Hristos Lumina Lumii

Capitolul 36 — Atingerea credinței

Capitol bazat pe textele din Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56.

Revenind de la Gherghesa pe țărmul apusean, Isus a găsit acolo o mulțime de oameni, care L-au primit și L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe țărm câtva timp, învățând și vindecând, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu vameșii. Aici L-a găsit Iair, mai marele sinagogii. HLL 342.1

Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Isus și s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: “Fetița mea trage să moară; rogu-Te, vino de-ți pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă și să trăiască”. HLL 342.2

Îndată Isus a plecat spre casa acestui fruntaș. Deși văzuseră atât de multe fapte de milă, ucenicii au fost foarte surprinși de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat; L-au însoțit totuși pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei, plină de curiozitate și de nerăbdare. HLL 342.3

Casa fruntașului nu era prea departe, dar Isus și însoțitorii Lui înaintau încet, deoarece mulțimea îi înconjura din toate părțile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai suporte întârzierea; dar Isus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici și colo să ușureze suferințele cuiva sau să mângâie o inimă tulburată. HLL 342.4

În timp ce se aflau încă pe drum, un om și-a făcut loc prin mulțime, aducându-i lui Iair vestea că fiica lui a murit și că nu mai avea rost să-L supere pe Învățătorul. Cuvântul a ajuns la urechea lui Isus. “Nu te teme”, a zis El, “crede numai, și va fi tămăduită.” HLL 342.5

Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul și împreună s-au grăbit spre casa fruntașului. Bocitorii plătiți și cântăreții din fluier sosiseră deja și umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezența mulțimii și frământarea ei au mișcat inima lui Isus. El a încercat să-i liniștească pe oameni, zicând: “Pentru ce faceți atâta zarvă și pentru ce plângeți? Copila n-a murit, ci doarme”. Ei s-au supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în brațele morții și au început să-și bată joc de El. După ce a cerut ca toți să iasă din casă, Isus a luat cu El pe tatăl și mama fetiței și pe cei trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan, și au intrat împreună în camera copilei. HLL 343.1

Isus S-a apropiat de pat și, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit în casa ei, cuvintele: “Fetițo, scoală-te, îți zic!” HLL 343.2

Deodată un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieții a bătut iarăși. Buzele s-au deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, și fetița a privit cu uimire la grupul de lângă ea. S-a ridicat, și părinții au îmbrățișat-o și au plâns de bucurie. HLL 343.3

În drum spre casa fruntașului, Isus întâlnise în mulțime o femeie care de doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viața ei să fie o povară. Ea își cheltuise toți banii pe doctori și leacuri, ca în cele din urmă să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranțele ei s-au redeșteptat, când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune și suferință, ea a mers la marginea apei unde învăța Isus și a încercat să se strecoare prin mulțime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-și drum prin mulțime, Isus ajunse aproape de locul în care se afla ea. HLL 343.4

Ocazia de aur venise. Se afla în prezența Marelui Medic. Dar, în emoția ei, n-a fost în stare să-I vorbească și nici nu a putut decât să-I zărească o clipă fața. De teamă să nu piardă singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit, zicând în sine: “Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”. În timp ce El trecea, ea s-a întins și a izbutit să-I atingă doar marginea veșmântului. Dar în clipa aceea a știut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată credința întregii ei vieți și deodată durerile și slăbiciunile au făcut loc puterii și sănătății depline. HLL 343.5

Cu inima plină de recunoștință, a încercat apoi să se retragă din mulțime; dar deodată Isus S-a oprit și oamenii s-au oprit o dată cu El. S-a întors și, privind în jur, a întrebat cu o voce care s-a auzit clar peste murmurul mulțimii: “Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au rămas mirați de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părțile și împins într-o parte și alta, așa că întrebarea părea ciudată. HLL 344.1

Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: “Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc și mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?” Isus a răspuns: “S-a atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieșit din Mine o putere”. Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinței de atingerea întâmplătoare a mulțimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmașii Săi, la sfârșitul timpului. HLL 344.2

Privind spre femeie, Isus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai ascundă, ea a înaintat tremurând și s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoștință, a povestit cât a suferit și cum a fost vindecată. Isus a zis cu blândețe: “Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit, du-te în pace”. El n-a dat ocazia superstiției, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credința care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea. HLL 344.3

Mulțimea mirată, care se îmbulzea aproape de Isus, n-a simțit nici un fel de putere venind de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoșită, femeia suferindă a simțit puterea vindecătoare. Tot așa stau lucrurile și în cele spirituale. Dacă vorbești de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame și sete sufletească și fără credință vie, nu ajungi la nimic. O credință numai cu numele, care-L primește pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credința spre mântuire nu este numai o recunoaștere intelectuală a adevărului. Acela care așteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoștința și abia după aceea să-și manifeste credința nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credință care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-și însușește meritele Lui. Mulți consideră credința ca o părere. Credința mântuitoare este un contact prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credința adevărată este viață. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare. HLL 347.1

După vindecarea femeii, Isus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câștigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea, Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. “Voi Îmi sunteți martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu.” (Isaia 43, 12.) HLL 347.2

Mărturia noastră despre credincioșia Sa e mijlocul pe care cerul l-a ales pentru a descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaștem harul Său, așa cum este făcut cunoscut prin sfinții din vechime; dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experiențe. Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeiești. Fiecare om are o viață deosebită de a tuturor celorlalți și o experiență cu totul deosebită de a lor. Dumnezeu dorește ca laudele noastre să se înalțe către El, purtând amprenta individualității noastre. Toate aceste recunoașteri prețioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susținute de o viață curată, creștinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor. HLL 347.3

Când cei zece leproși au venit la Isus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă și să se arate preotului. Pe drum, au fost curățiți, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă. Ceilalți au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela care-i făcuse sănătoși. Câți oameni fac astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El împarte fără încetare din bunătățile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferință. El îi scapă pe oameni din primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere “de ciuma care umblă în întuneric” și “de molima care bântuie ziua-n amiaza mare” (Psalmii 91, 6), dar inimile nu le sunt impresionate. El a dat toate bogățiile cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulțumirea lor, ei își închid inima față de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deșertului, care nu cunosc binele, sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei. HLL 348.1

Este spre binele nostru să ținem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul acesta, credința este întărită pentru a cere și a primi mai mult. Este mai mare încurajare pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate binecuvântările pe care le putem găsi în credința și experiența altora. Sufletul care răspunde la harul lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va crește repede; lumina lui va răsări în întuneric și slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea duioasă a Domnului și de mulțimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm pietrele noastre de amintire și să înscriem pe ele istoria prețioasă a celor făcute de Dumnezeu pentru noi. Și când revedem felul Lui de purtare, în pelerinajul nostru, să spunem din inimi pline de recunoștință: “Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine? Voi înălța paharul izbăvirilor, și voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruințele făcute Domnului în fața întregului Său popor.” (Psalmii 116, 12-14.) HLL 348.2