Mărturii IV

Numărul 30—Mărturie Pentru Biserică

Slujitorii lui Dumnezeu

Dumnezeu l-a ales pe Avraam ca mesager al Său, prin care să transmită lumii lumina. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la el nu pentru a-i prezenta niște perspective atrăgătoare pentru această viață, cu un venit mare, aprecieri înalte și onoare lumească. „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” a fost mesajul divin adresat lui Avraam. Patriarhul „a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce”, ca purtător al luminii lui Dumnezeu, pentru a păstra Numele Lui viu pe pământ. El și-a părăsit țara, căminul, rudele și toate relațiile plăcute din viața lui de până atunci, pentru a deveni un călător și un străin. 4M 523.1

Mulți nu își dau seama cât de important este ca relațiile anterioare să fie rupte, pentru ca aceia care urmează să vorbească „în Numele lui Hristos” să poată fi într-o poziție în care Dumnezeu să-i poată educa și califica pentru marea Sa lucrare. Rudele și prietenii au adesea o influență despre care Dumnezeu știe că va interfera cu instrucțiunile pe care El intenționează să li le dea slujitorilor Săi. Persoane care nu se află într-o strânsă legătură cu Cerul vor da sugestii care, dacă vor fi ascultate, îi vor abate de la lucrarea lor sfântă pe cei care ar trebui să fie purtători de lumină pentru lume. 4M 523.2

Înainte ca Dumnezeu să îl poată folosi, Avraam trebuia să fie despărțit de relațiile anterioare, astfel încât să nu mai fie controlat de influența omenească sau să se bazeze pe ajutor omenesc. Pentru că s-a legat de Dumnezeu, acest om urma să locuiască de acum înainte printre străini. Caracterul său trebuia să fie deosebit, diferit de al întregii lumi. El nici măcar nu și-a putut explica acțiunile, astfel încât să fie înțeles de prietenii lui, pentru că aceștia erau păgâni. Lucrurile spirituale trebuie să fie judecate spiritual, de aceea, motivele și acțiunile lui erau mai presus de capacitatea de înțelegere a rudelor și a prietenilor. 4M 523.3

Ascultarea necondiționată a lui Avraam a constituit unul dintre cele mai uimitoare exemple de credință și de încredere în Dumnezeu care aveau să fie trecute în Raportul Sacru. Având doar simpla făgăduință că urmașii lui aveau să ia în stăpânire Canaanul, fără nici cea mai mică dovadă vizibilă, el a mers înainte, oriunde avea să-l conducă Dumnezeu, conformându-se în mod sincer și deplin condițiilor puse lui și încrezător că Domnul Își va împlini cuvântul cu credincioșie. Patriarhul a mers oriunde i-a arătat Dumnezeu că era datoria lui — a trecut prin pustiu fără să se teamă și s-a dus în mijlocul națiunilor idolatre, având un singur gând: „Dumnezeu a vorbit și eu ascult glasul Său. El mă va călăuzi, El mă va proteja.” 4M 524.1

Exact de o astfel de credință și de încredere cum a avut Avraam au nevoie mesagerii lui Dumnezeu de astăzi. Dar mulți pe care Domnul i-ar putea folosi nu merg înainte auzind și ascultând de acest Glas mai presus de toate celelalte. Prea adesea, legăturile cu rudele și cu prietenii, obiceiurile și relațiile de dinainte au o influență atât de mare asupra slujitorilor lui Dumnezeu, încât El nu le poate da prea multe instrucțiuni, nu le poate spune prea multe amănunte despre planurile Sale și, de multe ori, după o vreme, El îi lasă deoparte și îi cheamă în locul lor pe alții, pe care îi pune la încercare în același fel. Domnul ar face mult mai mult pentru slujitorii Săi dacă ei I-ar fi cu totul consacrați Lui, prețuind ocazia de a-I sluji mai presus de legăturile de rudenie și de toate celelalte legături pământești. 4M 524.2

Slujitorii Evangheliei au de făcut o lucrare sfântă. Ei au de dus lumii un mesaj solemn, de avertizare — un mesaj care va fi o mireasmă de la viață spre viață sau de la moarte spre moarte. Ei sunt mesagerii lui Dumnezeu pentru oameni și nu trebuie să-și piardă niciodată din vedere misiunea sau responsabilitățile. Ei nu sunt ca oamenii lumești; nu pot să fie ca ei. Dacă vor să-I fie credincioși lui Dumnezeu, ei trebuie să-și păstreze caracterul diferit, sfânt. Dacă încetează să fie în legătură cu cerul, se vor afla într-un pericol mai mare decât alții și vor exercita o influență mai puternică în direcția greșită, deoarece Satana are privirea îndreptată continuu asupra lor, așteptând ca o anumită slăbiciune să fie dezvoltată, pentru ca el să poată ataca acolo cu succes. Și cât jubilează atunci când câștigă! Pentru că, atunci când un ambasador al lui Hristos nu veghează la postul său, prin el, marele adversar poate să câștige multe suflete pentru sine. 4M 524.3

Poate că aceia care sunt într-o strânsă legătură cu Dumnezeu nu vor prospera în lucrurile acestei vieți, poate că, adesea, vor fi greu încercați și loviți. Iosif a fost calomniat și persecutat pentru că și-a păstrat virtutea și integritatea. David, acel mesager ales de Dumnezeu, a fost urmărit de dușmanii lui nelegiuiți și vânat ca un animal de pradă. Daniel a fost aruncat în groapa cu lei pentru că a fost credincios și nu a renunțat la supunerea sa față de Dumnezeu. Iov a fost deposedat de averile lui pământești și atât de lovit de suferința fizică, încât a fost respins chiar și de rude și de prieteni, dar, cu toate acestea, el și-a păstrat integritatea și credincioșia față de Dumnezeu. Ieremia rostea cuvintele pe care Dumnezeu le pusese în gura lui, iar mărturia lui directă i-a înfuriat atât de tare pe rege și pe prinți, încât a fost aruncat într-o groapă îngrozitoare. Ștefan a fost omorât cu pietre pentru că Îl predica pe Hristos, și pe El răstignit. Pavel a fost întemnițat, bătut cu nuiele, lovit cu pietre și, în cele din urmă, condamnat la moarte pentru că era un mesager credincios, ducându-le neamurilor Evanghelia. Ioan, ucenicul iubit, a fost exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos”. 4M 525.1

Aceste exemple de oameni statornici prin tăria puterii divine sunt o mărturie pentru lume despre credincioșia cu care Își tine Dumnezeu făgăduințele, despre prezența Sa continuă și despre harul Său susținător. Când lumea privește la acești bărbați modești, nu poate să discearnă valoarea morală pe care o au în ochii lui Dumnezeu. Este o lucrare a credinței să răspunzi calm în ceasul cel mai întunecat și, oricât de greu ai fi încercat și lovit de furtună, să simți că Tatăl nostru este la cârmă. Doar ochiul credinței poate să privească dincolo de lucrurile vremelnice și să perceapă și să aprecieze valoarea bogățiilor veșnice. 4M 525.2

Marele comandant militar cucerește națiuni și face să tremure armatele a jumătate de lume, dar moare dezamăgit și alungat în exil. Filosoful care cutreieră universul, descoperind pretutindeni manifestările puterii lui Dumnezeu și fiind încântat de armonia lor, adeseori nu reușește să vadă în aceste minuni uimitoare mâna care le-a creat pe toate. „Omul pus în cinste și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai.” Nicio speranță a nemuririi pline de slavă nu luminează viitorul dușmanilor lui Dumnezeu. Dar eroii credinței au promisiunea unei moșteniri de o mai mare valoare decât orice bogăție pământească — o moștenire care va satisface toate dorințele sufletului. Poate că ei rămân neștiuți și nerecunoscuți de lume, dar sunt înscriși ca cetățeni în registrele cerului. O măreție solemnă, o greutate durabilă, veșnică, de slavă va fi răsplata finală a acelora pe care Dumnezeu i-a făcut moștenitori ai tuturor lucrurilor. 4M 526.1

Slujitorii Evangheliei trebuie să facă din adevărul lui Dumnezeu tema lor de studiu, de meditație, de conversație. Mintea care meditează mult la voința lui Dumnezeu descoperită omului va deveni puternică în adevăr. Cei care citesc și studiază cu o dorință sinceră de a cunoaște lumina divină, indiferent că sunt sau nu pastori, vor descoperi curând în Scripturi o frumusețe și o armonie care le vor captiva atenția, le vor înnobila gândurile și le vor da acea inspirație și acea energie a argumentelor care vor avea puterea de a convinge și converti sufletele. 4M 526.2

Există pericolul ca pastorii care susțin că ei cred adevărul prezent să se mulțumească să-i prezinte doar teoria, dar sufletul lor să nu îi simtă puterea sfințitoare. Unii nu au în inimă dragostea lui Dumnezeu, care să le liniștească, să le modeleze și să le înnobileze viața. Cu privire la omul bun, psalmistul declară că „își găsește plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea Lui”. Referindu-se la propria experiență, el exclamă: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” „O iau înaintea străjilor de noapte și deschid ochii ca să mă gândesc adânc la Cuvântul Tău.” 4M 526.3

Niciun om nu este calificat să stea în picioare la amvonul sacru dacă nu a simțit influența transformatoare a adevărului lui Dumnezeu asupra propriului suflet. Atunci și numai atunci va putea să reprezinte corect, prin învățătură și prin exemplu, viața lui Hristos. Dar mulți, în lucrarea lor, se înalță pe ei înșiși, nu pe Domnul lor, iar oamenii sunt convertiți la pastor, în loc să fie convertiți la Hristos. 4M 526.4

Mă doare să știu că unii dintre cei care predică astăzi adevărul prezent sunt, în realitate, niște oameni neconvertiți. Ei nu se află în legătură cu Dumnezeu. Ei au o religie a minții, dar nu și o convertire a inimii, și tocmai aceștia au cea mai mare încredere în ei înșiși și cea mai mare infatuare, iar aceasta îi va împiedica să dobândească experiența care este esențială pentru a deveni lucrători eficienți în via Domnului. Aș vrea să-i pot trezi pe cei care pretind că sunt străjeri pe zidurile Sionului să-și dea seama de responsabilitatea lor. Ei trebuie să se trezească și să ia poziție mai hotărât de partea lui Dumnezeu, deoarece sunt suflete care pier din cauza neglijenței lor. Ei trebuie să aibă un devotament sincer față de Dumnezeu, care să-i conducă să vadă așa cum vede El, să primească de la El cuvintele de avertizare și să facă să sune alarma pentru cei care sunt în pericol. Domnul nu va ascunde adevărul Său de străjerul credincios. Cei care fac voia lui Dumnezeu Îi vor cunoaște învățătura. „Cei răi vor face răul și niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei pricepuți vor înțelege.” 4M 527.1

Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima.” Vreau să îi îndemn pe cei care au acceptat poziția de învățători să devină mai întâi niște învățăcei smeriți și să rămână întotdeauna elevi în școala lui Hristos, ca să primească de la Învățătorul lecția blândeții și a smereniei inimii. Un spirit smerit, îmbinat cu cea mai serioasă activitate, va conduce la mântuirea sufletelor care au fost cumpărate atât de scump, cu sângele lui Hristos. Poate că pastorul înțelege și crede teoria adevărului și este în stare să le-o prezinte altora, dar aceasta nu este tot ce se cere de la el. Un pastor are nevoie de credința care lucrează prin dragoste și care curățește sufletul. O credință vie în Hristos va aduce fiecare activitate a vieții și fiecare emoție a sufletului în armonie cu adevărul lui Dumnezeu și cu neprihănirea. 4M 527.2

Irascibilitatea, înălțarea de sine, mândria, patima și orice altă trăsătură de caracter care ne deosebește de Modelul nostru sfânt trebuie să fie biruită, iar apoi, smerenia, blândețea și recunoștința sinceră față de Isus pentru marea Sa mântuire se vor revărsa continuu din izvorul curat al inimii. Glasul lui Isus trebuie să fie auzit în mesajul care vine de pe buzele celui care este ambasadorul Său. 4M 527.3

Noi trebuie să avem un corp pastoral convertit. Eficiența și puterea care însoțesc un pastor cu adevărat convertit îi vor face pe fățarnicii din Sion să tremure și pe păcătoși să se teamă. Standardul adevărului și al sfințeniei zace în țărână. Dacă ar putea să își dea seama de responsabilitatea pe care o au față de Dumnezeu, aceia care dau solemnul semnal de avertizare pentru acest timp ar înțelege cât de necesară este rugăciunea stăruitoare. În întunericul nopții, când cetatea se liniștea, cufundată în somn, când orice om se dusese la casa lui, Hristos, Exemplul nostru, mergea pe Muntele Măslinilor și acolo, la adăpostul copacilor, petrecea întreaga noapte în rugăciune. Cel care era fără nicio umbră de păcat — un tezaur de binecuvântări, al cărui glas îl auziseră ucenicii în a patra strajă a nopții, când tremurau îngroziți pe marea cuprinsă de furtună, rostind binecuvântarea cerească, și al cărui cuvânt putea să cheme morții din mormintele lor — El era Acela care Se ruga cu strigăte puternice și cu lacrimi. Se ruga nu pentru Sine, ci pentru cei pe care venise să îi salveze. Atunci când Se ducea să Se roage, cerând din mâna Tatălui Său noi rezerve de putere și Se întorcea înviorat și întărit ca înlocuitor al omului, El Se identifica astfel cu omenirea suferindă, dându-ne un exemplu în ceea ce privește necesitatea rugăciunii. 4M 528.1

Natura Sa era fără nicio urmă de păcat. Ca Fiu al omului, El S-a rugat Tatălui, arătând că natura omenească are nevoie de toată susținerea divină pe care omul o poate obține, ca să fie capabil să-și îndeplinească datoria și să fie pregătit pentru încercare. Ca Prinț al vieții, El avea putere împreună cu Dumnezeu și a fost biruitor pentru poporul Său. Acest Mântuitor, care S-a rugat pentru cei care nu simțeau că au nevoie de rugăciune și a plâns pentru cei care nu simțeau că au nevoie de lacrimi, stă acum înaintea tronului pentru a primi și a-I prezenta Tatălui Său cererile acelora pentru care S-a rugat când a fost pe pământ. Exemplul lui Hristos ne-a fost dat ca să îl urmăm. Rugăciunea este o necesitate în lucrarea noastră pentru salvarea sufletelor. Doar Dumnezeu poate face să crească sămânța pe care noi o semănăm. 4M 528.2

Noi cădem de multe ori pentru că nu înțelegem că, prin Duhul Său, Hristos este cu noi la fel de real ca atunci când, în zilele umilirii Sale, mergea în mod vizibil pe pământ. Trecerea timpului nu a adus nicio schimbare în făgăduința făcută apostolilor Săi la plecare, atunci când urma să Se înalțe la cer din mijlocul lor: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” El a rânduit să existe o succesiune de bărbați care să-și primească autoritatea de la primii învățători ai credinței și care să continue să-L predice pe Hristos, și pe El răstignit. Marele Învățător a delegat putere slujitorilor Săi, care poartă „comoara aceasta... în niște vase de lut”. Hristos supraveghează lucrarea ambasadorilor Săi dacă ei așteaptă instrucțiunile și călăuzirea Sa. 4M 529.1

Pastorii care sunt cu adevărat reprezentanți ai lui Hristos vor fi oameni ai rugăciunii. Cu seriozitate și cu credința că nu vor fi refuzați, ei stăruie înaintea lui Dumnezeu ca să poată fi întăriți pentru a face față încercării, pentru a-și împlini datoria și pentru ca buzele lor să fie sfințite prin atingerea cu cărbunele aprins de pe altar, pentru a le transmite oamenilor cuvintele lui Dumnezeu. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea să ascult cum ascultă niște ucenici.” 4M 529.2

Hristos i-a spus lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta.” Cine poate estima rezultatul rugăciunilor Mântuitorului lumii? Când Hristos va vedea rodul muncii sufletului Lui și va fi mulțumit, atunci va fi văzută și apreciată și valoarea rugăciunilor Sale stăruitoare din timpul când divinitatea Sa era îmbrăcată în natura omenească. 4M 529.3

Isus nu S-a rugat doar pentru unul dintre ucenicii Săi, ci pentru toți: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Ochiul Său a străpuns vălul întunecat al viitorului și a citit istoria vieții fiecărui fiu și a fiecărei fiice a lui Avraam. A simțit poverile și întristările fiecărui suflet zbuciumat și acea rugăciune stăruitoare i-a inclus, alături de ucenicii Săi de atunci, pe cei care aveau să fie urmașii Săi până la sfârșitul timpului. „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Da, acea rugăciune a lui Hristos ne cuprinde chiar și pe noi. Ar trebui să fim mângâiați de gândul că avem în ceruri un mare Mijlocitor, care ne prezintă cererile înaintea lui Dumnezeu. „Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit.” În ceasul celei mai grele nevoi, când descurajarea copleșește sufletul, tocmai atunci ochiul atent al lui Isus vede că avem nevoie de ajutorul Său. Ceasul nevoii omului este ceasul ocaziei lui Dumnezeu. Când orice sprijin omenesc dă greș, Isus vine în ajutorul nostru, iar prezența Sa împrăștie întunericul și ridică norii sumbri. 4M 529.4

Aflați în barca lor mică pe Marea Galileei, în mijlocul furtunii și cuprinși de întuneric, ucenicii trudeau din greu să ajungă la țărm, doar pentru a descoperi că toate eforturile lor erau în zadar. Când i-a cuprins disperarea, L-au văzut pe Isus mergând pe valurile înspumate. La început, nici măcar nu și-au dat seama că era Hristos, astfel că au fost și mai îngroziți până când au auzit vocea Sa spunând: „Eu sunt, nu vă temeți”, risipindu-le astfel temerile și dându-le speranță și bucurie. Și apoi, cât de binevoitori au fost sărmanii ucenici extenuați să-și înceteze eforturile și să se încreadă cu totul în Învățătorul lor! 4M 530.1

Acest incident uimitor ilustrează experiența urmașilor lui Hristos. Cât de adesea tragem la vâsle ca și când puterea și înțelepciunea noastră ar fi suficiente, până când ne dăm seama cât de inutile ne sunt eforturile. Atunci, cu mâinile tremurând și pierzându-ne puterea, Îi predăm lucrarea lui Isus și mărturisim că noi nu suntem în stare să o realizăm. Mântuitorului nostru plin de compasiune I se face milă de slăbiciunea noastră, iar atunci când, ca răspuns la strigătul credinței, preia lucrarea pe care I-o încredințăm, cu câtă ușurință realizează ceea ce pentru noi părea atât de dificil! 4M 530.2

Istoria poporului lui Dumnezeu din vechime ne oferă multe exemple încurajatoare în ce privește puterea rugăciunii. Când amaleciții au venit să atace tabăra lui Israel în pustie, Moise știa că poporul nu era pregătit pentru o astfel de întâlnire. El l-a trimis pe Iosua cu o grupă de soldați să întâmpine inamicul, în timp ce el împreună cu Aaron și Hur s-au așezat pe un deal de unde puteau vedea câmpul de luptă. Acolo, omul lui Dumnezeu a prezentat cazul înaintea Singurului în stare să le dea biruința. Cu mâinile ridicate spre cer, Moise s-a rugat stăruitor pentru succesul armatelor lui Israel. S-a văzut că, atunci când mâinile lui stăteau ridicate, Israel își domina adversarul, dar când oboseala făcea ca ele să cadă, Amalec domina. Aaron și Hur i-au susținut mâinile lui Moise până când victoria deplină și completă a fost de partea lui Israel și vrăjmașii au fost alungați de pe câmpul de luptă. 4M 530.3

Ocazia aceasta urma să fie o lecție pentru Israel până la sfârșitul timpului, că Dumnezeu este tăria poporului Său. Când Israel a triumfat, Moise avea mâinile întinse spre cer, mijlocind în favoarea lui. Așadar, când toți cei care constituie Israelul lui Dumnezeu vor triumfa, va fi pentru că Cel Atotputernic a preluat cazul lor și luptă pentru ei. Moise nu a cerut și nici nu a crezut că Dumnezeu le va învinge dușmanii în timp ce Israel nu va face nimic. El a organizat toate forțele și le-a trimis la luptă atât de bine pregătite și echipate cât a putut, iar apoi a încredințat totul în mâna lui Dumnezeu, în rugăciune. Pe munte, Moise pledează înaintea Domnului, în timp ce Iosua și bravii lui luptători fac tot ce pot pentru a-i înfrunta și respinge pe dușmanii lui Israel și ai lui Dumnezeu. 4M 531.1

Rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă sinceră și credincioasă este acea rugăciune eficientă, stăruitoare, care reușește mult. Dumnezeu nu răspunde întotdeauna rugăciunilor noastre așa cum așteptăm noi, deoarece este posibil să cerem ceva ce nu ar fi spre cel mai înalt bine al nostru, dar, în dragostea și în înțelepciunea Lui fără margini, El ne va da acele lucruri de care avem nevoie cel mai mult. Fericit este pastorul care are un Aaron și un Hur credincioși, pentru a-i întări mâinile atunci când el obosește și pentru a i le ține ridicate în credință și în rugăciune. Un astfel de sprijin este un ajutor puternic pentru slujitorul lui Hristos în munca lui și, de multe ori, prin aceasta, cauza adevărului va triumfa în mod glorios. 4M 531.2

După nelegiuirea lui Israel de a face vițelul de aur, Moise pledează din nou înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului său. El îi cunoaște oarecum pe cei care i-au fost dați în grijă, știe perversitatea inimii omenești și își dă seama de dificultățile cu care trebuie să lupte. Dar a învățat din experiență că, pentru a avea influență asupra poporului, trebuie ca mai întâi să aibă putere de la Dumnezeu. Domnul citește sinceritatea și scopul neegoist al inimii slujitorului Său și binevoiește să Se coboare și să stea de vorbă față către față cu acest muritor slab, așa cum vorbește un om cu prietenul lui. Moise se predă cu totul lui Dumnezeu, împreună cu toate poverile lui, și își revarsă sufletul fără reținere înaintea Sa. Domnul nu-l mustră pe slujitorul Lui, ci Se apleacă să-i asculte cererile. 4M 531.3

Moise are un profund simțământ al nevredniciei lui și al faptului că nu este pregătit pentru marea lucrare la care l-a chemat Dumnezeu. El se roagă cu ardoare ca Domnul să meargă cu el. Răspunsul vine: „Voi merge Eu Însumi cu tine și îți voi da odihnă.” Dar Moise simte că nu se poate opri aici. A primit mult, dar tânjește să fie și mai aproape de Dumnezeu, să obțină o asigurare și mai puternică a prezenței Sale permanente. El a purtat povara lui Israel, asupra lui a apăsat o responsabilitate copleșitoare; când poporul a păcătuit, el a suferit remușcări teribile, ca și când el însuși ar fi fost vinovat. Acum, asupra lui apasă simțământul îngrozitoarelor consecințe care ar urma dacă Dumnezeu i-ar lăsa pe copiii lui Israel în împietrirea și în nepocăința inimii lor. Ei nu ar ezita să-l ucidă pe Moise și, în nechibzuința și pervertirea lor, ar cădea curând pradă dușmanilor lor, dezonorând astfel Numele lui Dumnezeu înaintea păgânilor. Moise își prezintă cererea cu o asemenea ardoare și seriozitate, încât răspunsul vine: „Voi face și ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea și te cunosc pe nume!” 4M 532.1

Acum, într-adevăr, ne-am aștepta ca profetul să-și înceteze cererile. Dar nu, ci, încurajat de succesul său, îndrăznește să se apropie și mai mult de Dumnezeu, cu o familiaritate sfântă care aproape că întrece capacitatea noastră de a înțelege. Acum, el adresează o cerere pe care nicio ființă omenească nu a mai făcut-o vreodată: „Arată-mi slava Ta!” Ce cerere, venită din partea unui om muritor, limitat! Dar este oare respins? Îl mustră Dumnezeu pentru îndrăzneala lui? Nu, ci auzim îndurătoarele cuvinte: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea.” 4M 532.2

Niciun om nu poate să vadă slava neacoperită a lui Dumnezeu și să trăiască, dar Moise este asigurat că va vedea din slava divină atât de mult cât poate suporta în starea lui prezentă, muritoare. Mâna care a făcut lumea, care ține munții în locul lor, îl ia pe acest om de țărână — pe acest om cu o credință puternică — și îl acoperă cu îndurare în crăpătura unei stânci, în timp ce slava lui Dumnezeu și toată frumusețea Sa trec pe dinaintea lui. Să ne mai mirăm că „slava minunată” reflectată de Atotputernicie strălucea pe chipul lui Moise cu o asemenea putere încât poporul nu putea să privească? Asupra lui era amprenta lui Dumnezeu, care îl făcea să arate ca unul dintre îngerii strălucitori de la tronul Său. 4M 533.1

Această experiență, mai presus de oricare altă asigurare că Dumnezeu avea să-i asculte rugăciunea și că prezența divină avea să-l însoțească, a fost pentru Moise, ca lider, de o mai mare valoare decât toată învățătura primită în Egipt și decât toate cunoștințele lui în arta militară. Nicio putere, nicio iscusință și nicio învățătură omenească nu pot să țină locul prezenței lui Dumnezeu. În istoria vieții lui Moise putem să vedem cât de strânsă poate fi comuniunea cu Dumnezeu de care omul are privilegiul să se bucure. Pentru cel păcătos, este un lucru teribil să cadă în mâinile viului Dumnezeu. Dar Moise nu s-a temut să fie singur cu Autorul Legii care fusese rostită cu o asemenea grandoare înfricoșătoare de pe Muntele Sinai, deoarece sufletul lui era în armonie cu voința Făcătorului său. 4M 533.2

Rugăciunea este deschiderea inimii față de Dumnezeu ca față de un prieten. Ochiul credinței Îl va vedea pe Dumnezeu foarte aproape, iar cel care se roagă poate obține dovada prețioasă a dragostei și a grijii divine față de el. Dar de ce atât de multe rugăciuni nu primesc niciodată răspuns? David spune: „Am strigat către El cu gura mea și îndată lauda a fost pe limba mea. Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” Printr-un alt profet, Domnul ne dă făgăduința: „Mă veți căuta și Mă veți găsi dacă Mă veți căuta cu toată inima.” Apoi, vorbește despre unii care „nu strigă către Mine din inimă”. Astfel de cereri sunt rugăciuni de formă, doar cu buzele, pe care Domnul nu le primește. 4M 533.3

Rugăciunea pe care a înălțat-o Natanael pe când se afla sub smochin a venit dintr-o inimă sinceră, a fost ascultată de Domnul și a primit răspuns. Hristos i-a spus: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug.” Domnul citește inimile tuturor și le înțelege motivele și scopurile. „Rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută.” El nu va zăbovi să-i asculte pe cei care își deschid inimile față de El fără să se înalțe pe ei înșiși, ci recunoscându-și în mod sincer slăbiciunea și nevrednicia. 4M 534.1

Este nevoie de rugăciune, de rugăciunea cea mai sinceră și stăruitoare, o rugăciune ca aceea înălțată de David când a exclamat: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” „Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale.” „Suspin după mântuirea Ta.” „Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu!” „Totdeauna mi se topește sufletul de dor după legile Tale.” Acesta este spiritul rugăciunii stăruitoare, un spirit ca acela al regelui psalmist. 4M 534.2

Daniel s-a rugat lui Dumnezeu fără să se înalțe pe sine sau să-și atribuie ceva bun: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu!” Aceasta este ceea ce Iacov numește rugăciune fierbinte, care are mare putere. Despre Hristos este spus: „A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte.” În ce contrast cu această mijlocire a Maiestății cerului sunt rugăciunile slabe și lipsite de vlagă care sunt înălțate către Dumnezeu! Mulți sunt mulțumiți doar cu niște vorbe goale, dar foarte puțini au o dorință sinceră, serioasă și plină de afecțiune după Dumnezeu. 4M 534.3

Comuniunea cu Dumnezeu îi aduce sufletului o cunoaștere profundă a voinței Sale. Dar mulți dintre cei care declară că au credință nu știu ce înseamnă adevărata convertire. Ei nu au experiență în comuniunea cu Tatăl prin Isus Hristos și nu au simțit niciodată puterea harului divin de a sfinți inima. Rugându-se și păcătuind, păcătuind și rugându-se, viețile lor sunt pline de răutate, de înșelăciune, de invidie, de gelozie, de iubire de sine. Rugăciunile celor din această categorie sunt o urâciune pentru Dumnezeu. Adevărata rugăciune angajează energiile sufletului și influențează viața. Cel care își recunoaște astfel nevoile înaintea lui Dumnezeu simte zădărnicia a tot ce există sub soare. „Toate dorințele mele sunt înaintea Ta”, spunea David, „și suspinele mele nu-Ți sunt ascunse.” „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” „Mi-aduc aminte și-mi vărs tot focul inimii în mine.” 4M 534.4

Pe măsură ce numărul nostru crește, trebuie să se facă planuri mai ample pentru a veni în întâmpinarea cerințelor crescânde ale timpului, dar noi nu vedem nicio creștere specială a evlaviei înflăcărate, a simplității creștine sau a unei consacrări înflăcărate. Biserica pare mulțumită să facă doar primii pași în convertire. Oamenii sunt mai dispuși să facă ceva decât să se consacre cu smerenie, sunt gata mai degrabă să se angajeze în servicii religioase exterioare decât în lucrarea lăuntrică a inimii. Meditația și rugăciunea sunt neglijate în favoarea agitației și a etalării. Religia trebuie să înceapă prin golirea și curățirea inimii și trebuie să fie hrănită prin rugăciune zilnică. 4M 535.1

Progresul continuu al lucrării noastre și facilitățile tot mai mari umplu inima și mintea multora dintre membrii noștri cu satisfacție și cu mândrie și ne temem că acestea vor lua locul iubirii pentru Dumnezeu în sufletul lor. Activitatea permanentă în partea mecanică a unei lucrări, fie chiar și a lucrării lui Dumnezeu, poate să ocupe mintea în așa măsură încât rugăciunea să fie neglijată, iar îngâmfarea și spiritul de independență să ia locul adevăratei evlavii, al blândeții și al smereniei inimii. Poate fi auzit strigătul plin de ardoare: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului!” „Vino cu mine și vei vedea râvna mea pentru Domnul.” Dar unde sunt cei care trebuie să poarte răspunderea? Unde sunt tații și mamele din Israel? Unde sunt cei care poartă în inimă povara pentru suflete și care se apropie cu simpatie de semenii lor, gata să se așeze în orice loc pentru a-i salva de la ruina veșnică? 4M 535.2

„Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor!” „Voi sunteți”, spune Hristos, „lumina lumii.” Ce responsabilitate! Cu zelul nostru care scade mereu și cu spiritualitatea noastră care se stinge, este nevoie de post, de umilință și de rugăciune! Dragostea celor mai mulți se răcește. Eforturile multora dintre predicatorii noștri nu sunt cele care ar trebui să fie. Atunci când intră într-un câmp nou, unii, cărora le lipsesc Duhul și puterea lui Dumnezeu, încep să acuze alte confesiuni religioase, crezând că îi pot convinge pe oameni de adevăr prezentând greșelile bisericilor populare. S-ar putea ca, în anumite ocazii, să pară necesar să vorbești despre aceste lucruri, dar, în general, procedând astfel nu vei face decât să generezi prejudecăți împotriva lucrării noastre și să închizi urechile multora care, altfel, ar fi ascultat adevărul. Dacă acești învățători s-ar afla într-o legătură strânsă cu Hristos, ar avea înțelepciunea divină de a ști cum să îi abordeze pe oameni. Ei nu ar uita atât de repede întunericul și minciuna, patima și prejudecățile care i-au ținut pe ei înșiși departe de adevăr. 4M 535.3

Dacă acești învățători ar lucra cu spiritul Învățătorului lor, s-ar obține rezultate mult diferite. Cu blândețe și cu răbdare, cu amabilitate și cu iubire, dar și cu o seriozitate hotărâtă, ei ar căuta să îndrepte aceste suflete greșite la un Mântuitor răstignit și înviat. Când se va proceda astfel, vom vedea cum Dumnezeu mișcă inimile oamenilor. Marele apostol spune: „Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu.” Ce lucrare pentru bieții muritori! Ni se pun la dispoziție arme spirituale pentru a lupta „lupta cea bună a credinței”, dar unii par să nu fi luat din armura cerului decât tunetele și fulgerele. Cât timp vor mai exista aceste defecte? 4M 536.1

Atunci când este trezit interesul religios, unii neglijează cea mai importantă parte a lucrării. Ei pierd ocazia de a face vizite și de a-i cunoaște mai bine pe cei care au arătat interes, fiind prezenți seară de seară să asculte explicarea Scripturilor. Discuțiile pe teme religioase și rugăciunea sinceră împreună cu acești oameni, la timpul potrivit, ar putea să aducă multe suflete pe direcția cea bună. Pastorii care își neglijează datoria în această privință nu sunt adevărați păstori ai turmei. Chiar atunci când ar trebui să fie cei mai activi în vizitare, să stea de vorbă cu acești oameni interesați și să se roage pentru ei, unii sunt ocupați să scrie scrisori inutil de lungi către persoane care locuiesc la mare distanță. O, ce facem noi pentru Domnul! Când timpul de probă se va încheia, mulți vor vedea ocaziile pe care ei au neglijat să le folosească, ocazii de a-L sluji pe Domnul lor iubit, care a murit pentru ei. Chiar și aceia care au fost considerați printre cei mai credincioși vor vedea că, dacă mintea lor nu ar fi fost distrasă de lumea din jur, ar fi putut face mult mai mult. 4M 536.2

Îi îndemnăm pe vestitorii Evangheliei lui Hristos să nu se lase niciodată descurajați în lucrarea pe care o fac, să nu-l considere nici chiar pe păcătosul cel mai împietrit ca fiind dincolo de puterea harului lui Dumnezeu. Unul ca acesta poate să accepte adevărul spus cu dragoste și să devină sarea pământului. Cel care întoarce inimile oamenilor, așa cum sunt întoarse apele râului, poate face ca și cel mai egoist și mai împietrit suflet să se predea lui Hristos. Este oare ceva prea greu pentru Dumnezeu? „Cuvântul Meu”, spune El, „nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele.” 4M 537.1

Dumnezeu nu-Și va așeza binecuvântarea asupra celor care sunt neglijenți, egoiști și comozi, care nu vor să poarte responsabilități pentru cauza Sa. Acel: „Bine, rob bun” va fi pronunțat doar în dreptul celor care au făcut bine. Fiecare om urmează să fie răsplătit „după fapta lui”. Avem nevoie de pastori activi — de bărbați ai rugăciunii, care luptă cu Dumnezeu la fel ca Iacov, spunând: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” Ca să obținem coroana biruitorului trebuie să ne încordăm fiecare nerv și să ne exercităm toate puterile. Nu vom putea fi niciodată mântuiți cât timp suntem inactivi. Să fii un leneș în via Domnului înseamnă să renunți la orice drept la răsplata celor neprihăniți. 4M 537.2