Mărturii pentru comunitate, vol. 5

100/125

Mărturisirea primită

“Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare.” (Proverbe 28, 13.) 5M 635.1

Condițiile pentru a obține mila lui Dumnezeu sunt simple, drepte și rezonabile. Domnul nu ne cere să facem lucruri grele pentru a primi iertarea păcatelor. Nu trebuie să facem pelerinaje lungi și obositoare sau să executăm penitențe dureroase, pentru a ne încredința viața Dumnezeului cerurilor sau a ne ispăși nelegiuirea; dar cel care își mărturisește și își părăsește păcatele va avea parte de milă. Aceasta este o făgăduință prețioasă, dată omului căzut pentru a-l încuraja să se încreadă în Dumnezeul iubirii și să caute viața veșnică în Împărăția Sa. 5M 635.2

Citim că Daniel, profetul lui Dumnezeu, a fost un om “preaiubit al cerului”. El a avut o poziție înaltă la curtea Babilonului și L-a slujit și onorat pe Dumnezeu atât în timp de prosperitate, cât și în încercări. Cu toate acestea, el s-a umilit și a mărturisit păcatele sale și ale poporului său. Cu o profundă durere în inima sa, el a recunoscut: “Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale, n-am ascultat de robii Tăi prooroci, care au vestit în Numele Tău împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri și către tot poporul țării. Tu, Doamne, ești drept, iar nouă tuturor ni se cuvine astăzi să ni se umple fața de rușine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului și întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate țările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovați față de Tine” (Daniel 9, 5-7). 5M 635.3

Daniel n-a căutat să se scuze, pe el sau pe popor, înaintea lui Dumnezeu; ci, în umilință și cu o pocăință din suflet, el a mărturisit pe deplin nelegiuirile lor, apărând modul în care Dumnezeu S-a purtat cu o națiune care a întors spatele cerințelor Lui și n-a dorit să se folosească de chemările Lui stăruitoare. 5M 636.1

Este o mare nevoie de o astfel de pocăință sinceră și mărturisire din inimă. Aceia care nu-și umilesc sufletele înaintea lui Dumnezeu, recunoscându-și vina, n-au împlinit încă prima condiție a acceptării, a primirii. Dacă n-am experimentat, n-am trăit acea pocăință de care nu trebuie să ne pară rău și nu ne-am mărturisit păcatele cu o reală umilință a sufletului și cu zdrobire a inimii, dezgustați de nelegiuirile noastre, atunci n-am căutat niciodată cu adevărat iertarea păcatelor; și dacă n-am căutat niciodată, n-am găsit niciodată pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care poate n-am primit iertarea păcatelor din trecut este acela că noi nu suntem dispuși să ne umilim inimile mândre și să ne supunem condițiilor Cuvântului adevărului. Există instrucțiuni explicite cu privire la această problemă. Mărturisirea păcatului, în public sau în particular, ar trebui să fie din inimă și exprimată liber. Nu trebuie să fie impusă păcătosului. Ea nu trebuie făcută într-un mod superficial și nepăsător sau forțată din partea acelora care n-au sentimentul real al caracterului respingător al păcatului. Mărturisirea care este amestecată cu lacrimi și părere de rău, care este revărsarea lăuntrică a sufletului, își găsește drumul spre Dumnezeul milei infinite. Psalmistul spune: “Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă și mântuiește pe cei cu duhul zdrobit”. 5M 636.2

Sunt prea multe mărturisiri ca acelea ale lui faraon, când acesta suferea din cauza judecăților lui Dumnezeu. El își recunoștea păcatul, dar numai pentru a scăpa de pedeapsă, ca aceasta să nu mai continue, dar, de îndată ce plăgile se opreau, el se reîntorcea la atitudinea lui sfidătoare împotriva cerului. Mărturisirea lui Balaam a avut un caracter asemănător. Îngrozit de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, el și-a recunoscut vina; dacă nu, și-ar fi pierdut viața. N-a existat o adevărată pocăință pentru păcat, nici părere de rău, nici o schimbare a planului său, nici o scârbă față de ceea ce este rău și nici o virtute în mărturisirea sa. Iuda Iscarioteanul, după ce L-a vândut pe Domnul său, s-a întors la preoți, exclamând: “Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. Dar mărturisirea sa nu a fost de un asemenea caracter care să o recomande milei lui Dumnezeu. El a fost forțat de vinovăția sufletului său printr-un simțământ teribil de condamnare și o teribilă așteptare a judecății. Consecințele care aveau să urmeze în cazul său au determinat recunoașterea marelui său păcat. El n-a simțit o durere profundă în suflet pentru că L-a dat pe Fiul lui Dumnezeu să fie batjocorit, biciuit și crucificat, că el L-a trădat pe Cel sfânt al lui Israel în mâinile oamenilor răi și fără scrupule. Mărturisirea sa a fost determinată numai de o inimă egoistă și întunecată. 5M 637.1

După ce au mâncat din fructele pomului oprit, Adam și Eva au fost plini de un simțământ de rușine și teroare. La început, singurul lor gând a fost acela de a vedea cum să-și scuze păcatul înaintea lui Dumnezeu și să scape astfel de îngrozitoarea sentință de condamnare la moarte. Când Domnul i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns, dând vina în parte pe Dumnezeu și în parte pe tovarășa sa: “Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”. Femeia a aruncat vina asupra șarpelui, spunând: “Șarpele m-a amăgit și am mâncat din pom”. De ce ai făcut șarpele? De ce i-ai îngăduit să intre în Eden? Acestea erau întrebările implicate în scuzarea păcatului lor. În felul acesta, Îl acuzau pe Dumnezeu ca fiind responsabil de căderea lor. Spiritul de îndreptățire de sine își avea originea în tatăl minciunilor și a fost manifestat de toți fiii și fiicele lui Adam. Mărturisirile de felul acesta nu sunt inspirate de Spiritul divin și nu vor fi acceptate înaintea lui Dumnezeu. Adevărata pocăință va duce pe om să-și poarte vinovăția și să recunoască fără șiretenie și ipocrizie. Asemenea sărmanului vameș, fără să-și ridice ochii spre ceruri, el își va bate pieptul și va striga: “Doamne, fii milostiv mie, păcătosul”, și aceia care își recunosc vinovăția vor fi îndreptățiți pentru că Domnul Isus va pleda cu sângele Său în favoarea sufletului pocăit. 5M 637.2

Nu este o degradare pentru om să se plece înaintea Creatorului său, să-și mărturisească păcatele și să ceară iertare prin meritele Mântuitorului crucificat și înviat. Este nobil să-ți recunoști greșeala înaintea lui Isus, pe care L-ai rănit prin nelegiuire și răzvrătire. Aceasta te înalță înaintea oamenilor și înaintea îngerilor; căci “oricine se va smeri, va fi înălțat”. Dar acela care se pleacă înaintea omului căzut și își deschide cu frică gândurile și închipuirile inimii sale se dezonorează singur prin înjosirea bărbăției sale și degradarea oricărui instinct nobil al sufletului său. În mărturisirea păcatelor vieții unui om corupt, băutor de vin și imoral, standardul caracterului său este înjosit și el este, în consecință, mărginit. Dumnezeu este degradat în gândirea sa, făcându-L asemenea omului păcătos, căci preotul stă ca un reprezentant al lui Dumnezeu. Această degradantă mărturisire a unui om, făcută unui alt om căzut, contribuie foarte mult la dezvoltarea răului care pervertește lumea și o face gata pentru distrugerea finală. 5M 638.1

Apostolul spune: “Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați”. Acest text al Scripturii a fost interpretat ca susținând practica mergerii la preot pentru absolvirea de păcat; dar nu are o asemenea aplicație. Mărturisiți-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, și greșelile unii altora. Dacă ai ofensat pe aproapele sau pe fratele tău, trebuie să recunoști că ai făcut acest rău, iar el are datoria să te ierte. Apoi trebuie să cauți iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu; rănindu-l pe el, de fapt ai păcătuit împotriva Creatorului și Răscumpărătorului. Cazul nu este deloc adus înaintea preotului, ci înaintea singurului Mijlocitor, Marele nostru Preot, care “în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” și care “are milă de slăbiciunile noastre”. De aceea este în stare să ne curețe de orice întinăciune. 5M 639.1

Când a păcătuit împotriva lui Urie și a soției sale, David I-a cerut iertare lui Dumnezeu. El a declarat: “Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău împotriva Ta”. Orice rău făcut altora se întoarce de la cei vătămați la Dumnezeu. De aceea David nu căuta iertarea de la un preot, ci de la Creatorul omului. El s-a rugat: “Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!” 5M 639.2

Adevărata mărturisire are totdeauna un anume caracter și recunoaște păcatele pe nume. Ele pot fi de așa natură, încât să fie aduse numai înaintea lui Dumnezeu, dar pot fi și rele făcute care trebuie mărturisite înaintea persoanelor care au fost vătămate sau pot avea un caracter general și atunci trebuie cunoscute de întreaga adunare sau comunitate a credincioșilor. Dar orice mărturisire trebuie să fie specificată și la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care ești vinovat. 5M 639.3

Când a fost oprimat de amoniți, poporul Israel i-a cerut lui Dumnezeu ceea ce constituie o ilustrare a caracterului categoric al adevăratei mărturisiri. “Copiii lui Israel au strigat către Domnul și au zis: ‘Am păcătuit împotriva Ta, căci am părăsit pe Dumnezeul nostru și am slujit Baalilor’. Domnul a zis poporului Israel: ‘Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de amoniți, de fiii lui Anac și de filisteni?… Dar voi M-ați părăsit și ați slujit altor dumnezei. De aceea nu vă voi mai izbăvi. Duceți-vă și chemați pe dumnezeii pe care i-ați ales; ei să vă izbăvească în vremea strâmtorării voastre’. Copiii lui Israel au spus Domnului: ‘Am păcătuit, fă-ne ce-ți va plăcea. Numai izbăvește-ne astăzi’”. Apoi ei au început să acționeze în armonie cu mărturisirea și rugăciunea lor: “Și au scos dumnezeii străini din mijlocul lor, și au slujit Domnului”. Și inima cea mare și plină de iubire a Domnului “S-a îndurat de suferințele lui Israel”. 5M 640.1

Mărturisirea nu va fi primită de Dumnezeu fără o sinceră pocăință și o reformă. Trebuie să existe o schimbare hotărâtă în viață; tot ceea ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu trebuie să fie îndepărtat. Acesta va fi rezultatul unei adevărate păreri de rău față de păcat. Pavel spune, vorbind de lucrarea de pocăință: “Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta”. 5M 640.2

În zilele lui Samuel, israeliții s-au îndepărtat de Dumnezeu. Ei sufereau consecințele păcatului, pentru că ei au păcătuit în ce privește credința lor în Dumnezeu, au pierdut puterea de discernământ și înțelepciunea de a conduce națiunea și au pierdut încrederea în capacitatea Lui de a apăra și de a reabilita cauza Sa. Ei au întors spatele Marelui Conducător al Universului și au dorit să fie conduși așa cum erau și celelalte națiuni din jurul lor. Mai înainte de a găsi pacea, ei au făcut următoarea mărturisire: “La toate păcatele noastre am mai adăugat și pe acela de a cere un împărat pentru noi”. Chiar acel păcat de care ei erau acuzați trebuia să fie mărturisit. Nerecunoștința lor le apăsa sufletul și i-a despărțit de Dumnezeu. 5M 640.3

Când păcatul a slăbit sensibilitatea morală, cel ce făptuiește răul nu vede defectele din caracterul său și nici nu-și dă seama de enormitatea răului pe care l-a înfăptuit; și dacă nu se supune puterii convingătoare a Duhului Sfânt, el rămâne într-o orbire parțială față de păcatul său. Mărturisirile sale nu sunt sincere și nu sunt serioase. Pentru fiecare recunoaștere a vinovăției sale, el adaugă în apărarea sa o scuză pentru atitudinea sa, declarând că, dacă nu erau anumite împrejurări, el n-ar fi făcut lucrul acesta sau acela, pentru care este mustrat. Dar exemplele din Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la o reală pocăință și umilință descoperă spiritul mărturisirii în care nu există scuză pentru păcat sau încercare de îndreptățire de sine. 5M 641.1

Pavel nu caută să se acopere; el înfățișează păcatul în cele mai întunecate culori, fără a încerca să-și ușureze vinovăția. El spune: “Am aruncat în temniță pe mulți sfinți, căci am primit puterea aceasta de la preoții cei mai de seamă și, când erau osândiți la moarte, îmi dădeam și eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile și îmi dădeam toată silința ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până și în cetățile străine”. El n-a ezitat să declare că “Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”. 5M 641.2

Inima umilă și frântă, supusă printr-o pocăință reală, va aprecia ceva din iubirea lui Dumnezeu și din prețul Golgotei; și așa cum un fiu se destăinuie tatălui său iubitor, tot astfel un adevărat păcătos pocăit aduce toate păcatele sale înaintea lui Dumnezeu. Și este scris: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire”. 5M 641.3