Mărturii I

Capitolul VIII—Chemată să călătoresc

Le-am relatat această viziune credincioșilor din Portland, care au fost pe deplin convinși că aceasta era de la Dumnezeu. Duhul Domnului mi-a însoțit mărturia și solemnitatea veșniciei a coborât peste noi. O teamă sfântă, de nedescris, m-a cuprins la gândul că eu, atât de tânără și de slabă, aș putea să fiu aleasă ca instrumentul prin care Dumnezeu să dea lumină poporului Său. În timp ce eram sub puterea Domnului, am fost umplută de bucurie, ca și când aș fi fost înconjurată de îngerii cei sfinți, din curțile pline de slavă ale cerului, unde totul este pace și bucurie, astfel că revenirea la realitățile vieții vremelnice a constituit pentru mine o schimbare tristă și amară. 1M 64.1

Într-o a doua viziune, care a urmat la puțin timp după prima, mi s-au arătat încercările prin care urma să trec și că este de datoria mea să merg și să le spun și altora ceea ce îmi descoperise Dumnezeu. Mi s-a arătat că lucrarea mea avea să întâmpine o mare împotrivire și că inima mea avea să fie sfâșiată de durere, dar că harul lui Dumnezeu avea să-mi fie de ajuns ca să mă susțină în toate prin câte aveam să trec. Mesajul acestei viziuni m-a tulburat foarte mult, pentru că îmi descoperea datoria de a merge în mijlocul oamenilor, ca să le prezint adevărul. 1M 64.2

Sănătatea mea era atât de slăbită, încât eram într-o continuă suferință fizică și, după câte se părea, nu mai aveam mult de trăit. Nu aveam decât șaptesprezece ani, eram mică și firavă, neobișnuită cu societatea și, din fire, atât de timidă și de retrasă, încât îmi era foarte greu să stau în prezența unor oameni străini. M-am rugat stăruitor, timp de câteva zile, până noaptea târziu, ca această povară să fie luată de la mine și așezată asupra cuiva mai capabil să o poarte. Dar lumina datoriei nu s-a schimbat, iar cuvintele îngerului răsunau continuu în urechile mele: „Fă-le cunoscut și altora ceea ce ți-am descoperit.” 1M 64.3

Nu mă puteam împăca deloc cu gândul de a merge în lume și îmi era groază să întâmpin disprețul și împotrivirea oamenilor. Nu aveam încredere în mine. Până acum, când Duhul lui Dumnezeu mă chemase să-mi îndeplinesc datoria, mă ridicasem mai presus de puterile mele, uitând de teamă și de timiditate, cu gândul la iubirea lui Isus și la lucrarea minunată pe care o făcuse El pentru mine. Asigurarea continuă că îmi împlineam datoria și că ascultam de voia Domnului îmi dăduse o încredere care mă surprinsese și pe mine. În astfel de momente, mă simțeam gata să fac sau să sufăr orice, ca să-i ajut pe alții să primească lumina și pacea lui Isus. 1M 65.1

Dar acum mi se părea imposibil să duc la îndeplinire lucrarea care fusese prezentată înaintea mea; orice încercare în direcția aceasta părea sortită eșecului. Dificultățile care o însoțeau mi se păreau a fi mai mult decât puteam eu să îndur. Cum aș fi putut eu, un copil, ca vârstă, să merg din loc în loc și să le descopăr oamenilor adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu? Inima mi se strângea de groază, la acest gând. Fratele meu Robert, care era numai cu doi ani mai mare decât mine, nu mă putea însoți, pentru că avea o sănătate precară și era mai timid decât mine; nimic nu l-ar fi putut convinge să facă un asemenea pas. Tatăl meu avea o familie de întreținut și nu-și putea lăsa treburile; însă el m-a asigurat că, dacă Dumnezeu mă chemase să lucrez în alte locuri, tot El avea să-mi deschidă calea. Dar aceste cuvinte de încurajare nu au adus prea multă mângâiere inimii mele descurajate; drumul din fața mea părea presărat cu dificultăți pe care nu eram în stare să le depășesc. 1M 65.2

Îmi doream moartea ca pe o eliberare de responsabilitățile care se îngrămădeau asupra mea. În cele din urmă, pacea aceea dulce, de care mă bucurasem atâta vreme, m-a părăsit și disperarea a început din nou să apese asupra sufletului meu. Rugăciunile pe care le înălțam păreau zadarnice și credința mi se risipise. Cuvinte de mângâiere, de mustrare sau de încurajare — toate erau pentru mine deopotrivă, căci mi se părea că nimeni nu mă putea înțelege, în afară de Dumnezeu, iar El mă părăsise. Grupul credincioșilor din Portland nu știa ce se petrecea în mintea mea și de ce ajunsesem în această stare de descurajare; dar ei știau că trebuia să existe un motiv pentru care eram atât de deprimată și considerau că lucrul acesta era un păcat din partea mea, având în vedere modul minunat și plin de îndurare în care Se purtase Domnul față de mine. 1M 65.3

Mă temeam că Dumnezeu îmi retrăsese pentru totdeauna harul Său. Când mă gândeam la lumina care-mi binecuvântase sufletul înainte, mi se părea de două ori mai prețioasă, în contrast cu întunericul care mă înfășura acum. În casa tatălui meu se țineau adunări, dar descurajarea care mă cuprinsese era atât de mare, încât, pentru un timp, nu am participat la ele. Povara îmi devenea tot mai grea, până când agonia sufletească a ajuns să mi se pară mai mare decât puteam îndura. 1M 66.1

În cele din urmă, am fost convinsă să particip la una dintre întâlnirile ținute acasă la noi. Biserica a făcut din cazul meu un subiect de rugăciune special. Fratele Pearson, care în timpul experienței mele de mai înainte se opusese manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea, acum se ruga stăruitor pentru mine și m-a sfătuit să subordonez voința mea voinței Domnului. Ca un tată grijuliu, a încercat să mă încurajeze și să mă aline, îndemnându-mă să am încredere că nu fusesem părăsită de Prietenul păcătoșilor. 1M 66.2

Mă simțeam prea slabă și prea deznădăjduită ca să fac vreun efort special pentru mine însămi, dar inima mea s-a alăturat cererilor prietenilor mei. Acum nu-mi mai păsa prea mult de împotrivirea lumii și mă simțeam gata să fac orice sacrificiu, doar ca să mă pot bucura din nou de favoarea lui Dumnezeu. În timp ce se înălța o rugăciune pentru mine, întunericul acela dens care mă învăluia s-a retras și deodată o lumină a venit asupra mea. Puterea mi-a fost luată. Părea că mă aflam în prezența îngerilor. Una dintre aceste ființe sfinte mi-a repetat cuvintele: „Fă-le cunoscut și altora ceea ce ți-am descoperit.” 1M 66.3

Una dintre temerile cele mai mari care mă apăsau era aceea că, dacă aveam să ascult de chemarea datoriei și să merg în mijlocul oamenilor, declarând despre mine însămi că sunt privilegiată de Cel Preaînalt să primesc viziuni și descoperiri pentru popor, aveam să cedez ispitei îngâmfării și să mă înalț mai presus de statutul care mi se cuvenea, atrăgând asupra mea neplăcerea lui Dumnezeu și, astfel, să îmi pierd sufletul. Aveam înaintea mea mai multe cazuri de felul acesta și inima mi se dădea înapoi de la o încercare atât de grea. 1M 66.4

Acum Îl imploram pe Dumnezeu ca, dacă trebuia să merg și să spun ce îmi arătase Domnul, să fiu ferită de păcatul înălțării de sine. Îngerul mi-a spus: „Rugăciunile tale au fost ascultate și vor primi răspuns. Dacă acest rău de care te temi atât de mult te amenință, mâna lui Dumnezeu se va întinde să te salveze; prin suferință, El te va atrage la Sine și îți va păstra umilința. Transmite solia cu credincioșie. Rabdă până la sfârșit și vei mânca din pomul vieții și vei bea din apa vieții.” 1M 67.1

După ce am redevenit conștientă de lucrurile pământești, m-am predat Domnului, gata să ascult porunca Lui, indiferent care ar fi fost aceasta. În mod providențial, mi s-a oferit posibilitatea de a merge împreună cu cumnatul meu la surorile mele, în Poland, la treizeci de mile de casă. Acolo, am avut ocazia să dau mărturie. 1M 67.2

Timp de trei luni, gâtul și plămânii mei fuseseră atât de bolnavi, încât nu puteam vorbi decât foarte puțin, și aceasta pe un ton coborât și răgușit. În acea ocazie, m-am ridicat în adunare și am început să vorbesc în șoaptă. Am continuat astfel timp de aproape cinci minute, când senzația aceea de durere și de obstrucție din gât și din plămâni a dispărut și vocea mea a devenit clară și puternică, astfel că, timp de două ore, am putut să vorbesc cu deplină ușurință și libertate. Când am încheiat de transmis mesajul, vocea mi-a cedat din nou, până la următoarea ocazie când m-am ridicat să vorbesc înaintea oamenilor și când acea vindecare neobișnuită s-a repetat. Simțeam asigurarea continuă că făceam voia lui Dumnezeu și vedeam rezultatele vizibile care însoțeau eforturile mele. 1M 67.3

Tot în mod providențial, s-a ivit ocazia să merg în partea de est a statului Maine. Fratele William Jordan mergea cu treburi la Orrington, însoțit de sora lui, și am fost invitată să merg și eu cu ei. Cum Îi promisesem Domnului să merg pe calea pe care El mi-o va deschide, nu am îndrăznit să refuz. La Orrington, l-am întâlnit pe fratele James White. El îi cunoștea pe prietenii mei și era el însuși angajat în lucrarea de salvare a sufletelor. 1M 67.4

Duhul lui Dumnezeu a însoțit solia pe care am transmis-o; inimile s-au bucurat în adevăr și cei descurajați au fost încurajați și întăriți în noua lor credință. La Garland, un mare număr de oameni s-au adunat din diferitele cartiere, ca să-mi asculte solia. Dar inima mea era grea; tocmai primisem o scrisoare de la mama mea, prin care mă implora să mă întorc acasă, deoarece circulau zvonuri false cu privire la mine. Aceasta era o lovitură neașteptată. Numele meu fusese întotdeauna în afara oricărei umbre de reproș și țineam foarte mult la reputația mea. În același timp, eram mâhnită că mama trebuia să sufere din cauza mea; era foarte atașată de copiii ei și era foarte sensibilă în ceea ce îi privea. Dacă ar fi fost posibil, aș fi pornit imediat spre casă; dar lucrul acesta era cu neputință. 1M 67.5

Durerea mea era atât de mare, încât mă simțeam prea deprimată ca să vorbesc în seara aceea. Prietenii mei mă îndemnau să mă încred în Domnul; și, în cele din urmă, frații au început să se roage pentru mine. Binecuvântarea Domnului a coborât în curând peste mine și mi-am prezentat mărturia și în seara aceea, cu o mare libertate. Părea că un înger stă lângă mine și mă întărește. Strigăte de slavă și de biruință s-au înălțat în casa aceea și am simțit prezența lui Isus în mijlocul nostru. 1M 68.1

În lucrarea mea, am fost chemată să mă opun atitudinii unora care, prin fanatismul lor, aduceau ocară asupra cauzei lui Dumnezeu. Acești fanatici credeau că religia constă în surescitare și în mult zgomot. Ei vorbeau într-o manieră care îi irita pe necredincioși și îi făcea să-i urască și pe ei, și doctrinele pe care le predicau; apoi, ei se bucurau, considerând că sunt persecutați. Necredincioșii nu puteau vedea nicio consecvență în purtarea lor. Frații din unele locuri erau împiedicați să se întâlnească în adunări. Cei nevinovați sufereau împreună cu cei vinovați. Multă vreme am avut inima tristă și grea. Mi se părea nedrept ca lucrarea lui Hristos să fie afectată de purtarea acestor oameni nesăbuiți. Ei nu doar că-și ruinau propriul suflet, ci așezau asupra cauzei [lui Dumnezeu] un stigmat greu de îndepărtat. Și Satana era mulțumit de situația aceasta. Îi convenea ca adevărul să fie mânuit de oameni nesfințiți, să fie amestecat cu minciuna și apoi călcat în picioare. El privea cu satisfacție la starea confuză și risipită a copiilor lui Dumnezeu. 1M 68.2

Unul dintre acești oameni fanatici lucra cu un oarecare succes să-i întoarcă pe prietenii mei și chiar pe rudele mele împotriva mea. Pentru că relatasem cu credincioșie ceea mi se arătase cu privire la purtarea lui necreștină, a început să răspândească minciuni pentru a-mi distruge influența și pentru a se îndreptăți. Misiunea mea părea dificilă. Descurajările apăsau greu asupra mea, iar starea în care se afla poporul lui Dumnezeu îmi provoca atâta suferință, încât, în următoarele două săptămâni, am fost doborâtă de boală. Prietenii mei credeau că voi muri, dar frații și surorile care simțeau împreună cu mine în această nenorocire s-au adunat ca să se roage pentru mine. Foarte curând, mi-am dat seama că în favoarea mea se înălțau rugăciuni stăruitoare, care erau ascultate. Rugăciunea a triumfat. Puterea marelui vrăjmaș a fost învinsă și eu am primit alinare și am fost imediat luată în viziune. În această viziune mi s-a arătat că, dacă simțeam că vreo influență omenească îmi afecta mărturia, indiferent unde m-aș fi aflat, nu aveam decât să strig la Dumnezeu, și un înger avea să fie trimis în ajutorul meu. Aveam deja un înger păzitor care mă însoțea continuu, dar, la nevoie, Domnul avea să trimită un altul, ca să mă ridice mai presus de puterea oricărei influențe pământești. 1M 69.1