Solii alese 1

Credința este condiția făgăduinței

Fără harul lui Hristos, cel păcătos nu are nicio speranță. Pentru el nu se poate face nimic, dar, prin harul divin, omului îi este dată o putere supranaturală care lucrează în minte, inimă și caracter. Prin împărtășirea harului lui Hristos, păcatul este văzut în natura lui respingătoare și, în cele din urmă, este alungat din templul sufletului. Prin har, noi suntem aduși la părtășia cu Hristos, pentru a fi asociați cu El în lucrarea mântuirii. Credința este condiția cu care Dumnezeu a considerat că este potrivit să le făgăduiască iertarea celor păcătoși, nu pentru că în credință s-ar afla vreo virtute prin care să fie meritată mântuirea, ci credința poate să se bazeze pe [367] meritele lui Hristos, care sunt remediul oferit pentru păcat. Credința poate să prezinte ascultarea deplină de Hristos în locul nelegiuirii și defectelor păcătoșilor. Când cel păcătos crede că Hristos este Mântuitorul lui, atunci, în conformitate cu făgăduințele Sale care nu dau greș, Dumnezeu îi iartă păcatul și îl îndreptățește fără plată. Sufletul pocăit își dă seama că îndreptățirea lui vine pentru că Domnul Hristos, ca Înlocuitor și Garant al lui, a murit pentru el și este jertfa lui de ispășire și neprihănirea lui. SAa 180.6

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4,3-5). Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credința. Prin credință, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul greșelii omului, iar Dumnezeu primește sufletul încrezător și pocăit, îl iartă, îl îndreptățește și îl tratează ca și când ar fi neprihănit și îl iubește așa cum Îl iubește pe Fiul Său. Acesta este modul în care credința este socotită ca neprihănire, iar sufletul iertat înaintează din har în har și de la lumină la o lumină mai mare. El poate să spună cu bucurie: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice” (Tit 3,5-7). SAa 181.1

De asemenea, este scris: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1,12.13). Domnul Isus a declarat: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). „Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). [368] Acesta nu este un standard mic pus înaintea noastră, pentru că noi trebuie să ajungem copiii lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim mântuiți individual, iar în ziua încercării vom fi în stare să facem deosebire între cei care Îi slujesc lui Dumnezeu și cei care nu Îi slujesc. Noi suntem mântuiți individual, ca niște oameni care cred în Domnul Isus Hristos. SAa 181.2

Mulți se pierd de pe calea dreaptă din cauza concepției că trebuie să urce o scară spre ceruri, că trebuie să facă anumite fapte pentru a merita favoarea lui Dumnezeu. Ei caută să ajungă singuri mai buni, prin eforturile lor. Ei nu pot să îndeplinească lucrul acesta niciodată. Domnul Hristos a deschis calea, prin faptul că a murit pentru noi, a trăit ca exemplu al nostru și a ajuns să fie Marele nostru Preot. El declară: ”,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). Dacă am putea să facem un singur pas pe scara spre cer prin eforturile proprii, cuvintele lui Hristos nu ar fi adevărate. Dar, când Îl primim pe Hristos, faptele bune vor apărea ca niște dovezi roditoare, care arată că suntem pe calea vieții, că Domnul Hristos este Calea noastră și că pășim pe calea cea adevărată care duce la cer. SAa 181.3