Faptele Apostolilor

9/59

Capitolul 8 — Înaintea sinedriului

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 5, 12-42.

Crucea, acest instrument al rușinii și torturii, a adus nădejde și mântuire lumii. Ucenicii nu erau decât niște oameni umili, fără bogăție și fără nici o altă armă decât Cuvântul lui Dumnezeu; totuși, în puterea lui Hristos, ei au mers înainte să spună minunata istorie a ieslei și a crucii și să triumfe asupra oricărei împotriviri. Fără nici o onoare sau recunoaștere pământească, ei erau eroi ai credinței. De pe buzele lor au ieșit cuvinte de înțelepciune care au zguduit lumea. FA 77.1

În Ierusalim, unde existau cele mai mari prejudecăți și unde predominau cele mai confuze idei cu privire la Cel care fusese răstignit ca un răufăcător, ucenicii au continuat să rostească, plini de curaj, cuvintele vieții, prezentând înaintea iudeilor lucrarea și misiunea lui Hristos, răstignirea, învierea și înălțarea Sa. Preoții și mai marii au ascultat cu uimire mărturia clară și îndrăzneață a apostolilor. Puterea Mântuitorului înviat venise în adevăr asupra ucenicilor și lucrarea lor era însoțită de semne și minuni care făceau ca zilnic numărul credincioșilor să crească. De-a lungul străzilor, pe unde aveau să treacă ucenicii, oamenii îi așezau pe bolnavii lor “pe paturi și pe așternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei”. Erau aduși acolo și cei tulburați de spirite necurate. Mulțimile se adunau în jurul lor și cei tămăduiți scoteau strigăte de laudă la adresa lui Dumnezeu și slăveau numele Mântuitorului. FA 77.2

Preoții și conducătorii au văzut că Hristos era înălțat mai presus decât ei. Când Saducheii, care nu credeau în înviere, au auzit pe apostoli declarând că Hristos înviase din morți, s-au mâniat, înțelegând că, dacă apostolilor li se îngăduie să predice un Mântuitor înălțat și să săvârșească minuni în numele Său, atunci învățătura că nu va fi nici o înviere avea să fie lepădată de toți și în curând secta Saducheilor avea să dispară. Fariseii erau mânioși, deoarece observau că tendința învățăturii ucenicilor era aceea de a submina ceremoniile iudaice și a face fără de valoare aducerea jertfelor. FA 78.1

Până aici, toate strădaniile depuse pentru a înăbuși noua învățătură fuseseră în zadar; însă acum, atât Fariseii, cât și Saducheii au hotărât că lucrarea ucenicilor trebuie oprită, deoarece îi dovedea vinovați de moartea lui Isus. Plini de mânie, preoții au pus cu violență mâna pe Petru și pe Ioan și i-au băgat în temnița de obște. FA 78.2

În mod vădit, conducătorii națiunii iudaice au dat greș în a împlini planul lui Dumnezeu cu poporul Său ales. Aceia pe care Domnul îi făcuse depozitarii adevărului s-au dovedit a fi necredincioși în ceea ce li se încredințase și Dumnezeu i-a ales pe alții să facă lucrarea Sa. În vorbirea lor, acești conducători au dat un mare avânt lucrării pe care ei o numeau o îndreptățită mânie împotriva celor care înlăturau învățăturile plăcute lor. Ei nu admiteau nici chiar posibilitatea ca ei înșiși să nu fi înțeles bine Cuvântul sau să fi interpretat sau aplicat greșit Scripturile. Ei lucrau asemenea oamenilor care și-au pierdut mintea. Ce drept aveau acești învățători, spuneau ei, unii dintre ei fiind simpli pescari, să prezinte idei potrivnice învățăturilor pe care noi le-am dat oamenilor? Fiind hotărâți a înăbuși răspândirea acestor idei, ei au aruncat în temniță pe cei care le propovăduiau. FA 78.3

Ucenicii nu au fost intimidați și nici nu s-au descurajat în urma acestui tratament. Duhul Sfânt le reamintea cuvintele rostite de Hristos: “Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”. “Au să vă dea afară din sinagogi; ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu”. “V-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceți aminte că vi le-am spus”. (Ioan 15, 20.21; 16, 2.4.) FA 79.1

Dumnezeul cerului, puternicul Stăpânitor al Universului, a luat în mâna Sa problema întemnițării ucenicilor; căci oameni se luptau împotriva lucrării Sale. În timpul nopții, îngerul Domnului a deschis porțile închisorii și a spus ucenicilor: “Duceți-vă, stați în templu și vestiți norodului toate cuvintele vieții acesteia”. Porunca aceasta era într-o directă opoziție cu ordinul dat de către conducătorii iudei; dar oare au spus apostolii: “Noi nu putem face aceasta până nu ne vom consfătui cu judecătorii și nu vom primi îngăduință de la ei?” Nu; Dumnezeu a spus: “Duceți-vă” și ei au ascultat. “Au intrat dis-de-dimineață în templu și au început să învețe”. FA 79.2

Când Petru și Ioan au apărut în mijlocul credincioșilor și au povestit cum îngerul i-a condus direct prin mijlocul grupei de ostași ce păzeau închisoarea, poruncindu-le să reînceapă lucrarea ce fusese întreruptă, frații au fost cuprinși de uimire și bucurie. FA 80.1

În timpul acesta, marele preot împreună cu ceilalți care erau cu el “au adunat Soborul și pe toată bătrânimea fiilor lui Israel”. Preoții și conducătorii au hotărât să arunce asupra ucenicilor vina răzvrătirii, să-i învinuiască de omorârea lui Anania și Safira și de uneltirea de a deposeda pe preoți de autoritatea lor. Ei nădăjduiau ca, în felul acesta, să ațâțe mulțimea ca ea să le facă ucenicilor așa cum I-au făcut lui Isus. Ei erau conștienți de faptul că mulți dintre cei care nu primiseră învățăturile lui Hristos erau obosiți de conducerea arbitrară a autorităților iudaice și că erau foarte doritori de o schimbare. Preoții se temeau că, dacă acești nemulțumiți aveau să primească adevărurile propovăduite de apostoli și să-L recunoască pe Isus ca Mesia, mânia întregului popor s-ar fi ridicat împotriva conducătorilor religioși, care ar fi fost făcuți să dea socoteală de omorârea lui Hristos. Ei s-au hotărât să ia măsuri puternice pentru a preveni aceasta. FA 80.2

Când au trimis după întemnițați, ca aceștia să fie aduși înaintea lor, mare le-a fost uimirea când li s-a adus vestea că ușile închisorii fuseseră găsite bine zăvorâte și străjerii stând înaintea lor, dar că întemnițații nu puteau fi găsiți nicăieri. FA 81.1

În curând, le-a fost adus un raport uluitor: “Iată că oamenii pe care i-ați băgat în temniță stau în templu și învață pe norod. Atunci, căpitanul templului a plecat cu aprozii și i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de norod”. FA 81.2

Deși apostolii au fost eliberați în mod minunat din închisoare, cu toate acestea, ei nu scăpaseră de anchetă și pedeapsă. Când a fost cu ei, Hristos le-a spus: “Luați seama la voi înșivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătorești”. (Marcu 13, 9.) Trimițând un înger ca să-i scape, Dumnezeu le-a dat o dovadă a iubirii Sale și o asigurare a prezenței Sale. Acum, partea lor era să sufere pentru Acela a cărui Evanghelie o predicau. FA 81.3

În istoria profeților și a apostolilor, sunt multe exemple nobile de sinceră credincioșie față de Dumnezeu. Martorii lui Hristos au suferit mai bine închisoarea, tortura și moartea decât să calce poruncile lui Dumnezeu. Raportul ce ne este lăsat despre Petru și Ioan este tot atât de eroic ca și al oricărui altul din dispensațiunea evanghelică. Când s-au găsit pentru a doua oară înaintea oamenilor acelora care păreau hotărâți în ce privește nimicirea lor, în cuvintele și în atitudinea ucenicilor nu se putea întrezări nici o teamă și nici o șovăire. Și, când marele preot a spus: “Nu v-am poruncit cu tot dinadinsul să nu învățați pe norod în Numele acesta? Și voi iată că ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele acelui om”, Petru a răspuns: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Un înger din cer a fost cel care i-a scăpat din temniță și le-a poruncit să învețe în templu. Urmând îndrumările lui, ei au ascultat porunca divină și lucrul acesta trebuia să continue să-l facă oricât i-ar fi costat aceasta. FA 81.4

Atunci, Duhul inspirației a venit asupra ucenicilor; învinuiții au devenit învinuitori, aruncând asupra celor care alcătuiau soborul vina de a fi omorât pe Hristos. “Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus”, a spus Petru, “pe care voi L-ați omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El”. FA 82.1

Atât de înrăiți și înfuriați erau iudeii când au auzit aceste cuvinte, încât au hotărât ca, fără să mai continue judecata sau fără vreo împuternicire din partea autorităților romane, să-i omoare pe întemnițați. Deja vinovați de sângele lui Hristos, ei erau nerăbdători să-și mânjească mâinile cu sângele ucenicilor Săi. FA 82.2

Dar în soborul acela era un bărbat care a recunoscut glasul lui Dumnezeu în cuvintele rostite de ucenici. Acesta era Gamaliel, un Fariseu cu un nume bun, un bărbat învățat și cu o poziție înaltă. Mintea sa limpede a văzut că pasul spre violență pe care gândeau preoții să-l facă avea să atragă după el urmări grozave. Înainte de a vorbi celor de față, el ceru ca întemnițații să fie scoși afară. El cunoștea destul de bine elementele cu care aveau de-a face; el știa că ucigașii lui Hristos nu s-ar fi dat înapoi de la nimic în privința aducerii la îndeplinire a planului lor. FA 82.3

El a început să vorbească foarte cugetat și liniștit, zicând: “Bărbați Israeliți, luați seama bine ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, și la care s-au alipit aproape patru sute de bărbați. El a fost omorât și toți cei ce îl urmaseră au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii, și a tras mult norod de partea lui: a pierit și el, și toți cei ce îl urmaseră au fost risipiți. Și acum, eu vă spun: ‘Nu mai necăjiți pe oamenii aceștia, și lăsați-i în pace. Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veți putea nimici. Să nu vă pomeniți că luptați împotriva lui Dumnezeu’. FA 83.1

Preoții au văzut ca fiind bună poziția și părerea aceasta și au fost nevoiți să fie de acord cu Gamaliel. Totuși, cu greu putea fi înfrântă prejudecata și ura lor. Fără tragere de inimă, după ce au bătut pe ucenici și i-au amenințat cu pierderea vieții, dacă mai aveau să predice în numele lui Isus, ei le-au dat drumul. ‘Ei au plecat dinaintea soborului și s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru numele Lui. Și, în fiecare zi, în templu și acasă, nu încetau să învețe pe oameni și să vestească Evanghelia lui Isus Hristos’. FA 83.2

Cu puțin înainte de răstignirea Sa, Hristos a lăsat ucenicilor Săi un testament de pace. ‘Vă las pacea’, a zis El, ‘vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte’. (Ioan 14, 27.) Pacea aceasta nu este pacea care vine printr-o conformare față de cele lumești. Hristos nu a cumpărat niciodată pacea, făcând compromis cu păcatul. Pacea pe care Hristos a lăsat-o ucenicilor Săi este mai mult lăuntrică decât exterioară și avea să rămână totdeauna cu martorii Săi în decursul luptelor și al împotrivirii. FA 84.1

Hristos a spus despre Sine: “Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit s-aduc pacea, ci sabia”. (Matei 10, 34.) Deși Prințul Păcii, El era totuși pricina dezbinării. El care a venit să proclame vestea cea bună și să dea naștere la nădejde și bucurie în inimile fiilor oamenilor, a dat loc la o împotrivire ce arde adânc și stârnește aprigă patimă în inima omenească. Și El a avertizat pe urmașii Săi: “În lume veți avea necazuri”. “Vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temnițe, vă vor târî înaintea împăraților și înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu”. “Veți fi dați în mâinile lor până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre voi”. (Ioan 16, 33; Luca 21, 12.16.) FA 84.2

Profeția aceasta a fost împlinită într-un mod deosebit. Orice ocară, orice batjocură și cruzime pe care Satana a putut îndemna inima omenească să o născocească, a fost adusă asupra urmașilor lui Isus. Și ea se va mai împlini în mod cu totul deosebit; căci inima de carne este încă și acum potrivnică Legii lui Dumnezeu și nu vrea să se supună poruncilor ei. Lumea nu este astăzi în mai multă armonie cu principiile lui Hristos decât a fost în zilele apostolilor. Aceeași ură care a făcut să izbucnească strigătul: “Răstignește-L! Răstignește-L!”, aceeași ură care a dus la prigonirea ucenicilor lucrează și astăzi în fiii neascultării. Același spirit, care în Evul Mediu a aruncat bărbați și femei în închisoare, în exil și la moarte, care a născocit tortura cea rafinată a Inchiziției, care a plănuit și a executat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu și care a aprins focurile din Smithfield, este încă la lucru în inimile nerenăscute, cu o energie plină de răutate. Istoria adevărului a fost totdeauna o cronică a luptei între bine și rău. Vestirea Evangheliei a fost totdeauna dusă înainte în lumea aceasta, înfruntând împotrivire, primejdie, pierdere și suferință. FA 84.3

În ce a constat puterea acelora care au suferit în trecut prigoana pentru Hristos? În unirea cu Dumnezeu, unirea cu Duhul Sfânt, unirea cu Hristos. Ocara și prigoana i-au despărțit pe mulți de prieteni pământești, dar niciodată de iubirea lui Hristos. Niciodată sufletul încercat de furtună nu este mai iubit de Mântuitorul decât atunci când suferă ocara pentru adevăr. “Eu îl voi iubi”, spunea Hristos, “și Mă voi arăta lui”. (Ioan 14, 21.) Când din pricina adevărului credinciosul stă la bara tribunalului pământesc, Hristos stă alături de el. Când este închis între zidurile temniței, Hristos i Se arată și îi mângâie inima cu iubirea Sa. Când el suferă moartea pentru Hristos, Mântuitorul îi spune: Ei pot ucide trupul, dar nu pot vătăma sufletul. “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare”. (Ioan 16, 33; Isaia 41, 10.) FA 85.1

“Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie. Cum este înconjurat Ierusalimul de munți, așa înconjoară Domnul pe poporul Său, de-acum și până în veac”. “Îi va izbăvi de apăsare și de silă, și sângele lor va fi scump înaintea lui”. (Psalmii 125, 1-3; 72, 14.) FA 86.1

“Domnul oștirilor îi va ocroti”. “Domnul, Dumnezeul lor, îi va scăpa în ziua aceea, ca pe turma poporului Său; căci ei sunt pietrele cununii împărătești, care vor străluci în țara Sa”. (Zaharia 9, 15.16.) FA 86.2