — Sărmanul vameș din parabola Domnului, care se ruga: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18, 13), se considera ca fiind un om foarte păcătos, iar ceilalți îl vedeau în aceeași lumină; dar el era conștient de nevoia lui spirituală și a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara vinovăției și a rușinii lui, cerând îndurare. Inima lui era deschisă pentru ca Duhul lui Dumnezeu să își poată îndeplini lucrarea Sa minunată, eliberându-l de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului, plină de mândrie și de încredere în propria neprihănire, a dovedit că inima lui era închisă față de influența Duhului Sfânt. Datorită îndepărtării sale de Dumnezeu, el nu avea simțământul propriei nelegiuiri, care era în contrast cu desăvârșirea sfințeniei divine. El nu simțea că ar avea nevoie de ceva și de aceea nu a primit nimic. — Calea către Hristos, 30, 31. Rg 265.3

Sunt două feluri de rugăciune: rugăciunea de formă și rugăciunea credinței. Rugăciunea formală este repetarea unui set de expresii obișnuite, în timp ce inima nu simte nicio nevoie de Dumnezeu.... Ar trebui să fim extrem de atenți ca, în toate rugăciunile noastre, să exprimăm nevoile inimii și să spunem doar ce intenționăm. Toate cuvintele înflorite de care dispunem nu sunt echivalente nici măcar cu o singură dorință sfântă. Dacă nu exprimă simțămintele adevărate ale inimii, rugăciunile cele mai elocvente sunt numai niște repetiții inutile. Totuși rugăciunea care vine dintr-o inima serioasă, când dorințele simple ale sufletului sunt exprimate ca și cum i-am cere o favoare unui prieten de pe pământ, așteptând ca ea să fie oferită — aceasta este rugăciunea credinței. Vameșul care s-a dus la templu pentru a se ruga este un exemplu bun cu privire la un închinător sincer și devotat. El a simțit că era păcătos și nevoia lui cea mare l-a determinat să izbucnească în exprimarea dorinței lui arzătoare: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”! — My Life Today, 19. Rg 266.1

Despre Hristos este spus: “A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte”. În ce contrast cu această mijlocire din partea Maiestății cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălțate către Dumnezeu! Mulți sunt mulțumiți cu o slujire a buzelor și puțini au o dorință sinceră, serioasă și plină de dragoste după Dumnezeu. Rg 266.2

Comuniunea cu Dumnezeu împărtășește sufletului o cunoaștere personală a voinței Lui. Totuși mulți care mărturisesc credința nu știu ce este adevărata convertire. Ei nu au avut nicio experiență a comuniunii cu Tatăl prin Isus Hristos și nu au simțit niciodată puterea pe care o are harul divin de a sfinți inima. Rugăciune și păcătuire, păcătuire și rugăciune, viața lor este plină de răutate, înșelăciune, invidie și dragoste de sine. Rugăciunile acestei categorii de oameni sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului și influențează viața, Acela care își deschide sufletul înaintea lui Dumnezeu, spunându-I nevoile lui, simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. David a spus: “Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta și suspinele mele nu-ți sunt ascunse”. “Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu. Când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” “Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii în mine”. — Mărturii pentru comunitate 4:534, 535. Rg 266.3