Hristos Lumina Lumii

37/87

Capitolul 37 — Cei dintâi evangheliști

Capitol bazat pe textele din Matei 10; Marcu 6, 7-11; Luca 9, 1-6.

Apostolii erau membri ai familiei lui Isus, care L-au însoțit în călătoriile Lui pe jos prin Galilea. Ei au fost părtași împreună cu El la munca și greutățile ce au venit peste ei. Au ascultat cuvântările Lui, au umblat și au vorbit cu Fiul lui Dumnezeu și din instruirea Lui zilnică au învățat cum să lucreze pentru înălțarea neamului omenesc. În timp ce Isus slujea mulțimii de oameni care se adunase în jurul Lui, ucenicii Săi se aflau între cei de față, doritori să împlinească cererile Lui și să-I ușureze munca. Ei dădeau ajutor la aranjarea oamenilor, îi aduceau pe cei bolnavi la Mântuitorul și contribuiau la mângâierea tuturor. Ei îi căutau pe ascultătorii interesați, le explicau Scripturile și lucrau pentru binele lor spiritual pe diferite căi. Îi învățau pe alții tot ce aflaseră de la Isus și în fiecare zi câștigau o experiență mai bogată. Dar aveau nevoie și de experiența de a lucra singuri. Mai aveau nevoie de multă învățătură, îndelungă răbdare și blândețe. Acum, când era cu ei, pentru a le arăta greșelile, pentru a-i sfătui și îndrepta, Mântuitorul i-a trimis ca reprezentanți ai Lui. HLL 349.1

Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră deseori în încurcătură din cauza învățăturii preoților și a fariseilor, dar aduseseră greutățile lor la Isus. El le prezentase adevărurile Scripturii în contrast cu tradiția. În felul acesta, le-a întărit credința în Cuvântul lui Dumnezeu și, într-o mare măsură, i-a eliberat de teama de rabini și de robia tradiției. În pregătirea ucenicilor, exemplul vieții Mântuitorului era mult mai eficient decât toate celelalte învățături doctrinale. Când au fost despărțiți de El, fiecare privire, fiecare ton și fiecare cuvânt le-au revenit în minte. Adesea, când erau în luptă cu vrăjmașii Evangheliei, au repetat cuvintele Lui și, când au văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte mult. HLL 349.2

Chemându-i pe cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi câte doi prin orașe și prin sate. Nici unul nu a fost trimis singur, ci frate a fost asociat cu frate și prieten cu prieten. În felul acesta, se puteau ajuta și încuraja unul pe altul, se puteau sfătui și ruga împreună, tăria unuia venea în ajutorul slăbiciunii celuilalt. În același fel i-a trimis mai târziu pe cei șaptezeci. ținta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociați în felul acesta. Chiar în zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult mai mare succes dacă acest exemplu ar fi urmat mai de aproape. HLL 350.1

Solia ucenicilor era aceeași ca a lui Ioan Botezătorul și a lui Hristos Însuși: “Împărăția cerurilor este aproape”. Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la întrebarea dacă Isus din Nazaret este sau nu Mesia; dar în Numele Lui trebuiau să facă aceleași lucrări pline de milă pe care le făcuse El. El le-a spus: “Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși, scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați”. HLL 350.2

În timpul lucrării Sale, Hristos a devotat mai mult timp pentru vindecarea bolnavilor decât pentru predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor Sale, că El n-a venit să nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea înaintea Lui și slava Domnului era înapoia Lui. Oriunde Se ducea, veștile despre faptele Sale de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei ce avuseseră parte de mila Lui se bucurau de sănătate și puneau la lucru puterile pe care le recâștigaseră. Mulțimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor lucrurile pe care le făcuse Domnul. Glasul Lui era cel dintâi sunet pe care-l auziseră unii în viața lor. Numele Lui era primul cuvânt pe care-l rostiseră alții, fața Lui era cea dintâi pe care o priviseră. Cum să nu-L iubească pe Isus și să nu-L laude? În timp ce trecea prin orașe și sate, El era ca un curent vital, răspândind viață și bucurie prin toate locurile pe unde trecea. HLL 350.3

Urmașii lui Hristos trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei înfometați, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi și întristați. Trebuie să-i ajutăm pe cei disperați, să le aducem nădejde celor deznădăjduiți. Și cu noi se va împlini aceeași făgăduință: “Neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți.” (Isaia 58, 8.) Iubirea lui Hristos, manifestată printr-o slujire neegoistă, va avea mai mare putere de a schimba pe făcătorul de rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt necesare ca să îngrozească pe călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire face mult mai mult. Adesea inima se înăsprește când e sub mustrare, dar ea se îmblânzește sub iubirea lui Hristos. Misionarul nu numai că poate să vindece bolile corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la Marele Medic, care curățește sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu dorește ca bolnavii, nenorociții, cei posedați de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii Săi luați dintre oameni, El dorește să fie un Mângâietor așa cum lumea nu cunoaște. HLL 350.4

În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia la neamuri sau la samariteni, ei și-ar fi pierdut influența față de iudei. Stârnind prejudecățile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înțelegeau cu greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înșiși nu puteau să pătrundă acest adevăr, nu erau pregătiți să lucreze pentru neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenționa ca ei să devină solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau solia. HLL 351.1

În tot câmpul activității lui Hristos, erau persoane care deveneau conștiente de nevoile lor, flămânzind și însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui și acestor ființe doritoare. La toți aceștia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanți ai Lui. Credincioșii aveau să-i considere ca învățători rânduiți de Dumnezeu și, când Mântuitorul urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povățuitori. HLL 351.2

În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Isus fusese mai înainte și câștigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel opoziția și să închidă poarta pentru lucrarea lor viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte îmbrăcămintea învățătorilor religioși, nici să folosească ceva în înfățișarea lor pentru a se deosebi de sătenii umili. Nu trebuia să intre în sinagogi și să-i invite pe oameni la slujbe publice; stăruința lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei nu trebuiau să piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă în casă pentru plăcerea lor. Dar în fiecare loc aveau să primească ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i primească din toată inima ca pe Hristos Însuși. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa salutare: “Pacea să fie peste această casă.” (Luca 10, 5.) Casa aceasta urma să fie binecuvântată prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă și prin desfășurarea Scripturilor în cercul familiei. HLL 351.3

Acești ucenici aveau să fie vestitori ai adevărului, să pregătească drumul pentru venirea Domnului lor. Solia pe care trebuiau să o aducă era solia vieții veșnice și destinul oamenilor depindea de primirea sau lepădarea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu solemnitatea ei, Isus le-a poruncit ucenicilor: “Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieșiți din casa sau din cetatea aceea și să scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei decât pentru cetatea aceea”. HLL 352.1

Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul; El privește la câmpul mai întins în care, după moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate experiențele slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată urmașilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul și planul luptei. El le prezintă pericolele pe care trebuiau să le întâlnească, sacrificiul de sine care li se va cere. El dorește ca ei să știe cât vor avea de suferit, ca să nu fie luați pe neașteptate de către vrăjmași. Lupta lor nu va fi dusă “împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6, 12.) Ei se vor lupta cu forțe supranaturale, dar sunt asigurați de ajutor supranatural. Toate ființele inteligente cerești se află în oștirea aceasta. Și în rândurile ei nu sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oștirii Domnului, Se coboară pentru a îndruma lupta. Slăbiciunile noastre pot să fie multe, păcatele și greșelile noastre pot să fie urâte; dar harul lui Dumnezeu este pentru toți cei ce-l caută cu pocăință. Tăria Atotputerniciei e rânduită să dea ajutor celor ce se încred în Dumnezeu. HLL 352.2

“Iată”, a zis Isus, “Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Hristos Însuși n-a lăsat nerostit nici un singur cuvânt din adevăr, dar a vorbit totdeauna cu iubire. El a dat pe față cel mai mare tact și o atenție deosebită și plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit un cuvânt sever dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferință care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a demascat fățărnicia, necredința și nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când rostea mustrările Sale usturătoare. A plâns pentru Ierusalim, cetatea iubită de El care a refuzat să primească pe Acela care era calea, adevărul și viața. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul, dar El i-a privit cu duioșie milostivă și cu întristare așa de mare, că I se sfâșia inima. Fiecare ființă era prețioasă în ochii Lui. Deși totdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască, El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. În toți, El vedea oameni căzuți, pe care avea misiunea să îi salveze. HLL 353.1

Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor firești. Ei trebuie să aibă o strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocați, eul să se manifeste și ei să verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniștită ce înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt metodele lui. Balaurul se mânie; duhul lui Satana este acela care se dă pe față în mânie și acuzații. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanții Săi. El dorește ca ei să folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea și pecetea Sa. Puterea prin care ei trebuie să biruie răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie să-și ațintească ochii spre frumusețea Lui. Atunci ei pot să prezinte Evanghelia cu tact și blândețe divină. Spiritul care rămâne blând sub provocare vorbește cu mai multă forță în favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic. HLL 353.2

Cei care sunt aduși în conflict cu vrăjmașii adevărului au de dat piept nu numai cu oameni, ci și cu Satana și agenții lui. Ei să-și aducă aminte de cuvintele Mântuitorului: “Iată vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor.” (Luca 10, 3.) Ei să se sprijine pe iubirea lui Dumnezeu și spiritul va fi păstrat calm, chiar atunci când sunt rău tratați. Domnul îi va îmbrăca într-o armură divină. Duhul Său Sfânt va influența mintea și inima, așa încât glasul lor nu se va asemăna deloc cu urletul lupilor. HLL 353.3

Continuând să le dea îndrumări ucenicilor Săi, Isus a spus: “Păziți-vă de oameni”. Ei nu trebuie să se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și să le dezvăluie planurile, pentru că lucrul acesta ar da un avantaj agenților lui Satana. Adesea, viclenia oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care clădesc templul Domnului trebuie să clădească după modelul arătat pe munte — după asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat și Evanghelia este trădată când servii Săi depind de sfatul oamenilor și nu se află sub conducerea Duhului Sfânt. Înțelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei care se vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranță. HLL 354.1

“Vă vor da în judecata soboarelor.... Din pricina Mea, veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea împăraților, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor.” (Matei 10, 17-18.) Persecuția va contribui la răspândirea luminii. Servii lui Hristos vor fi duși înaintea oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a fost prezentat greșit acestor oameni. Ei au ascultat acuzații false cu privire la credința ucenicilor lui Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaște adevăratul ei caracter este mărturia celor aduși în fața lor spre a fi judecați pentru credința lor. Fiind cercetați, ei trebuie să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi dat slujitorilor Săi pentru a face față nevoilor. “Ce veți avea de spus”, zice Isus, “vă va fi dat chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Când spiritul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi prezentat în valoarea și puterea lui divină. Cei care leapădă adevărul vor fi de față, ca să acuze și să apese pe ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăți și suferințe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii Domnului trebuie să dea pe față blândețea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va putea face deosebire între agenții lui Satana și reprezentanții lui Hristos. Mântuitorul va fi înălțat în fața mai marilor și a poporului. HLL 354.2

Ucenicii nu au fost înzestrați cu tăria și curajul de martiri până când nu au avut nevoie de harul acesta. Atunci s-a împlinit făgăduința Mântuitorului. Când Petru și Ioan au mărturisit în fața Sinedriului, oamenii “s-au mirat, întrucât știau că erau oameni necărturari și de rând; și au priceput că fuseseră cu Isus.” (Faptele Apostolilor 4, 13.) Despre ștefan stă scris că “toți cei care stăteau în Sobor s-au uitat țintă la ștefan și fața lui li s-a arătat ca fața unui înger”. Oamenii nu erau în stare “să stea împotriva înțelepciunii și Duhului cu care vorbea el.” (Faptele Apostolilor 6, 15.10.) Și Pavel, scriind despre judecata lui la curtea cezarilor, zice: “La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit.... Însă Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin, prin mine, și s-o audă toate neamurile. Și am fost izbăvit din gura leului.” (2 Timotei 4, 16.17.) HLL 354.3

Slujitorii lui Hristos nu trebuiau să pregătească discursuri pe care să le rostească atunci când erau duși la judecată. Pregătirea lor trebuia să se facă în fiecare zi, adunând adevărurile prețioase din Cuvântul lui Dumnezeu și întărindu-și credința prin rugăciune. Când erau aduși la judecată, Duhul Sfânt urma să le reamintească exact adevărurile de care aveau nevoie. HLL 355.1

O stăruință zilnică, plină de râvnă, de a cunoaște pe Dumnezeu și pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El, avea să aducă puterea și priceperea pentru suflet. Cunoștința câștigată prin cercetarea zeloasă a Scripturilor va veni în minte ca un fulger la timpul potrivit. Dar, dacă unii au neglijat să ia seama la cuvintele lui Hristos, dacă nu au pus la probă puterea harului Său în încercare, nu se pot aștepta ca Duhul Sfânt să le amintească de cuvintele Lui. Ei trebuie să-I servească lui Dumnezeu în fiecare zi cu o iubire neîmpărțită și apoi să se încreadă în El. HLL 355.2

Așa de înverșunată avea să fie vrăjmășia împotriva Evangheliei, încât și cele mai duioase legături pământești aveau să fie nesocotite. Ucenicii lui Hristos aveau să fie dați la moarte chiar de către membrii familiei lor. “Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu”, a adăugat El; “dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.” (Marcu 13, 13.) Dar El i-a îndemnat să nu se expună singuri, fără a fi nevoie, la persecuții. El Însuși adeseori a părăsit un câmp de lucru pentru un altul, pentru a scăpa de cei care căutau să-I ia viața. Când a fost lepădat la Nazaret și propriii concetățeni au încercat să-L omoare, El a mers la Capernaum și acolo oamenii au rămas uimiți de învățătura Lui, “pentru că vorbea cu putere.” (Luca 4, 32.) Tot astfel și slujitorii Lui nu trebuiau să fie descurajați din cauza persecuției, ci să caute un loc unde să mai poată încă să lucreze pentru salvarea semenilor lor. HLL 355.3

Servul nu este mai presus ca stăpânul. Domnul cerului a fost numit Beelzebul și ucenicii Lui vor fi calomniați în același fel. Dar, oricare ar fi primejdia, urmașii lui Hristos trebuie să mărturisească pe față principiile lor. Ei trebuie să disprețuiască tăinuirea. Ei nu pot rămâne inactivi până se asigură că nu e nici o primejdie dacă mărturisesc adevărul. Ei sunt puși ca santinele, să-i avertizeze pe oameni de primejdia în care se află. Adevărul primit de la Hristos trebuie împărtășit tuturor, fără plată și pe față. Isus a zis: “Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneți la lumină; și ce auziți șoptindu-se la ureche, să propovăduiți de pe acoperișul caselor”. HLL 355.4

Isus nu și-a asigurat niciodată pacea prin compromis. Inima Lui era plină de iubire pentru întregul neam omenesc, dar niciodată n-a fost îngăduitor cu păcatul. El le era prea bun prieten ca să poată tăcea când ei mergeau pe o cale care le ruina viața — viață răscumpărată prin sângele Său. El a lucrat ca omul să fie sincer față de sine însuși, sincer față de interesele cele mai mari și veșnice. Slujitorii lui Hristos sunt chemați la aceeași lucrare și trebuie să se ferească, pentru ca nu cumva, căutând să evite conflictul, să abandoneze adevărul. Ei trebuie să urmărească “lucrurile care duc la pace” (Romani 14, 19), dar adevărata pace nu poate fi asigurată prin compromis față de principii. Și nimeni nu poate fi credincios față de principii fără să provoace împotrivire. Un creștinism spiritual va avea de suferit împotrivire din partea fiilor neascultării. Dar Isus i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”. Cei credincioși față de Dumnezeu n-au motiv să se teamă de puterea oamenilor, nici de vrăjmășia lui Satana. În Hristos, viața lor veșnică este asigurată. Singura lor teamă să fie să nu părăsească adevărul, trădând astfel încrederea cu care i-a onorat Dumnezeu. HLL 356.1

Satana lucrează pentru a umple de îndoială inima oamenilor. El îi face să privească la Dumnezeu ca la un judecător aspru. Îi ispitește la păcat și apoi îi face să se considere prea răi ca să se mai apropie de Tatăl lor ceresc sau să facă apel la mila Lui. Domnul înțelege toate acestea. Isus îi asigură pe ucenicii Săi de iubirea dumnezeiască față de ei în nevoie și slăbiciuni. Orice suspin, orice durere și orice întinare a voastră își găsesc răspunsul în inima Tatălui. HLL 356.2

Biblia ne arată pe Dumnezeu în locul Lui înalt și sfânt, nu într-o stare de inactivitate, nu în tăcere și singurătate, ci înconjurat de zece mii de ori zece mii și mii de inteligențe sfinte, toate așteptând să facă voia Lui. Pe căi pe care noi nu le putem pricepe, El este în legătură vie cu fiecare parte a stăpânirii Sale. Dar tocmai în această parte a lumii, în oamenii pentru care L-a dat pe unicul Său Fiu spre a-i mântui, este concentrat interesul Lui și al întregului cer. Dumnezeu Se apleacă de pe tronul Său pentru a asculta strigătele celor apăsați. La fiecare rugăciune sinceră, El răspunde: “Iată-Mă!” El îi înalță pe cei întristați și obosiți. În toate durerile noastre, El simte durerea împreună cu noi. În fiecare ispită și în fiecare încercare, îngerul feței Sale este aproape, ca să aducă eliberare. HLL 356.3

Nici chiar o vrabie nu cade pe pământ fără ca Tatăl să nu știe. Ura lui Satana împotriva lui Dumnezeu îl face să-i urască pe toți aceia de care Se îngrijește Mântuitorul. El caută să strice lucrarea mâinilor lui Dumnezeu și are plăcere să distrugă până și creaturile necuvântătoare. Numai prin grija protectoare a lui Dumnezeu sunt apărate păsările, pentru a ne înveseli cu cântecele lor de bucurie. Dar El nu uită nici vrăbiile măcar. “Nu vă temeți deci; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.” HLL 356.4

Isus spune mai departe: După cum voi Mă veți mărturisi înaintea oamenilor, tot așa și Eu voi da mărturie pentru voi înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor sfinți. Voi trebuie să fiți martorii Mei pe pământ, canale prin care harul Meu poate să se reverse pentru vindecarea lumii. În același fel, Eu voi fi Reprezentantul vostru în cer. Tatăl nu vede caracterul vostru plin de greșeli, ci vă vede îmbrăcați în desăvârșirea Mea. Eu sunt Mijlocitorul prin care vin la voi binecuvântările cerului. Și toți cei care mărturisesc despre Mine, luând parte la sacrificiul Meu pentru aceia care erau pierduți, vor fi mărturisiți ca părtași la slava și fericirea celor răscumpărați. HLL 357.1

Cel care vrea să-L mărturisească pe Hristos trebuie să-L aibă pe Hristos în el. Nimeni nu poate să dea mai departe ce n-a primit. Ucenicii ar putea să vorbească fluent despre punctele credinței, ar putea să repete cuvintele lui Hristos; dar, dacă nu au o blândețe și o iubire asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre El. Un spirit contrar Spiritului lui Hristos Îl tăgăduiește, oricare ar fi cuvintele. Oamenii pot să-L tăgăduiască pe Hristos prin vorbire neînțeleaptă, prin cuvinte neadevărate și lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască atunci când ocolesc datoriile vieții și când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L tăgăduiască printr-o asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de amabilitate, prin iubirea părerilor personale, prin îndreptățirea de sine, prin cultivarea îndoielilor, prin adăugarea de griji de la alții și prin rămânerea în întuneric. În toate aceste situații, ei declară că Hristos nu este în ei. “De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor”, zice El, “Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” HLL 357.2

Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu spere că vrăjmășia lumii față de Evanghelie va fi biruită și că, după câtva timp, împotrivirea față de ea va înceta. El a spus: “N-am venit să aduc pacea, ci sabia”. Cauza acestei lupte nu este Evanghelia, ci împotrivirea dovedită față de ea. Dintre toate persecuțiile, cel mai greu de suportat este neînțelegerea în familie, înstrăinarea celor mai scumpi prieteni. Dar Isus declară: “Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine”. HLL 357.3

Misiunea slujitorilor lui Hristos este o mare onoare și o însărcinare sfântă: “Cine vă primește pe voi”, zice El, “Mă primește pe Mine, și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Nici o faptă de bunătate, făcută pentru ei în Numele Lui, nu va rămâne necunoscută și nerăsplătită. În aceeași duioasă recunoaștere, El cuprinde și pe cel mai slab și pe cel mai umil din familia lui Dumnezeu. “Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia dintre acești micuți” — cei care sunt ca niște copii în credința lor și în cunoașterea lui Hristos — “în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata.” HLL 357.4

Astfel și-a încheiat Mântuitorul învățătura. În Numele lui Hristos, cei doisprezece aleși au mers, la fel ca El, “să vestească săracilor Evanghelia ... să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dea drumul celor apăsați și să vestească anul de îndurare al Domnului.” (Luca 4, 18.19.) HLL 358.1