Secretele Fericirii Şi Ale Sănătăţii

Atingerea Credinţei

„Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui” (Matei 9, 21). O femeie săraca a rostit aceste cuvinte — o femeie care suferea de doisprezece ani de o boală ce îi făcuse viaţa o povară. Cheltuise tot ce avea la doctori şi pe tot felul de tratamente, dar i se spusese că boala ei era incurabilă. Însă, când a auzit de Marele Vindecător, speranţa ei a reînviat. Ea se gândea: „Dacă m-aş apropia să-I vorbesc, aş putea fi vindecată.” SFS 23.1

Hristos era în drum spre casa lui Iair, rabinul iudeu care Îl invitase să-i vindece fiica. Rugămintea lui, făcută cu inima frântă: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de pune-Ţi mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă” (Marcu 5,23), ajunsese la inima blândă şi miloasă a lui Hristos şi porni împreună cu el spre casa lui. SFS 23.2

Înaintau cu greu, fiindcă mulţimea Îl îmbulzea pe Hristos din toate părţile. Făcându-Şi loc printre oameni, Mântuitorul a ajuns lângă femeia suferindă. În zadar încercase ea să se apropie de El. Acum venise ocazia aşteptată. Nu ştia cum ar fi putut vorbi cu El. Nu-şi dorea nici să-L împiedice să meargă mai departe. Insă auzise că vindecarea putea să aibă loc doar prin atingerea de hainele Sale şi, cu teama că va pierde singura ei şansă de vindecare, îşi făcu loc prin mulţime, spunându-şi: „Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui.” SFS 23.3

Hristos îi cunoştea toate gândurile şi Se îndreptă spre locul în care se afla ea. El a înţeles nevoia ei cea mare şi avea să o ajute să-şi exercite credinţa.  SFS 23.4

Pe când trecea Isus, ea a întins mâna şi a reuşit să atingă puţin marginea hainei Lui. În acel moment a ştiut că fusese vindecată. În acea singură atingere se concentra credinţa vieţii ei, iar durerea şi slăbiciunea ei au dispărut instantaneu. Chiar atunci a simţit un tremur, asemenea celui dat de curentul electric, ce îi pătrundea fiecare fibră a fiinţei. Asupra ei se lăsă impresia că e perfect sănătoasă. „Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală” (versetul 29). SFS 24.1

Femeia dorea să-şi exprime recu-noştinţa faţă de Marele Vindecător, care făcuse pentru ea, printr-o singură atingere, mai mult decât toţi doctorii în doisprezece ani, dar nu îndrăznea. Cu inima recunoscătoare, încerca să se retragă din mulţime. Dintr-odată, Isus Se opri şi, privind în jur, întrebă: „Cine s-a atins de Mine?” SFS 24.2

Privindu-L uimit, Petru răspunse: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: ‘Cine s-a atins de Mine?’” (Luca 8,45). SFS 24.3

„S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere”, zise Domnul (versetul 46). El deosebea atingerea credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. Cineva Îl atinsese cu un scop profund şi primise răspuns. SFS 24.4

Hristos nu pusese această întrebare ca să Se informeze. El intenţiona să le dea o lecţie oamenilor care-L înconjurau, ucenicilor şi femeii respective. El dorea să le inspire speranţă celor suferinzi. Dorea să le arate că cea care adusese vindecarea fusese credinţa. Încrederea femeii nu trebuia trecută cu vederea fără explicaţii. Dumnezeu trebuia lăudat prin mărturisirea ei recunoscătoare. Hristos voia ca ea să înţeleagă faptul că aproba fapta ei de credinţă. El nu Şi-ar fi dorit ca ea să plece binecuvântată doar pe jumătate. Ea trebuia să afle că El îi cunoştea suferinţa şi că o iubea şi îi accepta credinţa în puterea Sa de a mântui pe oricine venea la El. SFS 24.5

Privind spre femeie, Hristos insistă să ştie cine Îl atinsese. Înţelegând că era inutil să se ascundă, ea înaintă tremurând şi se aruncă la picioarele Sale. Cu lacrimi de recunoştinţă, mărturisi în faţa tuturor de ce se atinsese de El şi cum fusese imediat vindecată. Se temea că săvârşise un act de încumetare prin faptul că Îi atinsese haina, dar niciun cuvânt de mustrare nu fu rostit. El rosti doar cuvinte de aprobare. Ele veneau dintr-o inimă iubitoare, plină de simpatie faţă de durerile oamenilor. „Îndrăzneşte, fiică”, îi zise cu blândeţe, „credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace” (versetul 48). Cât de îmbărbătată se simţi! Acum bucuria ei nu mai era umbrită de teama că L-ar fi ofensat cu ceva. SFS 24.6

Mulţimea curioasă ce se îmbulzea în jurul Său nu primise nicio putere de viaţă. Dar femeia bolnavă care Îl atinsese cu credinţă primise vindecarea. La fel, în privinţa lucrurilor spirituale, atingerea întâmplătoare se deosebeşte de atingerea credinţei. Credinţa că Hristos este doar Mântuitorul lumii nu va putea niciodată să aducă vindecare sufletului. Credinţa care duce la mântuire nu este doar o recunoaştere a adevărului Evangheliei. Adevărata credinţă este aceea care Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal. Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, ca eu, prin credinţa în El, să nu pier, ci să am viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Când vin la Hristos, potrivit Cuvântului Său, trebuie să cred ca primesc harul Său salvator. Viaţa de acum trebuie să o „trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru Mine” (Galateni 2,20). SFS 25.1

Credinţa multora se aseamănă cu o opinie. Credinţa mântuitoare reprezintă încheierea unui legământ prin care cei care Îl primesc pe Hristos intră în legătură cu Dumnezeu. O credinţă vie înseamnă o creştere a vitalităţii, o încredere puternică prin care, prin harul lui Hristos, sufletul devine biruitor. SFS 25.2

Credinţa este mai puternică decât moartea. Dacă cei bolnavi ar fi ajutaţi să-şi aţintească privirile spre Marele Vindecător, în credinţă, am fi martorii unor rezultate minunate. Acest lucru ar aduce viaţă trupului şi sufletului. SFS 25.3

Când lucraţi cu victimele obiceiurilor rele, în loc să le arătaţi descurajarea şi ruina ce le aşteaptă, îndreptaţi-le privirea spre Isus. Ajutaţi-le să-şi aţintească privirea spre slava cerească. Acest lucru va contribui în mai mare măsură la salvarea trupului şi sufletului, decât toate chinurile morţii înfăţişate celor neajutoraţi şi aparent disperaţi. SFS 25.4