Faptele Apostolilor

Capitolul 7 — Avertizare împotriva fățărniciei

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 4, 32-37 până la 5, 11.

În timp ce ucenicii vesteau adevărurile Evangheliei în Ierusalim, Dumnezeu adeverea prin minuni cuvântul lor și o mare mulțime a crezut. Mulți dintre acești primi credincioși erau despărțiți de familie și de prieteni din pricina bigotismului zelos al iudeilor și era nevoie ca ei să fie ajutați cu hrană și adăpost. FA 70.1

Raportul biblic spune: “Nu era nici unul dintre ei, care să ducă lipsă”; și, totodată, ne arată cum erau împlinite aceste nevoi. Aceia dintre credincioși care aveau bani și averi le sacrificau bucuros pentru a face față nevoilor urgente. Vânzându-și casele sau pământurile, ei aduceau banii și-i puneau la picioarele apostolilor și “apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie”. FA 70.2

Această dărnicie din partea credincioșilor era rezultatul revărsării Duhului Sfânt. Cei întorși la Evanghelie erau “o inimă și un suflet”. Un interes comun îi stăpânea pe toți și anume: succesul misiunii ce le fusese încredințată; iar lăcomia nu avea loc în viața lor. Iubirea pentru frații lor și pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era mai mare decât iubirea lor de bani și de averi. Faptele lor mărturiseau că ei prețuiau sufletele oamenilor ca având o valoare mai mare decât bogățiile pământești. FA 70.3

Așa va fi totdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe viață. Cei ale căror inimi sunt pline cu iubirea lui Hristos vor urma exemplul Lui, care pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Sa noi să ne îmbogățim. Bani, timp, influență — toate darurile pe care ei le-au primit din mâna lui Dumnezeu le vor prețui numai ca mijloace de înaintare a lucrării Evangheliei. Așa era în prima biserică; și când în biserica de azi se vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii și-au dezlipit inima de lucrurile pământești și sunt gata să facă sacrificii pentru ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o puternică influență asupra ascultătorilor. FA 71.1

Într-un contrast izbitor cu exemplul de bunăvoință manifestat de credincioși a fost comportarea lui Anania și a Safirei, a căror experiență, redată prin pana inspirației, a lăsat o pată neagră asupra istoriei primei biserici. Împreună cu alții, acești pretinși ucenici se împărtășiseră de privilegiile auzirii Evangheliei propovăduite de apostoli. Ei au fost de față împreună cu alți credincioși când, după ce apostolii s-au rugat, “s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt”. (Faptele Apostolilor 4, 31.) Asupra tuturor celor de față odihnea o deplină convingere și, sub influența Duhului lui Dumnezeu, Anania și Safira au făcut un vot să dea Domnului venitul din vânzarea unei moșioare. FA 71.2

După aceea însă, Anania și Safira au mâhnit pe Duhul Sfânt lăsându-se stăpâniți de simțăminte de lăcomie. Ei au început să regrete făgăduința făcută și, în curând, au pierdut plăcuta influență a binecuvântării care le încălzise inimile cu dorința de a face lucruri mari pentru cauza lui Hristos. Ei au gândit că s-au cam pripit și că ar trebui să reconsidere hotărârea lor. Ei au discutat pe toate fețele această problemă și au hotărât să nu-și mai împlinească votul. Totuși, ei au văzut că aceia care se despărțeau de averile lor pentru a satisface nevoile fraților lor mai săraci se bucurau de o mai mare cinste între credincioși; și, fiindu-le rușine ca nu cumva frații lor să afle că inimile lor egoiste se împotriveau făgăduinței făcute în mod solemn în fața lui Dumnezeu, ei, în mod conștient, au hotărât să vândă moșioara și să spună că au pus în fondul de obște tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze pentru ei o mare parte din bani. În felul acesta, aveau să se asigure de cele necesare vieții din fondurile de obște și, în același timp, să câștige și stima fraților. FA 72.1

Însă Dumnezeu urăște fățărnicia și falsitatea. Anania și Safira s-au folosit de hoție în purtarea lor cu Dumnezeu; ei au mințit pe Duhul Sfânt, și pentru păcatul lor au primit o osândă imediată și groaznică. Când Anania a venit cu darul său, Petru a zis: “Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt, și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. FA 72.2

“Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos și și-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toți cei ce ascultau aceste lucruri.” FA 73.1

“Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta?” a întrebat Petru. Nici o influență nu venise asupra lui Anania ca să-l silească să-și sacrifice moșioara pentru binele obștesc. El acționase din proprie inițiativă. Dar, încercând să înșele pe ucenici, el mințise pe Cel Atotputernic. FA 73.2

“Cam după trei ceasuri, a intrat și nevastă-sa, fără să știe ce se întâmplase. Petru i-a zis: ‘Spune-mi, cu atât ați vândut moșioara?’ ‘Da’, a răspuns ea, ‘cu atât’. Atunci Petru i-a zis: ‘Cum de v-ați înțeles între voi să ispitiți pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la ușă și te vor lua și pe tine’. Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară și au îngropat-o lângă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată adunarea și pe toți cei ce au auzit aceste lucruri”. FA 73.3

Înțelepciunea infinită a văzut că această manifestare însemnată a mâniei lui Dumnezeu era necesară pentru a păzi tânăra biserică ca să nu ajungă să slăbească efectul principiilor morale. Numărul membrilor ei creștea foarte repede. Biserica ar fi fost în primejdie dacă, prin creșterea rapidă a numărului celor convertiți, ar fi fost adăugați bisericii bărbați și femei care, în timp ce mărturiseau că Îi slujesc lui Dumnezeu, se închinau lui Mamona. Pedeapsa aceasta dă mărturie despre faptul că oamenii nu-L pot înșela pe Dumnezeu, că El dă la iveală păcatul ascuns al inimii și că nu Se lasă batjocorit. Ea urmărea să avertizeze biserica, să-i conducă pe credincioși astfel, încât să se ferească de înșelăciune și fățărnicie și să ia seama să nu-L jefuiască pe Dumnezeu. FA 73.4

Nu numai primei biserici, ci și tuturor generațiilor viitoare i-a fost dat acest exemplu, ca un semnal de primejdie al urii pe care Dumnezeu o are față de tot ce este lăcomie, înșelătorie și fățărnicie. Lăcomia a fost aceea pe care Anania și Safira au nutrit-o mai întâi. Dorința de a reține pentru ei o parte din ceea ce au făgăduit Domnului i-a dus la înșelătorie și fățărnicie. FA 74.1

Dumnezeu a rânduit ca vestirea Evangheliei să depindă de strădaniile și darurile poporului Său. Darurile de bunăvoie, ca și zecimile, alcătuiau veniturile lucrării Domnului. Din mijloacele încredințate omului, Dumnezeu pretinde o anumite parte — zecimea. El lasă tuturor libertatea alegerii, să dea sau să nu dea mai mult decât aceasta. Dar, când inima este mișcată de influența Duhului Sfânt și este făcut un vot de a da o anumită sumă, cel care a făcut votul nu mai are nici un drept față de partea aceea pe care el a consacrat-o. Făgăduințe de felul acesta, făcute oamenilor, sunt privite ca o obligație; oare cele făcute lui Dumnezeu nu sunt mult mai obligatorii? Făgăduințele făcute în forul conștiinței sunt oare mai puțin obligatorii decât învoielile scrise dintre oameni? FA 74.2

Când lumina divină strălucește în inimă cu o claritate și o putere neobișnuită, atunci egoismul obișnuit slăbește din strânsoarea sa și se vede o dispoziție de a da pentru cauza lui Dumnezeu. Însă nimeni să nu creadă că își vor putea împlini făgăduințele făcute atunci, fără de nici o împotrivire din partea lui Satana. El nu vede cu plăcere clădirea Împărăției Mântuitorului pe pământ. El pune în minte gândul că votul făcut este prea mare, că acesta le-ar dăuna în străduințele lor de a strânge avere sau de a satisface dorințele familiei lor. FA 74.3

Dumnezeu este Cel care binecuvântează pe om cu diferite bunuri și El face lucrul acesta pentru ca ei să poată fi în stare, la rândul lor, să dea mai departe pentru înaintarea cauzei Sale. El trimite soarele și ploaia. El face să crească vegetația. El dă sănătate și capacitatea de a obține bunuri materiale. Toate binecuvântările noastre vin din mâna cea darnică a Lui. În schimb, El dorește ca bărbații și femeile să-și dovedească recunoștința prin a da înapoi lui Dumnezeu o parte în zecimi și daruri — în daruri de mulțumire, daruri de bunăvoie și daruri pentru păcat. Dacă mijloacele ar curge în tezaur, potrivit cu acest plan dumnezeiește stabilit — o zecime din orice venit, cum și daruri de bunăvoie — va fi un belșug de mijloace pentru înaintarea lucrării Domnului. FA 75.1

Însă inimile oamenilor se împietresc prin egoism și, asemenea lui Anania și Safira, ei sunt ispitiți să rețină o parte din preț, pretinzând în același timp că împlinesc cerințele lui Dumnezeu. Mulți cheltuiesc banii în chip risipitor pentru satisfacții egoiste. Bărbați și femei țin seama de plăcerile lor și-și satisfac gusturile, în timp ce lui Dumnezeu Îi aduc, aproape de silă, un dar împuținat. Ei uită că, într-o zi, Dumnezeu va cere o strictă socoteală despre felul în care au fost folosite bunurile Sale și că El nu va mai accepta puținul pe care ei îl aduc în visterie, cum n-a primit nici darul lui Anania și Safira. FA 75.2

Prin pedepsirea aspră a acestor oameni care au jurat fals, Dumnezeu dorește, de asemenea, să învățăm cât de profund urăște și disprețuiește El orice fățărnicie și înșelătorie. Pretinzând că au dat tot, Anania și Safira au mințit pe Duhul Sfânt și, ca urmare, au pierdut viața aceasta, cum și viața viitoare. Același Dumnezeu care i-a pedepsit osândește astăzi orice falsitate. Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Lui. El spune că în cetatea sfântă “nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună”. (Apocalipsa 21, 27.) Rostirea adevărului să nu fie condusă cu o mână slabă sau cu o cunoaștere nesigură. Fie ca ea să devină o parte a vieții. Jucându-te pripit și ușuratic cu adevărul și ascunzând faptul că-ți urmărești propriile planuri egoiste, aceasta înseamnă naufragiul credinței. “Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul”. (Efeseni 6, 14.) Cel care rostește neadevăruri își vinde ieftin sufletul. Falsitatea lui s-ar putea să-i slujească în vreo împrejurare critică; s-ar putea să-i pară că, în felul acesta, poate să aibă succes în afaceri, ceea ce nu ar fi putut dobândi pe cale cinstită; însă, în cele din urmă, ajunge în situația de a nu se mai putea încrede în nimeni. El însuși un mincinos, nu mai are încredere în cuvântul altora. FA 75.3

În cazul lui Anania și Safira, păcatul înșelătoriei față de Dumnezeu a fost pedepsit imediat. Același păcat a fost deseori repetat în istoria de mai târziu a bisericii și este săvârșit de mulți în vremea noastră. Dar, deși înșelătoria poate că nu este însoțită de o manifestare vădită a dizgrației lui Dumnezeu, ea nu este mai puțin odioasă în ochii Lui acum decât a fost în vremea apostolilor. Avertizarea a fost dată; Dumnezeu Și-a manifestat în mod clar ura Sa neîmpăcată față de acest păcat; și toți aceia care se dedau la fățărnicie și lăcomie să fie siguri că își nimicesc astfel sufletul. FA 76.1