Mărturii IV

Sacralitatea jurămintelor

Scurta, dar teribila istorie a lui Anania și a Safirei este menționată de pana inspirată pentru folosul tuturor celor care declară că sunt urmași ai lui Hristos. Această lecție importantă nu s-a imprimat suficient de puternic în mintea noastră. Ar fi de folos pentru toți să mediteze profund la natura dureroasă a păcatului pentru care acești vinovați au rămas ca exemplu. Această dovadă evidentă a dreptății lui Dumnezeu care cere pedepsirea este înfricoșătoare și trebuie să ne facă pe toți să ne temem și să tremurăm la gândul de a repeta păcatele care au atras o asemenea pedeapsă. Egoismul a fost marele păcat care a corupt caracterele acestei perechi vinovate. 4M 462.2

Alături de alții, Anania și Safira avuseseră privilegiul de a asculta Evanghelia predicată de apostoli. Puterea lui Dumnezeu a însoțit cuvântul rostit și toți cei prezenți au fost convinși profund. Influența sensibilizatoare a harului lui Dumnezeu avusese asupra inimilor lor efectul de a-i face să renunțe la atașamentul egoist față de averile lor pământești. Aflați sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu, ei au făcut un jurământ de a-I da Domnului o anumită parcelă de pământ, dar, când nu s-au mai aflat sub influența cerească, impresia făcută asupra lor și-a pierdut din putere și au început să șovăie și să se eschiveze de la împlinirea angajamentului luat. Se gândeau că se pripiseră și doreau să-și reconsidere decizia. Astfel a fost deschisă ușa prin care Satana a intrat imediat și a preluat controlul asupra minții lor. 4M 463.1

Cazul acesta ar trebui să fie o avertizare pentru toți de a se feri de prima apropiere a lui Satana. Mai întâi, a fost cultivată lăcomia, apoi, de rușine că frații ar putea afla că sufletelor lor egoiste râvneau la ceea ce Îi dedicaseră și juraseră în mod solemn că Îi vor da lui Dumnezeu, s-a recurs la minciună. Ei au discutat despre problema aceasta și au hotărât în mod deliberat să rețină o parte din prețul terenului. Când înșelătoria lor a fost descoperită, pedeapsa a fost moartea instantanee. Ei au știut că Domnul, pe care ei Îl înșelaseră, îi dăduse în vileag, deoarece Petru a spus: „Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” 4M 463.2

A fost necesar un exemplu deosebit pentru a păzi tânăra biserică de corupție, deoarece numărul membrilor creștea cu rapiditate. În felul acesta le-a fost dată o avertizare tuturor celor care Îl mărturiseau pe Hristos la vremea aceea și tuturor celor care aveau să mărturisească mai târziu Numele Său, și anume că Dumnezeu cere credincioșie în împlinirea jurămintelor. Dar, în ciuda acestei pedepsiri marcante a înșelăciunii și a minciunii, aceleași păcate sunt repetate adesea în biserica creștină și sunt larg răspândite în zilele noastre. Mi s-a arătat că Dumnezeu a dat acest exemplu ca o avertizare pentru toți aceia care ar putea fi ispitiți să acționeze într-un mod asemănător. Egoismul și înșelăciunea sunt practicate zilnic în biserică prin faptul că se reține ceea ce ne pretinde Dumnezeu să dăm, prin aceasta jefuindu-L și intrând în conflict cu poruncile Sale de a răspândi lumina și cunoștința adevărului de-a lungul și de-a latul țării. 4M 463.3

În planurile Sale înțelepte, Dumnezeu a stabilit ca înaintarea cauzei Sale să depindă de eforturile personale ale celor care sunt poporul Său și de darurile lor de bunăvoie. Acceptându-i cooperarea în cadrul mărețului plan de răscumpărare, El i-a acordat omului o onoare deosebită. Pastorul nu poate să predice decât dacă este trimis. Lucrarea de răspândire a luminii nu îi revine doar pastorului. Oricine devine membru al bisericii se angajează în felul acesta să fie un reprezentant al lui Hristos prin trăirea adevărului pe care îl mărturisește. Urmașii lui Hristos trebuie să ducă mai departe lucrarea pe care El le-a lăsat-o de făcut atunci când S-a înălțat la cer. 4M 464.1

Instituțiile care sunt instrumentele desemnate de Dumnezeu pentru a duce mai departe lucrarea Sa pe pământ trebuie să fie susținute. Trebuie să fie ridicate biserici, să fie înființate școli și să fie echipate case de editură pentru a realiza o mare lucrare în publicarea adevărului, care să fie trimis peste tot în lume. Aceste instituții sunt rânduite de Dumnezeu și trebuie să fie susținute prin zecimi și daruri generoase. Pe măsură ce lucrarea se extinde, va fi nevoie de mijloace pentru a o face să înainteze în toate ramurile ei. Cei care au fost convertiți la adevăr și au fost făcuți părtași la harul lui Dumnezeu pot să devină conlucrători cu Hristos, făcând sacrificii și oferind daruri de bunăvoie. Iar atunci când membrii bisericii doresc în inima lor să nu se mai facă apeluri pentru bani, ei spun, efectiv, că sunt mulțumiți ca lucrarea lui Dumnezeu să nu progreseze. 4M 464.2

„Iacov a făcut o juruință și a zis: «Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere-aminte va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.»” Circumstanțele care l-au determinat pe Iacov să-I jure Domnului au fost similare cu cele care îi determină pe oameni să-I facă jurăminte Domnului în zilele noastre. Printr-o faptă păcătoasă, el obținuse binecuvântarea care știa că îi fusese promisă prin cuvântul sigur al lui Dumnezeu. Făcând astfel, el a dovedit o mare lipsă de credință în puterea lui Dumnezeu de a-Și duce la îndeplinire planurile, oricât de descurajatoare ar fi putut părea situația în acel moment. În loc să ajungă în poziția pe care o râvnea, el a fost obligat să fugă pentru a-și salva viața de mânia lui Esau. Doar cu toiagul în mână, el a trebuit să călătorească sute de kilometri printr-un ținut pustiu. Curajul îi pierise și era plin de remușcări și temeri, căutând să evite oamenii, ca nu cumva mâniosul lui frate să îi dea de urmă. Nu avea pacea lui Dumnezeu care să îl mângâie, deoarece era urmărit de gândul că pierduse protecția divină. 4M 464.3

A doua zi de călătorie se apropie de sfârșit. Este obosit, flămând și fără adăpost și simte că este părăsit de Dumnezeu. Știe că singur și-a atras acest necaz prin purtarea lui greșită. Nori întunecați de disperare îl înfășoară și simte că este un renegat. Inima îi este plină de o groază de nedescris și cu greu îndrăznește să se roage. Dar este atât de singur, încât simte nevoia după protecția lui Dumnezeu așa cum nu a mai simțit-o niciodată până atunci. Plânge și își mărturisește păcatul înaintea lui Dumnezeu și cere o dovadă că El nu l-a părăsit cu totul. Dar inima lui împovărată nu găsește alinare. Și-a pierdut toată încrederea în sine și se teme că Dumnezeul părinților lui l-a abandonat. Dar Dumnezeu, Dumnezeul cel îndurător, are milă de omul părăsit și lovit de necaz, care își adună pietre drept pernă și nu are ca acoperământ decât baldachinul cerului. 4M 465.1

Într-o viziune de noapte, el [Iacov] vede o scară misterioasă, a cărei bază se sprijină pe pământ și al cărei vârf se ridică dincolo de oștirea stelelor, până la cerurile cele mai înalte. Îngerii mesageri urcă și coboară pe această scară strălucitoare, arătându-i calea de comunicare dintre pământ și cer. Aude o voce care îi înnoiește promisiunea îndurării și a protecției, precum și a binecuvântărilor viitoare. Când s-a trezit din vis, Iacov a spus: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut.” S-a uitat în jur ca și când s-ar fi așteptat să-i vadă pe mesagerii cerești, dar privirea lui cercetătoare nu a zărit decât conturul vag al lucrurilor pământești și cerul de deasupra, strălucind în nestemate de lumină. Scara și luminoșii mesageri dispăruseră, iar maiestatea plină de slavă de deasupra nu o putea vedea decât în imaginație. 4M 465.2

În liniștea adâncă a nopții, Iacov a fost cuprins de venerație, iar impresia că se afla în imediata prezență a lui Dumnezeu era foarte vie. Inima îi era plină de recunoștință că nu fusese nimicit. În noaptea aceea, nu a mai avut somn; recunoștința profundă și înflăcărată, împletită cu o bucurie sfântă, i-au umplut sufletul. „Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere-aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.” Și aici a făcut el acel solemn jurământ față de Dumnezeu. 4M 466.1

Iacov a făcut acest jurământ în timp ce era înviorat de roua harului și întărit de prezența și de asigurarea lui Dumnezeu. După ce slava divină s-a îndepărtat, el a avut ispite, la fel ca oamenii din timpul nostru, dar a rămas credincios jurământului său și nu a acceptat gânduri legate de posibilitatea de a fi eliberat de angajamentul luat. Ar fi putut să aducă și el argumente cum fac oamenii de astăzi, că revelația aceasta nu a fost decât un vis, că a fost nejustificat de emoționat când a făcut promisiunea și că, prin urmare, nu era obligat să o respecte, dar el nu a făcut așa. 4M 466.2

Au trecut ani mulți până când Iacov a îndrăznit să se întoarcă în țara lui, dar, când s-a întors, s-a achitat cu credincioșie de datoria față de Stăpânul lui. Devenise un om bogat, astfel că o mare cantitate de bunuri a trecut din posesia lui în vistieria Domnului. 4M 466.3

În zilele noastre, mulți dau greș acolo unde Iacov a reușit. Cei cărora Dumnezeu le-a dat cel mai mult sunt cel mai puternic înclinați să rețină pentru ei ce au, deoarece suma pe care ar trebui să o dea este proporțională cu averea lor. Iacov a dat a zecea parte din tot ce avea și apoi s-a gândit cum folosise zecimea până atunci și I-a dat Domnului beneficiul obținut din ceea ce folosise în interesul lui în tot acest timp cât fusese într-o țară păgână și nu avusese posibilitatea să-și respecte jurământul. Era o cantitate mare, dar nu a ezitat — nu a considerat ceea ce Îi promisese lui Dumnezeu ca fiind al lui, ci al Domnului. 4M 466.4

În funcție de cantitatea primită va fi și ceea ce se cere. Cu cât capitalul încredințat este mai mare, cu atât mai valoros este darul pe care ne cere Dumnezeu să I-l înapoiem. Dacă un creștin are zece sau douăzeci de mii de dolari, Dumnezeu îi cere nu numai să dea partea corespunzătoare, calculată după sistemul zeciuielii, ci să-I aducă și jertfa pentru păcat și daruri de mulțumire. Sistemul religios levitic s-a remarcat prin sfințirea proprietății. Atunci când vorbim despre zecime ca standard al contribuțiilor evreilor în scopuri religioase vorbim fără să înțelegem lucrurile pe deplin. Domnul Și-a menținut cerințele la nivelul cel mai înalt și aproape la orice primeau li se amintea de Dătător, cerându-li-se să Îi înapoieze o anumită parte. Li se cerea să plătească o răscumpărare pentru fiul lor întâi născut, pentru primii născuți din turmele lor și pentru primele roade din recolta câmpului. Li se cerea să lase nesecerate colțurile ogoarelor, pentru cei lipsiți. Tot ce le cădea din mâini la culesul roadelor trebuia lăsat pentru săraci și, o dată la fiecare șapte ani, pământul trebuia lăsat să producă de la sine pentru cei nevoiași. Apoi, mai erau jertfele de ispășire, jertfele pentru vină, jertfele pentru păcat și anularea tuturor datoriilor la fiecare al șaptelea an. Mai erau și numeroase cheltuieli pentru ospitalitate și daruri pentru săraci, la care se adăugau și impozitele asupra proprietăților lor. 4M 467.1

La anumite perioade, pentru a păstra integritatea legii, poporul era întrebat dacă își respectase cu credincioșie jurămintele sau nu. Cei care erau conștiincioși, Îi înapoiau lui Dumnezeu o treime din tot venitul lor, în scopuri religioase și pentru săraci. Aceste părți nu erau cerute doar de la o anumită clasă de oameni, ci de la toți, solicitarea fiind proporțională cu averea deținută. Pe lângă toate aceste donații sistematice și regulate, mai erau apeluri pentru daruri de bunăvoie legate de anumite obiective speciale, precum ridicarea cortului în pustie și construirea templului la Ierusalim. Acest plan a fost făcut de Dumnezeu pentru copiii Săi atât spre binele lor, cât și pentru susținerea lucrării Lui. 4M 467.2

Trebuie să aibă loc o trezire în mijlocul nostru, ca popor, în această privință. Sunt foarte puțini cei care simt mustrări de conștiință dacă își neglijează datoria în ce privește binefacerea. Doar puțini au remușcări pentru că zilnic Îl jefuiesc pe Dumnezeu. Dacă un creștin îl plătește în mod deliberat sau accidental pe semenul lui mai puțin decât ar trebui sau refuză să-și achite o datorie corectă, conștiința lui, dacă nu este împietrită, îl va mustra; nu-și va putea găsi liniștea, chiar dacă nimeni în afară de el nu mai cunoaște acest lucru. Sunt multe jurăminte neglijate și obligații neonorate, și totuși cât de puțini sunt preocupați sau tulburați din cauza lor, cât de puțini simt vinovăție pentru această încălcare a datoriei! Noi trebuie să avem convingeri noi și mai profunde cu privire la acest subiect. Conștiința trebuie trezită, iar acestui aspect trebuie să i se acorde cea mai serioasă atenție, deoarece în ziua cea din urmă va trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu și va trebui să răspundem cerințelor Lui. 4M 468.1

Responsabilitățile omului de afaceri creștin, oricât de mare sau de mic i-ar fi capitalul, vor fi direct proporționale cu darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Înșelăciunile celor înstăriți au dus la ruină mii și zeci de mii de oameni. Acești bogătași uită că nu sunt decât administratori, niște ispravnici, și că se apropie cu grăbire ziua când li se va spune: „Dă socoteală de isprăvnicia ta.” Așa cum se arată în pilda talanților, orice om este răspunzător pentru folosirea înțeleaptă a darurilor primite. Pentru că primise darul cel mai mic, sărmanul din parabolă a simțit cea mai mică responsabilitate și nu a folosit talantul care îi fusese încredințat, de aceea a fost aruncat în întunericul de afară. 4M 468.2

Domnul Hristos a spus: „Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!” Iar ucenicii Săi au fost uluiți de această învățătură. Când un pastor care a lucrat cu succes în a aduce suflete la Isus Hristos își abandonează lucrarea sfântă pentru a-și asigura un câștig vremelnic, este numit apostat și Dumnezeu îi va cere socoteală pentru talentele pe care le-a folosit greșit. Când devin membri ai bisericii, oamenii de afaceri, fermierii, meseriașii, comercianții, avocații și alții devin slujitori ai lui Hristos și, deși talentele primite de ei pot fi complet diferite, responsabilitatea lor de a contribui la înaintarea cauzei lui Dumnezeu prin efort personal și prin mijloacele materiale de care dispun nu este cu nimic mai mică decât cea care apasă asupra pastorului. Pedeapsa care va cădea asupra pastorului, dacă nu predică Evanghelia, va cădea tot atât de sigur și asupra omului de afaceri dacă acesta, prin talanții diferiți pe care i-a primit, nu va fi un conlucrător cu Hristos pentru obținerea acelorași rezultate. Când oamenilor li se explică acest lucru, unii spun: „Sunt cuvinte prea tari”, dar, cu toate acestea, sunt adevărate, deși sunt contrazise mereu de practica celor care susțin că sunt urmașii lui Hristos. 4M 468.3

Dumnezeu a asigurat pâine pentru poporul Său în pustie printr-o minune a îndurării și ar fi putut să asigure și tot ce era necesar pentru serviciul religios, dar nu a făcut-o, deoarece, în infinita Sa înțelepciune, a văzut că disciplina morală a copiilor Săi depindea de colaborarea lor cu El, fiecare dintre ei trebuind să facă ceva. Atâta timp cât adevărul este progresiv, Dumnezeu le cere oamenilor să dea din ceea ce El le-a încredințat tocmai în acest scop. Instituind planul dăruirii sistematice, Dumnezeu, Creatorul omului, a făcut ca lucrarea să fie susținută în mod egal de toți, în funcție de aptitudinile lor diferite. Fiecare trebuie să fie propriul evaluator și este lăsat să dea după cum hotărăște în inima lui. Dar sunt unii care se fac vinovați de același păcat ca Anania și Safira, gândind că, dacă rețin o parte din ceea ce cere Dumnezeu prin sistemul zecimii, frații nu vor afla niciodată. Așa a gândit și vinovatul cuplu al cărui exemplu ne este dat ca avertizare. În acest caz, Dumnezeu ne dovedește că El este Cel care cercetează inima. Motivele și scopurile omului nu pot fi ascunse de El. Domnul le-a lăsat creștinilor din toate veacurile o avertizare perpetuă de a se feri de păcatul către care inima omului este mereu înclinată. 4M 469.1

Chiar dacă acum nu mai vedem semne vizibile ale dezaprobării lui Dumnezeu față de repetarea păcatului lui Anania și al Safirei, totuși acesta este la fel de odios în ochii lui Dumnezeu, iar cel care îl comite va fi la fel de sigur pedepsit în ziua judecății, dar mulți vor simți blestemul lui Dumnezeu chiar în această viață. Când se ia un angajament față de lucrare, este un jurământ făcut față de Dumnezeu și trebuie respectat cu sfințenie. În ochii lui Dumnezeu, a-ți însuși spre proprie folosință ceea ce a fost consacrat odată înaintării sfintei Sale lucrări nu este cu nimic mai puțin decât a comite un sacrilegiu. 4M 469.2

Când a fost făcut un jurământ în prezența fraților, verbal sau în scris, de a da o anumită sumă, aceștia sunt martorii văzuți ai unui contract încheiat între noi și Dumnezeu. Angajamentul nu este luat față de oameni, ci față de Dumnezeu și este ca o notă de mână dată unui alt om. Nicio datorie legală în ce privește plata unei anumite sume nu este mai obligatorie pentru creștin decât un jurământ făcut lui Dumnezeu. 4M 470.1

În general, cei care se angajează în felul acesta față de semenii lor nu se gândesc să ceară să fie eliberați de jurămintele lor. Un jurământ făcut lui Dumnezeu, Dătătorul a toate darurile, este de o și mai mare importanță. Atunci, de ce am căuta să fim eliberați de jurămintele făcute față de El? Oare va considera omul că promisiunile lui sunt mai puțin obligatorii pentru că i-au fost făcute lui Dumnezeu? Jurământul acesta este mai puțin valid doar pentru că nu va fi chemat la judecată într-un tribunal? Îl va „jefui pe Dumnezeu” un om care declară că este mântuit prin sângele jertfei infinite a lui Isus Hristos? Nu vor fi jurămintele și faptele lui cântărite în balanța dreptății din tribunalul ceresc? 4M 470.2

Fiecare dintre noi are un caz încă nehotărât în tribunalul cerului. Oare purtarea noastră va înclina balanța dovezilor împotriva noastră? Cazul lui Anania și al Safirei a avut caracterul cel mai grav. Păstrând o parte din preț, ei L-au mințit pe Duhul Sfânt. O vinovăție asemănătoare apasă asupra fiecărui om care comite un păcat asemănător. Când inimile le sunt mișcate de prezența Spiritului lui Dumnezeu, oamenii sunt mai sensibili la influența Duhului Sfânt și iau hotărârea de a-și tăgădui eul și de a face sacrificii pentru cauza lui Dumnezeu. Atunci când lumina divină strălucește în cămăruțele minții cu o claritate și o putere neobișnuite, sentimentele omului firesc sunt învinse, egoismul își pierde puterea asupra inimii și se trezește dorința de a imita Modelul, pe Isus Hristos, în practicarea tăgăduirii de sine și a binefacerii. Omului egoist din fire devine atunci amabil și plin de compasiune față de păcătoșii pierduți și face un jurământ solemn față de Dumnezeu, așa cum au făcut Avraam și Iacov. Îngerii cerești sunt prezenți în astfel de ocazii. Dragostea lui Dumnezeu și cea pentru oameni triumfă asupra egoismului și asupra iubirii de lume. În special se întâmplă astfel atunci când vorbitorul prezintă, în Spiritul și în puterea lui Dumnezeu, planul de mântuire împlinit de Maiestatea cerului prin sacrificiul de pe cruce. În următoarele pasaje din Scriptură putem vedea cum privește Dumnezeu subiectul jurămintelor: 4M 470.3

„Moise a vorbit căpeteniilor semințiilor copiilor lui Israel și a zis: «Iată ce poruncește Domnul: Când un om va face o juruință Domnului sau un jurământ prin care se va lega printr-o făgăduință, să nu-și calce cuvântul, ci să facă potrivit cu tot ce i-a ieșit din gură»” (Numeri 30:1,2). „Nu lăsa gura să te bage în păcat și nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: «M-am pripit.” Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale și să nimicească lucrarea mâinilor tale?” (Eclesiastul 5:6). „De aceea, voi merge în Casa Ta cu arderi-de-tot, îmi voi împlini juruințele făcute ție, juruințe care mi-au ieșit de pe buze, pe care mi le-a rostit gura când eram la strâmtorare” (Psalmii 66:13,14). „Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduință sfântă și, abia după ce a făcut juruința, să se gândească” (Proverbele 20:25). „Dacă faci o juruință Domnului, Dumnezeului tău, să nu pregeți s-o împlinești, căci Domnul, Dumnezeul tău, îți va cere socoteală și te vei face vinovat de un păcat. Dacă te ferești să faci o juruință, nu faci un păcat. Dar să păzești și să împlinești ce-ți va ieși de pe buze, și anume juruințele pe care le vei face de bunăvoie Domnului, Dumnezeului tău, și pe care le vei rosti cu gura ta” (Deuteronomul 23:21-23). 4M 471.1

„Faceți juruințe Domnului, Dumnezeului vostru, și împliniți-le! Toți cei ce-L înconjoară, să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoșat” (Psalmii 76:11). „Dar voi Îl pângăriți prin faptul că ziceți: «Masa Domnului este spurcată și ce aduce ea este o mâncare de disprețuit!” Voi ziceți: «Ce mai osteneală!» și o disprețuiți, zice Domnul oștirilor, și aduceți ce este furat, șchiop sau beteag — iată darurile de mâncare pe care le aduceți! Pot Eu să le primesc din mâinile voastre? zice Domnul. Nu! Blestemat să fie înșelătorul care are în turma lui o vită de parte bărbătească, și totuși juruiește și jertfește Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oștirilor, și Numele Meu este înfricoșat printre neamuri” (Maleahi 1:12-14). 4M 471.2

„Dacă ai făcut o juruință lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlinești, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlinește juruința pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nicio juruință decât să faci o juruință și să n-o împlinești” (Eclesiastul 5:4,5). 4M 472.1

Dumnezeu i-a dat omului o parte de făcut pentru mântuirea semenilor săi. Omul poate lucra împreună cu Hristos, făcând fapte de milă și de binefacere, dar el personal nu-i poate mântui, deoarece nu este capabil să satisfacă cerințele dreptății care a fost insultată. Lucrul acesta nu-l poate face decât Fiul lui Dumnezeu, lăsându-Și 4M 472.2

deoparte onoarea și slava, îmbrăcându-Și divinitatea în natura omenească și venind pe pământ să Se umilească și să-Și verse sângele în favoarea neamului omenesc. 4M 472.3

Încredințându-le ucenicilor Săi misiunea de a merge „în toată lumea” să propovăduiască „Evanghelia la orice făptură”, Hristos le-a încredințat oamenilor lucrarea de răspândire a Evangheliei. Dar, în timp ce unii merg să predice, El îi cheamă pe alții să răspundă cerințelor Sale de a aduce zecimi și daruri cu care să susțină lucrarea pastorală și să răspândească în toată țara adevărul tipărit. Aceasta este calea aleasă de Dumnezeu pentru a-l înălța pe om. Este chiar lucrarea de care omul are nevoie, deoarece ea va trezi cele mai profunde sentimente din inima lui și îl va determina să-și folosească cele mai înalte capacități ale minții. 4M 472.4

Orice lucru bun de pe pământ a fost așezat aici de mâna generoasă a lui Dumnezeu ca o expresie a iubirii Sale față de om. Săracii sunt ai Săi și cauza religiei este tot a Sa. El a așezat mijloace materiale în mâinile oamenilor, astfel încât darurile Sale divine să poată curge prin canalele umane, pentru îndeplinirea lucrării care ne-a fost repartizată în salvarea semenilor noștri. Fiecare are o lucrare care îi este repartizată în marele câmp de lucru, totuși nimeni nu trebuie să nutrească ideea că Dumnezeu depinde de om. El ar putea să rostească un cuvânt și orice fiu al sărăciei să devină bogat. Într-o singură clipă, El ar putea să vindece rasa umană de toate bolile ei. Ar putea, la fel de bine, să Se dispenseze de pastori și să-i facă pe îngeri ambasadorii adevărului Său. El ar fi putut să scrie adevărul pe firmament sau să-l imprime pe frunzele copacilor sau pe florile câmpului sau ar fi putut să îl proclame cu glas puternic din cer. Dar atotînțeleptul Dumnezeu nu a ales niciuna din aceste căi. El a știut că omul trebuie să aibă ceva de făcut pentru ca viața să fie o binecuvântare pentru el. Aurul și argintul sunt ale Domnului și El ar putea să facă să plouă cu ele din cer, dacă ar vrea, dar, în loc de aceasta, El l-a făcut pe om administratorul Său, încredințându-i mijloace materiale nu pentru a fi acumulate, ci pentru a fi folosite spre binele altora. În felul acesta, omul devine mijlocul prin care El Își împarte binecuvântările pe pământ. Dumnezeu a plănuit sistemul de binefacere pentru ca omul să poată deveni asemenea Creatorului său în caracter — generos și neegoist — și, în cele din urmă, să ia parte, alături de El, la răsplata cea veșnică și plină de slavă. 4M 472.5

Dumnezeu lucrează prin instrumente omenești și oricine trezește conștiința oamenilor, stimulându-i la fapte bune și stârnindu-le un interes real pentru înaintarea cauzei adevărului, nu face acest lucru de la el însuși, ci prin Duhul lui Dumnezeu care lucrează în el. Angajamentele luate în astfel de circumstanțe au un caracter sacru, fiind roadele lucrării Duhului lui Dumnezeu. Când aceste obligații sunt achitate, Cerul acceptă darul, iar acești lucrători generoși primesc un credit pentru o comoară la fel de mare investită în banca cerului. Unii ca aceștia își strâng pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie, ca să primească adevărata viață. 4M 473.1

Dar, când prezența imediată a Spiritului lui Dumnezeu nu este simțită atât de viu și mintea este preocupată de grijile vremelnice ale vieții, ei sunt tentați să pună la îndoială valabilitatea obligației pe care și-au asumat-o de bunăvoie și, cedând sugestiilor lui Satana, motivează că au fost supuși unei presiuni nejustificate și că au acționat sub influența entuziasmului acelei ocazii, că cererea de mijloace care să fie folosite în lucrarea lui Dumnezeu a fost exagerată și că au fost împinși să își ia un angajament prin niște pretexte fără să înțeleagă pe deplin subiectul și, de aceea, vor să fie eliberați de el. Au pastorii autoritatea de a le accepta scuzele și de a spune: „Nu mai sunteți legați de angajamentul vostru, sunteți eliberați de jurământul făcut”? Dacă se încumetă să facă acest lucru, ei devin părtași la păcatul de care se face vinovat cel care nu și-a respectat promisiunea. 4M 473.2

Din tot venitul nostru, ar trebui să punem deoparte mai întâi ce Îi este destinat lui Dumnezeu. În sistemul de binefacere poruncit evreilor, acestora li se cerea fie să-I aducă Domnului primele roade din toate darurile primite de la El, adică din turme și cirezi sau din recolta câmpului, a livezilor sau a viilor, fie să le răscumpere, înlocuindu-le cu ceva echivalent. Cât de mult s-a schimbat astăzi ordinea lucrurilor! Cerințele Domnului sunt lăsate pe ultimul loc, și aceasta în cazul în care li se acordă vreo atenție. Totuși lucrarea noastră are nevoie de mijloace de zece ori mai multe decât cele de care era nevoie din partea evreilor. Marea însărcinare dată apostolilor a fost aceea de a merge în toată lumea și a predica Evanghelia. Aceasta arată amploarea lucrării și responsabilitatea crescută care apasă asupra urmașilor lui Hristos din zilele noastre. Dacă legea cerea zecimi și daruri cu mii de ani în urmă, cu cât mai importante sunt ele acum! Dacă în economia iudaică cei bogați și cei săraci trebuiau să dea o sumă proporțională cu averea lor, lucrul acesta este de două ori mai important acum. 4M 474.1

Majoritatea celor care declară că sunt creștini se despart cu mare neplăcere de banii lor. Mulți dintre ei nu Îi dau lui Dumnezeu nici a douăzecea parte din venitul lor, iar unii, mult mai puțin decât atât. În timp ce există o clasă numeroasă care Îl jefuiește pe Dumnezeu de mica zecime, sunt alții care dau doar strict a zecea parte. Dacă toate zecimile membrilor noștri ar fi aduse în tezaurul Domnului așa cum ar trebui, ar fi primite asemenea binecuvântări, încât darurile și donațiile pentru scopurile sfinte s-ar multiplica înzecit și, în felul acesta, canalul de legătură dintre Dumnezeu și om ar fi păstrat deschis. Urmașii lui Hristos nu trebuie să aștepte apeluri misionare emoționante care să-i trezească la acțiune. Dacă ar fi treji din punct de vedere spiritual, ar auzi în venitul pe care îl obțin în fiecare săptămână, fie el mare sau mic, glasul lui Dumnezeu și al conștiinței care le cere cu autoritate zecimile și darurile datorate Domnului. 4M 474.2

Darurile și eforturile urmașilor lui Hristos nu sunt doar dorite, ci, într-un sens, indispensabile. Tot cerul este interesat de salvarea omului și așteaptă ca și oamenii să fie interesați de mântuirea lor și a semenilor lor. Toate lucrurile sunt gata, dar pare că biserica se află pe un teren fermecat. Atunci când membrii ei se vor trezi și își vor depune rugăciunile, averile și toate energiile și resursele la picioarele lui Isus, cauza adevărului va triumfa. Îngerii sunt uimiți când îi văd pe creștini făcând atât de puțin, deși au un asemenea exemplu dat de Isus, care nu S-a dat înapoi nici de la moarte, și încă de la o moarte rușinoasă. Ei se miră când văd că, atunci când vin în contact cu egoismul lumii, cei care fac mărturisiri de credință revin la concepțiile lor înguste și la motivele lor egoiste. 4M 475.1

Unul dintre cele mai mari păcate existente în lumea creștină de astăzi stă în prefăcătoria și în lăcomia manifestate în legătură cu Dumnezeu. Există o neglijență crescândă din partea multora în ce privește respectarea angajamentelor luate față de diferite instituții și acțiuni religioase. Mulți privesc angajamentele luate ca și când nu le-ar impune nicio obligație de a se achita de ele. Dacă ei consideră că banii aceia le-ar aduce un profit considerabil dacă ar fi investiți în acțiuni bancare sau în mărfuri sau dacă în instituția pe care ei au promis să o ajute există anumite persoane față de care au rezerve, atunci se simt complet liberi să-și folosească banii după cum vor. Această lipsă de integritate este răspândită în mare măsură printre cei care declară că păzesc poruncile lui Dumnezeu și așteaptă arătarea în curând a Domnului și Mântuitorului lor. 4M 475.2

Planul dăruirii sistematice a fost rânduit de Dumnezeu, dar plătirea cu credincioșie a ceea ce ne cere Dumnezeu este adesea refuzată sau amânată ca și când promisiunile solemne nu ar avea nicio importanță. Din cauză că membrii bisericii neglijează să își dea zecimea și să-și respecte angajamentele, instituțiile noastre trec prin probleme financiare. Dacă toți, bogați și săraci, și-ar aduce zecimea la casa trezoreriei, ar fi suficiente fonduri pentru a scuti lucrarea de dificultăți financiare și pentru a duce mai departe în mod remarcabil lucrarea misionară, în diferitele ei departamente. Dumnezeu le cere celor care cred adevărul să Îi restituie ce este al Său. Cei care cred că reținând de la Dumnezeu vor ieși în câștig vor avea parte de blestemul Său, pentru că L-au jefuit pe Domnul. Nimic în afară de incapacitatea totală de a plăti nu poate fi o scuză pentru ca cineva să-și neglijeze îndeplinirea cu promptitudine a obligațiilor pe care le are față de Domnul. Neglijența în această privință arată că ești afectat de orbire și de amăgire și că nu meriți numele de creștin. 4M 475.3

Biserica este răspunzătoare pentru angajamentele luate de fiecare dintre membrii ei. Dacă vede că un frate neglijează să-și împlinească jurămintele, trebuie să intervină pe lângă el cu blândețe, dar în mod deschis. Dacă situația în care acesta se află nu-i permite să se achite de promisiune și este un membru onorabil și cu intenții bune, atunci biserica să se poarte față de el cu compasiune. În felul acesta, îl poate ajuta să treacă peste dificultăți și chiar biserica va primi o binecuvântare. 4M 476.1

Dumnezeu vrea ca membrii bisericii să considere datoriile pe care le au față de El la fel de obligatorii ca datoriile pe care le au la un comerciant sau la piață. Fiecare să-și revizuiască trecutul și să vadă dacă a neglijat să se achite de vreo promisiune și apoi să facă eforturi pentru a plăti până la „cel din urmă bănuț”, deoarece noi toți trebuie să primim și să suportăm verdictul final al unui tribunal în care nimic nu va trece testul în afară de integritate și de autenticitate. 4M 476.2